Moartea lui Vieru


 

Spitalul de Urgenţă s-a trezit
şi-i bântuit de-o veste tot mai grea:
Vieru zace, undeva, strivit,
căci s-a găsit şi pentru dânsul o şosea.
E scos Poetul, pe fragmente, dintre şine...
„Sunteţi Vieru?”
       „Da...”
                „Şi ce vă doare?”
„Doar Basarabia...
                Ea... suferă mai tare...
Pe ea salvaţi-o-ntâi,
                şi-apoi pe mine...”
I-i sângele cu fiare-amestecat
ca Prutul lui cu sârmă ucigaşă:
„Unde vă doare cel mai mult?”
                „Nu sub cămaşă...
Ci Neamul meu... că-i... cel mai
       dezbinat”.
Lui –
       medici voi, cu harul vostru sfânt! –,
scos de sub roţi ca de pe răstignire,
mai daţi-i viaţă, ca să mai respire
şi să mai scrie încă-un Legământ.
Viaţa
       încet
       din trupul lui
                                se scurge,
la el Spitalului i-i greu s-ajungă,
şi Prutul tot
       e-o lacrimă
                prelungă
pe faţa Europei care curge...
Şi, ca-n povestea cea cu lupi şi iezi,
singurătatea s-a făcut mai mare...
Iar ţara seamănă cu-o lumânare
ce pâlpâie uitată în zăpezi...
 
Cu mersul lui, tăcut, de heruvim
el s-a-nălţat la Ceruri: şi învie.
Şi numai noi, rămaşi în străinie,
nici nu ne naştem şi nici nu murim...
 
                                                                     18 ianuarie 2009