Podul de cărţi numit Mihai Cimpoi
Pentru tiparDe multe ori mă gândesc la Mihai Cimpoi cu reală admiraţie. Am mereu în memorie mirarea găzdoiului lui G.Călinescu, evocată într-o tabletă, care-l tot întreba pe tânărul absolvent de facultate: „Tot mai citeşti, maică?!”
În câteva dăţi l-am întrebat şi eu pe Mihai Cimpoi: „Când citiţi şi mai ales când scrieţi atâta?” Mi-a răspuns direct, cu râsu-i caracteristic: „Simplu: citesc la biblioteca din Chişinău şi scriu noaptea”.
Într-adevăr, articolele publicate de Mihai Cimpoi, numai în revistele din România (pentru că la fel de multe a scris şi în cele din Chişinău ori Cernăuţi), sunt impresionante ca număr şi ca diversitate.
Iubeşte cartea ca pe o femeie, ştie ce înseamnă ea, ce bucurii poate dărui, de ce forţă persuasivă extraordinară este capabilă.
Îmi povestea ce a simţit când, în peisajul culturii moldovene, au început să apară cărţi tipărite în alfabet latin.
A fost un miracol. Îmi zise: „Ştiu că adunaţi cărţi şi le trimiteţi în şcolile Moldovei. Duceţi şi în satul meu natal câteva. Acolo sunt doar 2-3 cărţi în limba română la bibliotecă şi sunt făcute praf. Copiii nu au ce citi şi le tot iau pe acelea şi le răscitesc până aproape nu rămâne nimic din ele. Merită să le vedeţi”.
Am trimis, dar mi se pare că unele le-am văzut pe „piaţa Gorbaciov” a Galaţiului expuse la vânzare! I-am spus şi s-a întristat.
Mihai Cimpoi nu este numai un istoric literar, cum zic unii.
E drept că a dat patrimoniului cultural românesc prima sinteză, aproape exhaustivă, a literaturii din Basarabia.
El este şi un la fel de profund şi subtil critic literar, situat deopotrivă în marginea esteticului şi a filosoficului.
Scriitura lui are un farmec inconfundabil.
Mihai Cimpoi are mai multe căi “ontologice” prin care pătrunde şi limpezeşte fenomenul literar. Dacă ar fi să le rezum, le-aş zice: „Mihai Eminescu”.
Cunoaşte atâtea despre Eminescu, a citit atâtea cărţi despre el şi mai ales a scris atâtea cărţi şi articole despre scriitorul nostru naţional încât, cred, numai cu paginile lor ar putea clădi cel mai temeinic „pod de cărţi” peste Prut, Podul Eminescu.
Puţini autori îl pot ajunge; i-am număra poate pe degetele unei mâini.
Şi a mai făcut ceva cu şi pentru Eminescu.
Mai întâi, l-a făcut atât de cunoscut românilor de pretutindeni, pentru ca aceştia, atât de dezbinaţi, cum îi ştim, să fie determinaţi să se unească şi să se recunoască măcar întru Eminescu. Şi, cred, că a reuşit.
În al doilea rând, i-a invitat pe eminescologi să se cunoască şi mai ales să se recunoască citindu-se între ei.
Nu cred că aţi fost prea atenţi la această realitate: cei ce scriu despre Eminescu în România nu numai că nu se citează unul pe altul, cum ar fi firesc. Mai la îndemână le e să se respingă, să se conteste. Uitaţi-vă la indicii de autori ai cărţilor eminescologilor noştri şi vedeţi câte nume româneşti sunt citate?! Aproape nici unul! Citiţi-l şi pe Mihai Cimpoi!
Mai mult, el a dedicat câteva cărţi exemplare dialogului cu cei din România şi străinătate care au scris despre Eminescu, dând astfel eminescologilor o lecţie înaltă de moralitate ştiinţifică, de o deontologie profesională din ce în ce mai rară pentru criticii noştri “post-revoluţionari”.
Dar Mihai Cimpoi nu este numai un profund şi strălucit om de cultură, un istoric şi un critic literar ce s-a impus întregului spaţiu românesc; el este şi o conştiinţă românească.
Cunoaştem că după 1990 foarte mulţi intelectuali din Moldova, scriitori mai ales, au venit în România, au ajutat la cunoaşterea reciprocă a realităţilor de pe cele două maluri ale Prutului. Unii au făcut-o pe tribunii, au imaginat poduri de flori şi de speranţe şi aşa mai departe.
Numai că „podul de flori” s-a dărâmat, l-a luat apa şi l-a sfărâmat, iar unii au venit şi nu s-au mai întors în Moldova. Au rămas aici, în România, în Bucureşti (majoritatea), încât despre mulţi dintre ei nici nu mai aud.
De atunci m-am întrebat deseori dacă locul lor n-ar fi trebuit să fie acolo, lângă oamenii unde s-au format şi faţă de care au mari răspunderi.
Nu acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Mihai Cimpoi. Ar fi putut să rămână şi el în Bucureşti când ar fi dorit, sau oriunde. N-a făcut-o. A înţeles că locul lui era la Chişinău.
Am fost de mai multe ori în capitala Moldovei – la Universitate, la Uniunea Scriitorilor, la Casa Limbii Române etc. – şi mereu l-am întâlnit pe Mihai Cimpoi înconjurat de scriitori, artişti, ziarişti, oficialităţi administrative şi politice şi atunci am înţeles de ce n-a plecat.
Poate nu atât că nu a vrut el, ci că nu l-au lăsat ceilalţi, rădăcinile. Chişinăul intelectual fără Cimpoi n-ar exista sau ar exista cu greutate.
L-am citit şi auzit cum a fost prezent activ, luând cuvântul la toate manifestaţiile importante ale conaţionalilor. În timp, l-am asemănat cu marele Marin Preda, conştiinţa intelectualilor români cât a trăit şi exprimată mai ales de două momente din biografia acestuia. Primul se referă la o şedinţă, convocată de Ceauşescu, şi când el a avut curajul să protesteze la o intenţie a acestuia de a introduce “realismul socialist”, zicând: „Dacă reintroduceţi realismul socialist, eu mă sinucid”. Al doilea moment priveşte chiar moartea sa, când întrebarea cu adevărat tragică a scriitorilor români, atunci, (evident, a unora, dar cei mai importanţi!) era: „Ce ne facem fără Preda?”.
Aceasta-i menirea unui mare scriitor. Acelaşi sentiment îl au şi prietenii lui Mihai Cimpoi, scriitorii, care îl menţin Preşedinte al Uniunii Scriitorilor de la Chişinău de mulţi ani. Ei au nevoie de Mihai Cimpoi, iar Mihai Cimpoi are nevoie de ei.
Altfel, el este prezent în mai toate oraşele României unde are loc vreo întâmplare literară; în oraşe mari sau mai mici. Nu contează; eveniment cultural să fie.
Mihai Cimpoi este şi un prieten de calitate. Am tot repetat-o. După evenimentele din decembrie 1989 cea mai gravă mutaţie s-a produs în domeniul relaţiilor interumane. Prietenii, ce păreau de-o viaţă, s-au spulberat într-o clipă, cu grave consecinţe, nu numai pe planul psiho-afectiv, ci şi sociopolitic. N-am prea evoluat până astăzi, precum speram, şi din această cauză. Eu însumi am avut astfel de experienţe, dar pe toate le-am răzbunat şi prin relaţia cu Mihai Cimpoi. Nu ne-am văzut prea des, nici de câte ori aş/am fi dorit, dar l-am simţit tot timpul aproape.
Eram în biroul regretatului prieten comun, Ion Chiric, când îşi face apariţia masiv şi exuberant pe uşă Mihai Cimpoi. Cu ştiutul său râs hâtru, calm, moldovenesc ne-a spus: „Prieteni! Sunt cu câţiva mari artişti de la Chişinău şi murim de foame. Doar nu veţi asista indiferenţi la o asemenea tragedie!”.
Ne-am îmbrăţişat şi “am benchetuit”, după aceea, la Brăila. Am pus ghilimele pentru că, într-adevăr, orice ospăţ cu Mihai Cimpoi este o bucurie spirituală în primul rând. Nu conta ce mâncai, ce se bea etc., mult mai important era ce şi cum se discuta: totdeauna cu profunzime, cu degetul pe rană, dar şi cu inteligenţă, adică, cu ironia de rigoare. De aceea, oriunde se află, Mihai Cimpoi este la el acasă.
La mulţi ani, Mihai Cimpoi, şi la încă alte multe poduri de cărţi care te aşteaptă.