Omul cărţii
Pentru tiparL-am cunoscut pe Mihai Cimpoi (mi-i şi teamă să recunosc câţi ani au trecut de atunci!) cu exact patruzeci de ani în urmă, într-o toamnă nespus de frumoasă, când devenisem student la litere. Mai erau studenţi, împreună cu acelaşi Mihai Cimpoi, Ion Vieru, Gheorghe Ciocoi, Aurel Ciocanu, Iulian Nicuţă, Victor Prohin şi alţii. Ajunşi la anul trei, publicau prin ziare şi reviste poezii, proze, aşa încât eu, care venisem de prin părţile Bălţilor la anul întâi, îi cunoşteam pe toţi din presă şi îi admiram.
Într-o seară am fost surprins să-i văd discutând pe Mihai Cimpoi şi pe Anatol Codru, în curtea căminului studenţesc, care se afla mai la vale de Parcul Catedralei. Pe semne că ceva mai înainte Codru îi dăruise lui Cimpoi prima sa plachetă “Nopţi albastre” şi acesta îi vorbea despre versurile citite. Se mai adunaseră tineri, astfel că printre ei, anonimul de mine, nu deranja pe nimeni. Cei doi dialogau aprins, iar noi ascultam şi luam aminte.
Nu voi uita niciodată impresionantele şedinţe ale cenaclului literar “Eminescu”, care în acel an, 1962, era condus de Anatol Codru, iar din anul următor avea să fie diriguit de Mihai Cimpoi. Ceva mai târziu mi-am citit aici primele încercări de proză.
Încă în anii studenţiei Mihai Cimpoi devenise o personalitate, a cărei opinie era luată în considerare la cenaclurile literare, dar şi la Uniunea Scriitorilor. Iată de ce părerea lui conta foarte mult, în special pentru începători. Edificatoare în acest sens sunt pentru mine observaţiile lui Cimpoi referitoare la “Oameni de zăpadă”, lucrare publicată în revista Moldova. Analiza făcută de critic era dură, aspră, însă pertinentă, civilizată şi binevoitoare. Ţi se acorda un credit de încredere, un avans pentru viitoarea “îndeletnicire literară”. Mai apoi, nuvela “criticată” de Cimpoi a cunoscut câteva ediţii, ajungând să fie tradusă în limbile rusă, bulgară, iar mai târziu şi în bielorusă. Cu alte cuvinte, m-am convins personal că nu-i rău să-ţi “disocieze” creaţia un Cimpoi. Ulterior poţi avea succes şi ai şanse reale să culegi şi lauri.
Deşi trebuie să adaug că nici Cimpoi nu-i întotdeauna o loterie câştigătoare. Voi aduce un exemplu de altă natură. Pe la mijlocul anilor ’80 scrisesem o carte pentru copii. Se numea “Vornicel la nunta badei”. Ţineam mult la ea şi la ingeniosul erou de şapte ani, Onuţ. O concepusem ca o replică la numeroasele lucrări pentru copii fără sare şi piper, care apăreau în acele timpuri. Erau pline rafturile de cărţulii despre căţei şi pisici, despre copii ce acţionau aidoma unor marionete. Citeai o pagină sau un catren şi ţi se făcea dulce în gură de atâtea vorbe siropoase. Majoritatea cărţilor aveau conţinut didacticist, erau nişte plicticoase condici ale bunelor maniere. Desigur, într-un fel, simplific starea lucrurilor, căci tot pe atunci apăreau volumele pentru copii semnate de Grigore Vieru, Spiridon Vangheli s.a. Şi iată eu, care scriam doar pentru adolescenţi şi maturi, mi-am permis “să comit” şi o carte pentru copii – un antidot la literatura siropoasă ce inundase universul micilor cititori. Am scris-o dintr-o respiraţie, într-o primăvară, la Ialta. Majoritatea istorioarelor le-am publicat în presa vremii, iar manuscrisul îşi aştepta rândul la Editura Literatura Artistică.
Cimpoi se afla atunci în dizgraţie, era tratat cu suspiciune. Numele său aproape că era interzis, criticul fiind obligat să-şi câştige pâinea cea de toate zilele din traduceri şi recenzii interne la diverse manuscrise. Editura i-l dădu şi pe al meu. Nu zăbavă, am fost chemat pentru a citi notele viitorului academician. Era o recenzie favorabilă, în care se afirma cu certitudine că manuscrisul cu pricina poate constitui temelia celei mai bune cărţi a mele. Acest lucru mă încuraja, mă înaripa. Îmi imaginam deja cartea tipărită şi succesul asigurat.
Dar n-a fost să fie aşa. S-a cam întins de timp la pregătirea desenelor color, apoi tipografia a tărăgănat imprimarea textului şi, în fine, cartea “Vornicel…” a văzut lumina tiparului la sfârşitul anului ’88. Peste un an a fost introdusă grafia latină, aşa că “Vornicelul...” a rămas… neobservat. Cei drept, fără ca Mihai Cimpoi să aibă vreo vină.
...Mai mult de un deceniu se află Domnia sa în fruntea Uniunii Scriitorilor. După plecarea din acest post a minunatului om şi scriitor Ion C. Ciobanu, o altă candidatură mai potrivită ca a lui Cimpoi nu se află. Este o personalitate care împacă toată lumea: şi pe cei înfocaţi, şi pe cei prea temperaţi, şi pe veterani, şi pe tineri... Multe sunt preocupările unui preşedinte, care, se pare, lasă puţin timp pentru propria operă. Or, aceasta e, în cazul omagiatului nostru, pe drept cuvânt, demnă de invidiat. Studiile lui despre Eminescu – “Narcis şi Hyperion”, “Căderea în sus a Luceafărului”, “Spre un nou Eminescu” – constituie valori inestimabile ale procesului de valorificare a marelui nostru poet. Un câştig cert pentru cultura română sunt volumele “Focul sacru”, “Duminica valorilor”, ”Cicatricea lui Ulysse” şi, în special, “O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia” care a suportat deja câteva ediţii.
Participant activ şi organizator nemijlocit a numeroase acţiuni culturale desfăşurate la Chişinău, Iaşi, Bucureşti etc., Cimpoi continuă să scrie şi să editeze. Face impresia că este inepuizabil. În mai multe rânduri am călătorit cu Mihai Cimpoi şi de fiecare dată m-a surprins faptul că Domnia Sa se aşază pe bancheta din faţă, îşi pune ochelarii şi o bună parte din drum lucrează fără să acorde atenţie celor din jur. La Uniunea Scriitorilor, acasă sau la drum fiind, Domnul academician lucrează fără răgaz. În pofida multiplelor sale activităţi, e generos cu toată lumea: semnează prefeţe, recomandă noi cărţi pentru publicare, ia atitudine în presă, scrie exegeze...
Ceea ce a reuşit academicianul Mihai Cimpoi să facă până la acest prag de vârstă, unii nu reuşesc nici în şapte vieţi.
Aşa este el, Mihai Cimpoi, omul cărţii. Şi aşa va rămâne mereu!