Moartea lui Vieru
Pentru tipar
Spitalul de Urgenţă s-a trezit
şi-i bântuit de-o veste tot mai grea:
Vieru zace, undeva, strivit,
căci s-a găsit şi pentru dânsul o şosea.
E scos Poetul, pe fragmente, dintre şine...
„Sunteţi Vieru?”
„Da...”
„Şi ce vă doare?”
„Doar Basarabia...
Ea... suferă mai tare...
Pe ea salvaţi-o-ntâi,
şi-apoi pe mine...”
I-i sângele cu fiare-amestecat
ca Prutul lui cu sârmă ucigaşă:
„Unde vă doare cel mai mult?”
„Nu sub cămaşă...
Ci Neamul meu... că-i... cel mai
dezbinat”.
Lui –
medici voi, cu harul vostru sfânt! –,
scos de sub roţi ca de pe răstignire,
mai daţi-i viaţă, ca să mai respire
şi să mai scrie încă-un Legământ.
Viaţa
încet
din trupul lui
se scurge,
la el Spitalului i-i greu s-ajungă,
şi Prutul tot
e-o lacrimă
prelungă
pe faţa Europei care curge...
Şi, ca-n povestea cea cu lupi şi iezi,
singurătatea s-a făcut mai mare...
Iar ţara seamănă cu-o lumânare
ce pâlpâie uitată în zăpezi...
Cu mersul lui, tăcut, de heruvim
el s-a-nălţat la Ceruri: şi învie.
Şi numai noi, rămaşi în străinie,
nici nu ne naştem şi nici nu murim...
18 ianuarie 2009