Mihai Cimpoi: dialogul dintre centru şi margine
Pentru tiparÎn peisajul cultural basarabean, exotic din perspectiva unui intelectual din afară, personalitatea lui Mihai Cimpoi atrage atenţia prin efortul de a comunica, într-o formulă înnobilată, prin modul de a fi al artistului din această parte a lumii. E oportun să ne întrebăm dacă statutul criticului literar de aici se deosebeşte de cel al oamenilor de aceeaşi profesie de aiurea. Cu siguranţă că da. Deosebirea constă în necesitatea de a lupta cu orizonturile închise ale acestui areal. Iată cum exprimă Mihai Cimpoi sentimentul spaţiului închis: „Acest pământ parcă etern sortit pierzaniei generează statornic o senzaţie de închidere progresivă: dealurile, adevăraţi grumaji de bouri tăbăciţi de vânturi şi de sarea trudei, codrii merei găzduind sufletul blând în zona umbrei şi a tainei, închid, limitează, întorc în sine însuşi orizontul”. Ieşirea din cercul vetrei în plan geopsihic este identificată de către autorul Istoriei deschise a literaturii române din Basarabia cu „ieşirea din cercul originar, în planul cunoaşterii, şi cu ieşirea din cercul tradiţiei în plan etic şi estetic”. În conformitate cu această „forma mentis a basarabeanului” care constă în „fixarea strategică în cerc”, se modelează, – consideră criticul nostru, – şi omul de cultură din Basarabia, sentimentul înstrăinării neantizând fiinţa”. Acesta este, de fapt, argumentul nevoii de deschidere (de unde şi titlul Istoriei deschise...) a literaturii de aici spre un câmp vast al culturalului care invadează spaţiul artistic propriu-zis. Este şi explicaţia tendinţei criticului de a aborda fenomenul literar din perspectiva sociologiei şi a filozofiei culturii.
Mihai Cimpoi a debutat sub semnul necesităţii de a defini „personalitatea” (identitatea) literaturii române din spaţiul pruto-nistrean. Volumele sale Disocieri (1969) şi Alte disocieri (1971) sunt o dovadă elocventă a fidelităţii faţă de confraţii săi de condei din diferite generaţii. Pe parcursul câtorva decenii a fost un cronicar devotat căruia nu-i scăpa aproape nimic din apariţiile editoriale. Traseul criticii sale literare s-a materializat de la consemnarea literaturii basarabene la conturarea cadrului de raportare a ei. Într-un timp când raportarea la contextul literar general românesc era strict interzisă, criticul căuta repere în peisajul mai amplu, cel al literaturii universale, din care se făceau numeroase traduceri, unele prefaţate chiar de criticul nostru. Volumul Focul sacru mărturiseşte despre acea perioadă.
Mai târziu cercetarea sa se va axa, mult mai decisiv, pe problema originalităţii, a cărei garanţie, conform opiniei lui G. Călinescu, „stă în factorul etnic”. În aceste intuiţii călinesciene Mihai Cimpoi vede realizarea din interior a unor imagini care au impus identitatea literaturii române. În volumele care au urmat – Narcis şi Hyperion (1979; 1986), Cicatricea lui Ulysse (1982), Întoarcerea la izvoare (1985), Creaţia lui Ion Druţă în şcoală (1986), Duminica valorilor (1989), Basarabia sub steaua exilului (1994), Sfinte firi vizionare (1995), Lucian Blaga: Paradisiacul. Lucifericul. Mioriticul (1997), O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia (1996, 1997, 2002), Mărul de aur (1998), La pomme d’or (2001) – obsesia criticului de a se apropia cât mai mult de adevăr îl va conduce în mod inevitabil spre sensuri precum „absolut”, „istoric”, „cultural”, „relativ”. Istoricul literar va aborda şi un gen operativ, dialogul, prin care va realiza pagini foarte importante despre Eminescu acasă şi în lume, despre receptarea şi influenţa sa. În dialogurile sale cu numeroase personalităţi din spaţiul românesc şi din cel universal, incluse în volumele Spre un nou Eminescu (1993, 1995) şi Mă topesc în flăcări (2000) reputatul eminescolog stabileşte o punte transculturală. Să amintim aici că forma dialogului este apreciată tocmai pentru faptul că nu are nimic dogmatic şi permite prezentarea succesivă a diverselor faţete ale problemei fără obligaţia de a trage concluzii. Dincolo de aprecierea sau negarea, de prezentarea faptului de cultură, din perspectiva celui implicat în dialogul-dezbatere, contează posibila progresie în schimbul de opinii. Este clar că aderenţa criticului la o astfel de perspectivă transculturală denotă conştiinţa necesităţii de a impune o atitudine neadversară faţă de unitatea culturii române reprezentată de un pisc al ei: Eminescu, servindu-i drept ideal transcultural, este, în acelaşi timp, „valoarea culturală naţională” care impune respectul faţă de diferenţierea românilor în simfonia multiculturală a lumii. Criticul pledează pentru multiculturalitate, evocând modelul artistului român „topit” în cultura lumii: Brâncuşi, Ionesco, Cioran, Eliade. Iar, pe de altă parte, apără cu dârzenie idealul etic în artă, ca o condiţie a rezistenţei prin cultură, drept dovadă că etnocentrismul, ca formă de consolidare a civilizaţiei, nu este de neglijat în estul european de curând ieşit din totalitarism. Etnocentrismul, care înseamnă şi fixarea strategică în cerc, presupune depăşirea spaţiului închis sau umplerea unor goluri datorită „împlinirii prin salturi”. În această ordine de idei transformarea României într-un stat de cultură la gurile Dunării, o problemă ce i-a preocupat pe Mihai Eminescu sau Emil Cioran, îi atrage luarea aminte şi criticului chişinăuian. Lupta cu perifericul, transferat din plan geopolitic în plan psihologic, este înţeleasă în toată complexitatea ei cauzată de „teama românilor de expansiunea ideii europene”, teamă asemănătoare cu frica slavofililor de pătrunderea spiritului Europei, care-i făcea să arunce din casele lor statuetele lui Voltaire. Preocupat de restabilirea logicii lucrurilor, Mihai Cimpoi face delimitările necesare conform cărora există două moduri de interpretare a centrului: din perspectiva lui Dinicu Golescu, centrul este în afară, la el se poate ajunge „printr-o călătorie prin Europa”. Pe când din perspectiva lui Eminescu, centrul aflat în Europa coincide cu centrul aflat în interioritatea autorului Luceafărului. În cazul lui Eminescu, la fel ca şi în cazul românului (european) afirmat la Paris – Brâncuşi, Mihai Cimpoi menţionează prezenţa unui europenism de vocaţie. În acest moment are loc restabilirea „normei”, ca să-i spunem aşa, când „perifericul” este depăşit, sau mai bine zis, convertit în centru. Astfel, consideră autorul Mărului de aur, mari creatori de valori, ei (Eminescu şi Brâncuşi) au redeschis două noi centre europene prin îmbrăţişarea unei „patrii lărgite” (Goethe). „Ideea europeană” echivalentă în cazul societăţii „Junimea” de la Iaşi cu ideea „universalităţii”, modelul italian care l-a fascinat pe G. Călinescu, resuscitarea, în zilele noastre a „ideii europene”, – sunt privite toate ca “un rezultat firesc al vrerii româneşti de deschidere. Mişcarea „europocentripetă” este urmărită, în general, pe falia culturii româneşti surprinsă în punctele ei majore. Iar întrebarea mereu actuală pe care şi-o pune şi distinsul critic este: „care ar trebui să fie comportamentul nostru cultural. Să ne cultivăm grădina noastră? Rămânem la „fenomenul nostru originar”, care contează atât de mult în cultură, după cum spun filozofii ei? Sau, dacă pornim pe drumurile ei magistrale (...), cum pornim? Cu trăistuţa cu “forme pure” româneşti a lui Brâncuşi sau cu tolba de săgeţi amare a lui Cioran, cel care a fraternizat fără şovăire cu toate nihilismele radicale, înverşunat-existenţiale ale acestui homo europeus, deschis la toate, reprobând totul şi lăsându-te să obţii Totul pe cont propriu, bineînţeles”.
Teama de a nu-şi pierde identitatea în dialogul cu civilizaţia şi cu „teroarea istoriei” (Mircea Eliade), precum şi dialectica refuzului, înţeleasă de către Eugen Ionesco drept obsesia specificului naţional, pe de o parte, şi teama de a-l pierde sub influenţe străine sunt privite de către Mihai Cimpoi drept parametrii unei lupte înverşunate încadrată perfect „în cerc”: aflaţi în cerc sau în „roată” („suntem, aşadar, atât în planul Fiinţei, cât şi al culturii ce o exprimă nişte ixioni situaţi în roată”), ne macină mereu aceeaşi întrebare: „a fi sau a nu fi român; a te lăsa în voia influenţei străine sau a te retrage; a te deschide în afară sau a te închide asupra ta însuţi”. Din perspectivă interriverană întrebarea hamletiană are conotaţii nu doar dramatice, ci de-a dreptul tragice.
* * *
Ar putea oare Mihai Cimpoi susţine asemeni Gabrielei Melinescu: „eu port cu mine centrul lumii. Oriunde mă aflu, acolo e centrul lumii”? Şi da, şi nu. Da, deoarece aidoma poetei românce, stabilită în Suedia, îşi trăieşte viaţa, în mare parte, ca pe o artă. Nu, deoarece înţelege că artistul român din Basarabia poate deveni centru al lumii numai împreună cu această palmă de pământ pe care o apără în permanenţă cu acelaşi umanism bine temperat, cu tot talentul său de critic şi istoric literar şi cu toată puterea sa de convingere.