Între două scrisori
Pentru tiparVestea plecării Profesorului Eugen Coşeriu ne-a luat prin surprindere. Îl aşteptam din nou la Iaşi. Îl ştiam încărcat de proiecte şi, în pofida vîrstei şi a răului care îi pîndea fiinţa fizică, cu o extraordinară încredere în ducerea lor la capăt. Vestea mi-a readus în minte o altă plecare similară, cea a profesorului Gh. Ivănescu, alt mare lingvist român, şi el opunînd răului proiecte înscrise aproape în acelaşi drum, al dezvoltării unei ştiinţe a limbii în interiorul filozofiei culturii, cu situarea în prim plan a raportului dintre om şi limbă. Îmi îngădui, de aceea, să reiau, aici, un comentariu publicat, acum zece ani, în revista “Cronica”, pentru a readuce în atenţie două scrisori trimise spre Iaşi de Profesorul Eugen Coşeriu, la distanţă de aproape jumătate de secol, semnificative sub multe aspecte.
Într-un timp încă derutant, în care viitorul nu se lăsa uşor determinabil, Eugen Coşeriu, aflat de mai mulţi ani în Italia, încearcă, în primăvara lui 1947, să reia legătura cu lumea ştiinţifică românească. La 8 mai, îi scrie de la Milano profesorului Ivănescu, “cel mai apropiat şi de încredere” dintre ieşeni:
Milano, 8 mai 1947
“Iubite domnule Ivănescu,
Nu mai ştiu cîţi ani sînt de cînd nu ţi-am mai scris, trei sau patru. Cine ştie che (sic!) vei fi crezînd despre mine.Totuşi, nu m-am pierdut în vîltoarea războiului şi am încă pe umeri capul, destul de sănătos, cu care gîndesc mai mult, mai bine şi mai solid decît pe vremea scurtei mele studenţii ieşene. După atîţia ani trăiţi şi nu petrecuţi în occident, am un orizont limpede şi un discernămînt sever al valorilor pe care pe atunci nu-l aveam. Am învăţat multe lucruri, multe limbi (vreo douăzeci, adică toate limbile romanice, slave şi germanice), am pătruns multe altele, de la arte pînă la filosofie şi la matematică şi am un mod al meu de a fi, de a interpreta şi de a scri. De mă voi întoarce în ţară, ceea ce cred că nu se va întîmpla curînd, am de gînd să încep o vastă mişcare culturală, spre a răsturna mulţi coloşi cu picioarele de lut şi spre a da românilor o viziune exactă asupra multor fapte. Aş avea multe idei, pe care, însă, cine ştie de le voi putea realiza. Înainte de a pleca în străinătate, m-am pus rău cu multă lume meschină, care ţine minte mai curînd excesele temperamentale decît meritele autentice. Aş fi vrut să reiau legătura cu mulţi, dar la urmă mi s-a părut că numai dumitale îţi pot vorbi cu încredere şi sinceritate ca odinioară. De mult pusesem gînd să-i scriu şi lui Iordan la Moscova, de aproape doi ani, numai că, lăsător cum sînt, fiind moldovean, am tot amînat de la o zi pe alta şi nici pînă acum nu m-am hotărît. În neliniştea acestor vremi, de altfel, gîndurile vin şi se duc, se fac planuri azi de întoarcere în ţară, şi mîni de rămînere pe loc şi de plecare în America. Între timp anii trec şi alţii mi-o iau înainte, oameni fără structură intelectuală văd că devin lectori, profesori, publică lucrări infame şi traduceri pline de greşeli, trăiesc bine şi fără griji şi lumea-i preţuieşte şi le ţine hangul. Vorbesc de românii care se află în Italia, rătăciţi toţi sau aproape toţi într-o mizerie morală şi intelectuală nemaipomenită şi cu care eu, fireşte, nu întreţin nici o legătură.
Dar văd că vorba m-a dus departe şi eu voiam să-ţi spun cîte ceva despre mine. Marea carieră ştiinţifică şi literară care mi s-ar fi deschis, fără îndoială, dacă rămîneam în ţară ori dacă mă întorceam la vreme, o văd îndepărtîndu-se tot mai mult de la calea pe care soarta se pare că mi-a hotărît-o. Trebuie să ştii că de trei ani sînt căsătorit şi am un copil de doi. Am deci o familie de întreţinut şi de asta a trebuit să-mi caut o meserie statornică; sînt ziarist şi critic de artă aici la Milano şi destul de preţuit de mulţi prieteni şi cunoscuţi, scriitori, ziarişi şi artişti. Scriu din cînd în cînd povestiri şi fantezii pe care le public în ziar sau prin reviste şi care iarăşi sînt preţuite. Ţi-aş putea trimite din ele dacă te interesează. La toamnă am de gînd să mă prezint la un mare concurs literar cu un roman. Tot în toamnă am de gînd să adun în volum o seamă de articole de artă şi de portrete de artişti italieni contemporani. În puţină vreme mi-am făcut într-un mediu străin şi nu de tot primitor ceea ce se cheamă “o poziţie”, iar faptul nu mă măguleşte peste măsură, pentru că, în schimb, a trebuit să muncesc din greu şi să renunţ aproape cu totul la activitatea mea de studiu atît de roditoare în anii cînd trăiam din bursă. Abia de-mi rămîn cîteva minute pe zi pentru a citi două-trei pagini, mai ales că viaţa e grea şi familia implică multe lucruri: casă, mobile, aşezămînt. De frecventat bibliotecile, nici vorbă, n-am timp; citesc ce pot acasă şi nu pot mult, pentru că, din cele aproape patru mii de cărţi pe care le adunasem, multe le-am pierdut cu războiul. S-ar putea, deci, întîmpla, să-mi închei zilele pe aici ca ziarist şi scriitor italian. (De altfel, de mult vorbesc şi scriu italieneşte mai bine decît româneşte şi nu e exclus ca chiar în scrisoarea de faţă să afli multe stîngăcii de limbă românească). Cum ziceam, stau şi mă gîndesc şi nu ştiu pe ce drum o voi apuca mîni. Să mă întorc în ţară? Aş face-o numai dacă aş şti că mi se oferă o situaţie decentă şi serioasă. Avînd familie, n-aş putea înfrunta un viitor nesigur nici accepta un post de asistent ori de lector. Tot mă gîndesc să cer aici o catedră de slavistică dar, din lipsă de timp, încă nu m-am hotărît şi cine ştie de mă voi hotărî. Să cer un post de ataşat cultural ori de presă ca atîţia alţii care cu cultura şi cu presa n-au avut de-a face în viaţa lor? Aş putea, dacă nu în Italia, să cer un post în vreo ţară slavă sau germanică, mai cu seamă că nu cred să fie multă lume în România care să ştie limbile pe care le cunosc eu şi să aibă cunoştinţele pe care le am eu despre ţări, literaturi şi popoare. Dar nu mă încumet, neavînd prieteni şi nici măcar cunoscuţi în diplomaţie şi printre autorităţile de aici şi din ţară. La Roma aud c-a fost numit ataşat de presă un coleg al meu de universitate (dar cu vreo doi ani în urma mea), om fără nici o pregătire. Un orizont oarecum calm mi se deschisese acum trei ani, cînd, prin intervenţia ministrului Suediei, fusesem numit membru la Şcoala română din Roma. Dar mîncăii de la legaţie mă dădură afară în două săptămîni cu intrigării politice, cu toate că-mi venise şi numirea telegrafică de la Bucureşti. Acum şcoala e plină de oameni mai mult tîmpi şi fără rost, unii dintre care şi-au sfîrşit studiile cu ruşine pe aici. Eu doctoratul în litere l-am trecut cu laudă la Roma, în vremuri grele, cu o teză despre influenţele vechi franceze şi italiene în poezia epică populară a slavilor meridionali. Am terminat de doi ani şi filosofia (acum mă ocup mai mult de filosofie), dar doctoratul încă nu mi l-am dat; îl voi da poate anul acesta cu o teză despre evoluţia ideilor estetice în România, pe care o am în pregătire. Între timp am tradus în italieneşte o culegere de nuvele din opt limbi, o antologie de nuvele româneşti, romanul “Uvar” al lui Sadoveanu, un roman rusesc – toate tipărite sau sub tipar – , o antologie a poeziei croate moderne care ar fi trebuit să se tipărească în România încă prin ’43, o antologie de nuvele bulgare şi o antologie a poeziei suedeze, pe care le am în manuscris, opera filosofică a lui Blaga (a ieşit pînă acum un volum) şi cele două piese ale lui Ciprian. Acum am de lucru traducerea unui roman american şi o gramatică descriptivă şi normativă a limbii române literare scrise şi vorbite, bună pentru italieni dar şi pentru români, un studiu asupra filosofiei lui Blaga, un studiu asupra limbii lui Barbu şi altele.
Am ajuns la încheierea scrisorii vorbind numai despre mine şi abia de-mi mai rămîne spaţiu să te întreb în fugă ce mai faci, cum trăieşti, cum te mai împaci cu lumea, cu viaţa şi cu ştiinţa. E adevărat, cum mi s-a spus, că ţi s-a dat, în sfîrşit, o catedră la Universitate? Tare mi-ar plăcea să fie adevărat. Răspunde-mi curînd şi nu din fugă şi iartă-mi scrisoarea asta cam pripită şi rău închegată de reluare de legătură. Ce mai face Pasăre? Multă voie bună dumitale şi tuturor celor cumsecade. Eugeniu Coşeriu”
După 45 de ani, Eugen Coşeriu avea să trimită spre Iaşi scrisoare de la Tübingen, unde se afla din 1963, profesor la Universitatea de aici, de Lingvistică generală şi de Lingvistică romanică, discipline ştiinţifice pe care le întemeiase la Universitateadin Montevideo şi le susţinuse acolo timp de 12 ani. Se pregătea să vină la Iaşi, unde începuse, de fapt, drumul său în lumea ştiinţei, pentru a i se înmîna diploma de DOCTOR HONORIS CAUSA al Universităţii “Al. I. Cuza”:
Tübingen, 29 febr. 1992
“Iubite domnule Irimia,
Ştirea cu doctoratul honoris causa m-a bucurat nespus şi mă bucură încă, deşi aceste titluri, care, de o seamă de vreme încoace, îmi plouă de peste tot, au început să fie aproape o rutină. Cel de la Iaşi e al doisprezecelea. Dar, pentru mine, e mai presus de toate celelalte tocmai pentru că e de la Iaşi. Eu am umblat pe la multe universităţi celebre, învăţînd ce se putea ori predînd ce puteam, dar totuşi Universitatea din Iaşi, prima mea universitate, deşi am studiat acolo numai un an, a rămas într-un fel tot timpul universitatea mea (subl. E. C.). Ori, poate eu am rămas tot timpul studentul de un an de la Iaşi, acel student sărac, jerpelit şi rupt în coate, dar cu mari năzuinţi, care, în 1939, venit din “fundul Basarabiei”, cum se zicea pe atunci, şi ca un ţăran ce se afla, se apropia cu sfială de templul ştiinţei şi de atîţia maeştri care, pentru el, urmau să rămînă toţi mari şi neasemuiţi. Tocmai de aceea vă sînt profund recunoscător Dv. şi tuturor colegilor – care, cînd s-a putut, şi-au adus aminte de mine şi au hotărît că se cuvenea să-mi facă şi mie, înstrăinatului, un locşor în tagma lor şi să mă facă din nou ieşean. Păcat numai că s-a putut atît de tîrziu şi că atîtea universităţi străine le-au luat-o înainte. Dar ce să facem? Nu e omul peste vremi. Eugen Coşeriu “
Între cele două scrisori cîtă istorie! Şi într-o parte a lumii, partea spre care acestea plecaseră, ce cumplită eroare a istoriei!
Prima scrisoare pleca de la Milano spre Iaşi într-un moment în care lumea, abia ieşită din cel mai distrugător dintre războaiele omului, îşi căuta, derutată, dar încrezătoare, drumul pierdut. O parte a lumii, cea unde ajungea scrisoarea, însă, era “ajutată” (“Dacă nu poţi, te ajutăm, dacă nu vrei, te obligăm”), după ce fusese în diferite părţi şi în diferite feluri sfîrtecată, să găsească “drum nou”, drum sigur spre alienarea fiinţei umane, prin anularea sacralităţii sale lăuntrice, de fiinţă liberă în faţa Lumii.
A doua scrisoare sosea la Iaşi într-un timp devenit foarte repede nu mai puţin derutant, într-o Românie – incredibil – în continuare sfîrtecată (deşi sfîrtecătorul fusese declarat mort), într-o lume abia ieşită din cel mai cumplit război, de lungă durată, dus împotriva umanităţii fiinţei omului, o lume neînstare încă să se regăsească pe sine, să-şi regăsească sacralitatea pierdută.
Şi în această curgere de vreme, se înscrie destinul a doi oameni de excepţie, în raport, primul – Eugen Coşeriu, cu istoria, în confruntare, cel de al doilea – Gheorghe Ivănescu, cu eroarea istoriei, destine, construit, primul, în toată libertatea, dincolo de ţară, trăit, suferit şi apărat, celălalt, dincoace de ţară, adică dincolo şi dincoace de guvernanţii ţării. Pentru că, într-un fel sau altul, guvernarea şi profitorii guvernării nu l-au vrut, nici pe unul, nici pe celălalt. Dar şi unul şi celălalt au înţeles că destinul lor era strîns legat de destinul culturii umanităţii în general şi al spiritualităţii româneşti în special. Aşa se face că îndepărtarea de ţara geografică nu a reuşit să-l înstrăineze pe primul, iar limbile în care a trebuit să-şi construiască destinul, limbi de largă circulaţie (spaniola, germana, italiana, franceza) i-au dat posibilitatea să ducă mai departe gîndirea despre esenţa fiinţei umane înscrisă în raportul său intim cu limba (spaţiu al dezvoltării creativităţii şi afirmării libertăţii) şi să impună Teoria COŞERIU, Teoria românului Eugen Coşeriu în ştiinţa şi filozofia limbii în secolul XX.
Destinul intelectual al profesorului Coşeriu părea, în anii primei scrisori, a ezita, între România, Italia şi America, dintr-un punct de vedere, între ştiinţă şi literatură, din altă perspectivă. Cea de a doua scrisoare ajungea la Iaşi după patru decenii din momentul în care opţiunea se produsese. Cu consecinţe extrem de importante pentru ştiinţa limbii şi pentru filozofia culturii. După ce funcţionase ca lector de limba română la Universitatea din Milano (1947-1950), Eugen Coşeriu ocupă prin concurs, la Universitatea din Montevideo, un post de profesor de Lingvistică generală, Lingvistică indo-europeană şi Lingvistică romanică. Aici, la Montevideo, va publica, în deceniul şase, principalele lucrări în care îşi va dezvolta concepţia, revoluţionînd în mod fundamental lingvistica, prin aprofundarea şi totodată îndepărtarea semnificativă de concepţia celuilalt mare lingvist – Saussure: Sistema, norma y habla (1952), Forma y sustancia en los sonidos del lenguaje (1954), Logicismo y antilogicismo en la gramática (1956), Sincronía, diacronía e historia (1958). În 1963, revine şi rămîne în Europa, Profesor la Universitatea din Tübingen, unde creează o altă şcoală puternică de lingvistică, cu ramificaţii în toată lumea.
Ce s-a întîmplat cu scriitorul? “Povestirile şi fanteziile”, pe care le publica în “Corriere Lombardo” şi în “L’Europeo”, între 1946 şi 1950, ar părea că se retrag din drumul lingvistului, într-o insulă uitată, revăzută din cînd în cînd şi redescoperită “pentru rude, prieteni şi colegi”, în 1988, printr-un volum de redusă întindere, publicat la Tübingen, sub titlul La stagione delle piogge (tradus şi în limba română, în 1992, Anotimpul ploilor), un volum care reflectă un scriitor modern ca structură stilistică şi poetică, neliniştit şi neliniştitor, şi, deci, tot modern, ca viziune şi lume semantică. Un univers marcat de o stare de gravitate şi stranietate, dominat de întrebări sau mai exact provocînd întrebări privind identitatea fiinţei umane, raportul omului cu lumea (cosmică şi socială), raportul cu timpul, dramatismul imposibilităţii de apărare a purităţii fiinţei umane.
Pe cel de al doilea, Gh. Ivănescu, eroarea istoriei nu a reuşit să-l înfrîngă iar dacă limba în care şi-a scris cea mai mare parte din opera sa – limba română, de restrînsă circulaţie – nu i-a permis să participe în aceeaşi măsură şi direct la mişcarea lingvisticii europene, în ţară rolul său a fost esenţial în acelaşi sens, al dezvoltării gîndirii despre esenţa umană a limbii, despre raportul intim dintre om şi limbă. A întemeiat şcoli la Timişoara şi Craiova, a dezvoltat în continuare şcoala lingvistică ieşeană, şi-a lăsat amprenta distinctă pe şcoala de la Cluj şi pe cea de la Bucureşti.
În ‘89/’90, paranteza erorii istoriei părea să se închidă şi omul – fiinţă liberă prin limbaj – îşi reamintea, la sfîrşit de secol şi de mileniu, de sine, de esenţa sa şi începea să caute căi pentru a lua în stăpînire vremile. Şi, astfel, Universitatea ieşeană l-a chemat acasă, după 50 de ani, pe savantul Coşeriu. L-a chemat acasă, nu ca să-i dea adăpost, ci ca să-i exprime recunoştinţa pentru a fi readus lingvistica acasă, adică alături de fiinţa umană, care a creat limbajul creîndu-se pe sine. L-a chemat acasă pe ilustrul om de ştiinţă pentru a se simţi onorată onorînd pe unul din exponenţii de seamă ai spiritualităţii româneşti. Iar “fiul risipitor – avea să spună în răspunsul său eminentul savant – se întoarce ca fiu adunător.”
Ajungînd la Iaşi, Profesorul Eugen Coşeriu nu l-a mai putut întîlni pe Gh. Ivănescu; profesorul plecase de aproape un deceniu. A întîlnit, însă, aşteptarea şi spiritul şcolii lingvistice ieşene pe care acesta îl întărise şi în care îl integrase, în pofida interdicţiilor, pe savantul de departe.
Revenirea ACASĂ avea să-şi releve întreaga încărcătură în cei zece ani de la cea de a doua scrisoare. Opera lui Eugen Coşeriu, ca şi inaccesibilă anterior prin absenţa ei din biblioteci şi prin “starea de veghe”, rareori înfruntată, a unei cenzuri ridicole şi absurde, a fost pusă la dispoziţie de savantul însuşi prin donaţii făcute bibliotecilor universitare şi prin totala deschidere arătată procesului de traducere în limba română. În acelaşi timp, Profesorul declanşa, după aproape jumătate de secol “mişcarea culturală” visată şi în mod direct, prin Conferinţe în Aula Magna a universităţilor care s-au simţit onorate “cu asupra de măsură”, acordîndu-i înaltul titlu de Doctor Honoris Causa, prin prelegeri în amfiteatre, în care se strîngeau la un loc studenţi şi profesori (la Iaşi, Cluj, Chişinău,Timişoara, Bălţi etc.), prin Colocvii ştiinţifice naţionale şi internaţionale (la Iaşi, Cluj, Chişinău, Bucureşti, Cernăuţi, Suceava, Timişoara, Craiova, Tîrgovişte, Sibiu, Galaţi, Bălţi etc.)
În plan conceptual, raportul om-limbă, aşezat la baza teoriei sale lingvistice în deceniul şase, trece acum în cea mai complexă concepţie, întemeind Lingvistica integrală; lingvistul Coşeriu devine astfel reprezentantul cel mai de seamă al Filozofiei limbajului – componentă fundamentală a Filozofiei culturii. Scriitorul care, de fapt, numai se retrăsese, undeva în adîncul fiinţei sale, spre a lăsa loc de prim plan omului de ştiinţă, “a lucrat” în această direcţie, a afirmării omului ca fiinţă culturală (în sensul lui Blaga). Aici îşi află originea dimensiunea definitorie a concepţiei lui Eugen Coşeriu: umanismul.
În planul realităţii, acelaşi raport om-limbă va fi aşezat de savantul umanist, deloc “înstrăinatul” de destinul neamului său, la baza tuturor intervenţiilor sale, la Iaşi, Timişoara, şi mai ales la Chişinău, Cernăuţi, Bălţi, la Congresul V al Filologilor Români (Iaşi – Chişinău, 1994) sau la Conferinţa Internaţională a Şcolii Româneşti din Regiunea Cernăuţi, prin care a denunţat, cu argumentaţia omului de ştiinţă (este exemplară în acest sens conferinţa Latinitatea orientală) şi cu forţa verbului care trebuie “să spună lucrurile aşa cum sînt” falsificarea, în scopuri politice, a adevărului lingvistic şi istoric privind identitatea şi unitatea limbii şi poporului român din România şi Republica Moldova, din regiunea Cernăuţi şi Ţinutul Herţei sau din alte zone locuite de români: “A promova sub orice formă o limbă moldovenească deosebită de limba română este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greşeală naivă, ori o fraudă ştiinţifică; din punct de vedere istoric şi practic e o absurditate şi o utopie; şi, din punct de vedere politic, e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi, deci, un act de genocid cultural.”