Două întâlniri cu poetul
Pentru tipar
Prin anii ’80 eram în anul I la Facultatea de Filologie a Universităţii Pedagogice „Ion Creangă” din Chişinău. Colega noastră Liuba Sănduţă, studentă şi ea la filologie în anul II, adunase o ceată de urători. Şi cum băieţi eram cam puţini, ne-a invitat aproape pe toţi: de la anul I la IV. Pentru a salva situaţia, mai îmbrăcasem şi nişte fete la pantalon şi la căciulă haiducească. Un autobuz închiriat ne-a dus din sector în sector prin tot Chişinăul să-i urăm pe cei dragi, dar şi pe cei care ţineau pe atunci cursuri la facultate sau erau angajaţi la rectoratul universităţii.
Parcă văd şi azi cum intram sfioşi în casa regretatului Gheorghe Nantoi. După ce l-am urat, am rămas stupefiaţi de firea omenească a acelui decan-uragan de la filologie care era pe cât de sever, pe atât de spiritual, chiar dacă a predat vreo trei decenii istoria P.C.U.S. Rectorul nu era acasă. Vorbisem în limba lui Puşkin cu soţia Domniei Sale. Ne-a dat ce ne-a dat şi pe-aici ţi-i drumul. Un profesor de fonetică, după ce ne-a ascultat cu atenţie urătura, ne-a spus că-i ţăran şi el cu talpa crăpată, aşezându-ne la masa de revelion ca pe nişte copii ai săi.
După ce ne-am făcut datoria faţă de mai-marii instituţiei cu pricina, hai să mergem şi pe la cei care ne încălzesc inimile. Cam aproape de miezul nopţii ne-am pomenit în sectorul Râşcani al Chişinăului, într-un apartament modest. Eram acasă la Grigore Vieru. Pentru prima şi ultima oară am văzut-o pe mama poetului. Oaspete în acea casă era compozitorul Tudor Chiriac. Am spus urătura cum am spus-o, am sunat din zurgălăi cum am sunat. Poetul ne-a ascultat atent. A zâmbit mulţumit zicându-ne: „E bine că ne-au rămas urăturile, fraţilor!”. Apoi a întrebat cine poartă chimirul. Cea cu chimirul era o domnişoară îmbrăcată în haine haiduceşti, cu o mamă de căciulă ţurcănească pe cap. Tudor Chiriac ne-a turnat câte un păhărel cu vin roşu. Mama poetului a trecut pe la fiecare cu o tavă plină cu plăcinte fierbinţi. Această femeie scundă şi rumenă era simplă şi firească, aşa cum poate fi doar poezia cea adevărată. ...Iată că, după lectura mai multor volume dedicate mamei, am avut fericita ocazie s-o vedem pe mama poetului, care ne îndemna să gustăm din plăcintele fierbinţi. A fost memorabil acel moment.
*
A doua întâlnire cu poetul a avut loc peste 20 de ani. Era prin 1989. Poeta Leonida Lari, alături de alţi scriitori, se antrenase în campania electorală. Subsemnatul, fiind persoană de încredere, participasem la organizarea unei întâlniri cu alegătorii la Costeşti – Ialoveni. Venise la miting ca invitat de onoare şi susţinător al Leonidei Lari poetul Grigore Vieru. Seara, acasă la un gospodar, poetul a spus: „Costeştiul este un sat cu caracter”. Or, caracterul unui sat e format din caracterele oamenilor care locuiesc în el. Mai multe sate cu un astfel de caracter ar forma un caracter al ţării.
Pentru poetul nostru caracterul a fost trăsătura distinctivă la care a ţinut foarte mult. Nu din întâmplare scrie: „Sunt fericit că n-am cântat păunii...”.
Veneţia, 2009