George Munteanu şi fiinţa hyperionică


DATE PRELIMINARE. Prin această a doua ediţie a cărţii care l-a impus drept unul dintre cei mai importanţi eminescologi din toate timpurile, George Munteanu se reîntoarce, totodată, în locurile de obârşie. S-a născut la Bravicea, Orhei, în 1924. Publicând în colecţia „Opera aperta” a Editurii Ştiinţa din Chişinău Hyperion, I. Viaţa lui Eminescu, editorii fac un act de dreptate faţă de cititorul basarabean şi faţă de excepţionalul istoric şi critic literar care a fost George Munteanu. După apariţia cărţii mele Eminescu – Dialectica stilului, 1984, m-am bucurat de admirabila lui prietenie, considerându-mă un vrednic continuator al său. Ştiu, din convorbirile încinse cu prilejul unor drumuri în capitală, în primitoarea locuinţă din Poiana Cernei nr. 6, că se mândrea cu originea sa basarabeană. Împrejurările l-au adus la Cluj, unde a terminat liceul şi şcoala normală, în 1946, după care a urmat cursurile Facultăţii de Litere din acelaşi prestigios centru spiritual al românismului, obţinând licenţa în 1950. Au fost vremuri dintre cele mai ingrate pentru intrarea tinerilor în viaţa spirituală, cu atât mai mult, cu cât George Munteanu avusese norocul să se instruiască în vechiul liceu românesc şi în anii când universitatea încă mai era o veritabilă alma mater. E suficient să spun că viitorul istoric literar a fost discipolul cunoscutului eminescolog Dimitrie Popovici, care i-a insuflat nu numai pasiunea pentru Eminescu, dar şi rigoarea cărturărească universitară.
Încă din facultate, se simte ataşat de mişcarea literară clujeană, debutând în Almanahul literar, organ al Uniunii Scriitorilor, editat din 1949 şi devenit, din 1954, revista Steaua. Aici, va lucra el însuşi ca redactor (1956-1960) sub şefia altui basarabean, poetul A. E. Baconsky, secretar general de redacţie fiind Aurel Rău (ulterior, redactor-şef). După un debut mai puţin semnificativ, este unul dintre cronicarii literari ai revistei şi critic de „atitudine”, în sensul că alături de A. E. Baconsky, îndeobşte, şi de alţi tineri ai grupării imprimă revistei ceva din temperamentul său de luptător, susţinând depăşirea canoanelor restrictive ale realismului socialist, în numele unei modernizări cu deschideri europene. Astfel, Steaua devine, în anii ’50, o mişcare culturală atipică, fapt care nu a întârziat să producă reacţia paznicilor ideologici ai partidului. E suficient să precizez că la Steaua se scria altfel decât în restul ţării despre Eminescu sau despre G. Bacovia, încă nume tabu, pe atunci. Marian Popa, în monumentala sa Istorie a literaturii române de azi pe mâine (2001), consideră acei ani drept cei mai fructuoşi şi mai îndrăzneţi din cariera lui George Munteanu, care îndrăzneală, însă, va duce la destrămarea grupării, prin măsuri represive, soldate cu mutarea indisciplinatului din Cluj la revista Contemporanul. Chiar şi când va îmbrăţişa cariera universitară, „va fi unul dintre cei mai criticaţi atunci când se va ordona reîngheţarea ideologică şi i se va bloca practic accesul la actualitate, o dată cu mutarea la Bucureşti” (Marian Popa, Istorie..., I, Fundaţia „Luceafărul”, Bucureşti, 2001, p. 1092). Al doilea volum al său, cu titlul semnificativ Atitudini (1966), este considerat de acelaşi aspru judecător al epocii comuniste, Marian Popa, ca fiind bilanţul „pentru perioada cea mai bună a vieţii sale”. De altfel, „blocajul” de care vorbea Marian Popa îl va urmări întreaga viaţă, nu numai din partea ideologiei oficiale, dar şi a unor colegi sus-puşi, prin oportunism, în ierarhia universitară. A fost, peste trei decenii, titular strălucit al cursului despre marii clasici, experienţă valorificată în cea de a doua lucrare fundamentală a sa – Istoria literaturii române. Epoca marilor clasici (1980). Prima, dincolo de debut, este, desigur, Hyperion, I. Viaţa lui Eminescu (Editura Minerva, Bucureşti, 1973), teză de doctorat. După un „stagiu de «marginalizare»”, cum va mărturisi într-un interviu acordat lui Nicolae Rotund (Tomis, 1991), trimis, adică, să predea un curs de limbă şi literatură română în China, la întoarcere, îşi găseşte catedra ocupată, încât, dezgustat, îşi va cere pensionarea înainte de vreme, în februarie 1989. „După Decembrie ’89 – zice ironic în pomenitul interviu – am fost rechemat într-un târziu, adică în vara lui 1990. Aşa, într-o doară... Cică eram vrednic să conduc «doctorate» şi să predau – plătit cu ora – un curs generalo-pirpiriu la proaspăt revopsita Facultate de ziaristică moştenită de la răposata Academie «Ştefan Gheorghiu». Pentru «marii clasici» se găsiseră de cu vreme înlocuitori. De! Am trăit de-o vreme sub zodia «înlocuitorilor»: de cafea, de priceperi etc. Am acceptat doar conducerea de doctorate, însă, băgând de seamă ce «onoare» se consideră că mi s-a făcut cu asta, nu voi întârzia să mă recuz”.
În ultimii ani ai vieţii, George Munteanu a preferat să predea cursul despre marii clasici la Universitatea „Hyperion” din Bucureşti, visând la realizarea mai vechiului său proiect: înfiinţarea Institutului „Eminescu”, după modelul Institutului „Goethe” din Germania, cu editarea unei reviste de cercetare eminescologică. Ironie, desigur, fiindcă tocmai se dezlănţuise o nouă campanie anti-Eminescu, tot atât de bizară ca în anii ocupaţiei sovietice. Ba poate chiar mai stranie şi mai violentă. El a simţit cum cercul se închide printr-o ciudată simetrie a celor două zile „revoluţionare” din istoria noastră modernă: 23 august 1944 şi 22 decembrie 1989 (simetrie care fundează şi marea Istorie a lui Marian Popa). În consecinţă, a început ca autor de Atitudini şi a sfârşit ca autor de atitudini, descinzând cu aceeaşi verticalitate în arenă spre a apăra, atât împotriva apologeţilor, cât şi a denigratorilor, memoria lui Eminescu. E vorba de ultima lui carte încredinţată tiparului: Eminescu şi antinomiile posterităţii (Editura Albatros, Bucureşti, 1998), veritabil testament spiritual.
Alte volume publicate: B. P. Hasdeu (Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1963), Sub semnul lui Aristarc (Editura Eminescu, Bucureşti, 1975), Introducere în opera lui Ion Creangă (Editura Minerva, Bucureşti, 1976), Eminescu şi eminescianismul (Editura Minerva, Bucureşti, 1987), Istoria literaturii române. Epoca marilor clasici, I-II (Editura Porto-Franco, Galaţi, 1994, ediţie revăzută şi adăugită).
S-a stins din viaţă la 15 noiembrie 2001. Fără zgomot. Încât, spre neputincioasă revoltă, am aflat despre moartea lui abia peste vreo lună. Dar ştiu că era „pregătit” s-o facă, aşa, fără zgomot. Într-o scrisoare din 11 iulie 1999, comentând cartea mea Dubla sacrificare a lui Eminescu, se mărturisea în acest fel uimitor: „Subiectiv vorbind, m-a impresionat (în amintita carte, – n.n.) în chip particular discutarea tratamentului la care supunea Eminescu cuvintele. Şi de ce s-a întâmplat aşa? Fiindcă, de o vreme, eu experimentez – fără vrere anume – cum se poate gândi fără cuvinte ori alte elemente de semiotică omenească. Am momente când observ că mă ţin în punctul genetic al gândirii, minunându-mă de puritatea ei, în comparaţie cu stadiul următor, când îmbracă «mantaua arvintească» a cuvintelor. Prin asemenea experiment, probabil nu diferit de gândirea yoghinilor, eu unul simt că mă pregătesc în cel mai natural mod de călătoria spre «dincolo», de trecerea de la terestricitate spre cosmicitate. Eminescu, atunci când păşea în anticamera scrisului, cu siguranţă că un asemenea mod al gândirii practica”.
 
CONCEPTUL DE „BIOGRAFIE INTERIOARĂ”. Nu se putea înţelege originalitatea contribuţiilor de istorie şi critică literară ale lui George Munteanu fără o scurtă prezentare a conceptului de biografie interioară creat de el şi aplicat cu succes la scriitorii pe care i-a abordat. În anii ’60-’70, s-au produs mutaţii importante în practica literară, urmare a unor dezbateri mai vechi, cu privire la raportul dintre operă şi biografie. Unii au susţinut o ruptură totală între eul empiric şi eul creator, încât biografia a fost considerată un balast inutil în interpretarea operei. De la Mihail Dragomirescu, Benedetto Croce, Marcel Proust sau Paul Valéry, această concepţie biruise în critica literară europeană. Un Gaëtan Picon o consacra astfel: „Nici un scriitor nu scrie într-adevăr pentru a se zugrăvi; nici un scriitor nu scrie într-adevăr pentru a-şi comunica adevărul”. (L’écrivain et son ombre, Gallimard, Paris, 1953; v. ed. românească la Univers, Bucureşti, 1973, p. 8). Totuşi, după 1960, s-a trecut la diverse forme de recuperare a biografiei scriitorilor, simţindu-se că mai vechea falie sărăceşte personalitatea creatoare. Roland Barthes, de exemplu, a introdus conceptul de biografem, croit pe principiul „par lui-même”. Pe această cale, opera (re)creează biografia. Ar fi modalitatea de întoarcere a autorului, cum se va exprima Eugen Simion într-o carte din 1981 (cf. Întoarcerea autorului, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1981). Dar, cu mult mai înainte, George Munteanu găseşte o soluţie intermediară, pe care o aplică la studierea marilor clasici, iar în ce-l priveşte pe Eminescu, în substanţiala carte din 1973. Tot într-un dialog cu Nicolae Rotund (cf. Nicolae Rotund, Dialoguri indirecte, Editura Pontica, Constanţa, 1996, p. 69-70), profesorul preciza că „biografia interioară” e intermediară între „biografia intelectuală” (prea restrângătoare) şi „biografia de personalitate” (prea rigidă). Cu alte cuvinte, e o ieşire din limitele factologiei tradiţionale, dar nu şi o reducţie la biografemul barthesian. George Munteanu dădea exemplul lui Shakespeare sau al lui Leonardo da Vinci, care n-au „personalitatea” cuprinzător cristalizată biografic, din lipsa de documente. În schimb, ei au o „biografie interioară” imprevizibilă, polisemică. Cercetătorul recurge la o hermeneutică pe trei nivele: ne prezintă, mai întâi, o cronologie dezvoltată, echivalentul biografiei clasice; urmează „biografia interioară”, menită să surprindă factorul modelator ascuns al primei biografii, dar şi al operei; în fine, urmează investigarea propriu-zisă a operei. Pe această stratigrafiere triadică îşi întemeiază George Munteanu opera de istoric şi critic literar, ansamblul Hyperion fiind, desigur, încununarea carierei sale ştiinţifice. Este, probabil, una dintre cele mai elocvente forme pe care a îmbrăcat-o, în cultura noastră, structuralismul modern. Din acest punct de vedere, George Munteanu s-a vrut un continuator al călinescianismului, în sensul cuprinderii unei critici „totale”. De aceea, el spunea, în dialogul cu Nicolae Rotund, că „biografia interioară” va putea fi fecundă în critica noastră abia atunci când se vor asimila organic (nu în focul modelor) cunoştinţele de psihanaliză, antropologie, genetică, semiotică etc. El însuşi se considera un perpetuu învăţăcel.
 
EXISTENŢA HYPERIONICĂ. Vorbeam, mai sus, de „ansamblul Hyperion” articulat pe o cercetare stratigrafică în triadă. Trebuie spus că este unul dintre cele mai ambiţioase proiecte culturale de la noi, care, din păcate, nu a fost finalizat editorial. (Despre proiectul Hyperion, a se vedea şi postfaţa la vol. Eminescu şi eminescianismul.) Să ne găsim oare în faţa unui simptom al „complexului Hasdeu”? E vorba de acele proiecte ciclopice neduse la bun sfârşit, cu care ne-a obişnuit basarabeanul Hasdeu. Să-l fi moştenit George Munteanu, în atare privinţă? Bănuială doar parţial valabilă, întrucât, din mărturiile autorului, ştiu că şi-a dus la capăt cele şase volume câte îşi propusese el pentru o cercetare „exhaustivă” a eminescianismului. Dar George Munteanu, practic, n-a încredinţat tiparului decât două din cele şase cărţi: pe prima – Hyperion, I. Viaţa lui Eminescu şi pe ultima – Eminescu şi eminescianismul. „Contaminat” a fost autorul, altfel zis, nu de „complexul Hasdeu”, ci de „complexul Eminescu”, fiindcă numai Eminescu a avut acest extraordinar scrupul editorial împins până la ultimele consecinţe. De altfel, George Munteanu nici nu se considera „eminescolog”. Mi-a mărturisit-o într-un dialog pe care l-am publicat, înainte de 1989, în Revista de istorie şi teorie literară, reţinut de autor în Eminescu şi antinomiile posterităţii (p. 295-310). Pentru George Munteanu, eminescianismul a fost o forma mentis proprie, în sensul de a-i fi marcat existenţa la propriu, de unde şi veşnica lui opoziţie faţă de oportunismele vieţii cotidiene, dar şi culturale. L-am „somat”, după 1989, nu numai eu, să-şi publice volumele rămase în manuscris. Acum, era de invocat cenzura economică, dar şi mai vechiul său scrupul: nu era mulţumit de stadiul atins, în formă şi documentare. Ba în una dintre ultimele scrisori (citată deja) pe care mi le-a trimis şi pe care am publicat-o, cu acordu-i, în finalul celei de a treia ediţii a cărţii mele Dubla sacrificare a lui Eminescu, apărută la Chişinău, la Editura Civitas, în 1999, îmi mărturisea, cu amărăciune, că va renunţa a mai publica ceva despre Eminescu: „...m-am decis să nu mai public nimic din ce apucasem să scriu despre augustul subiect. Est modus in rebus! ” (11 iulie 1999).
Înainte de a face ultimele consideraţii despre ediţia de faţă, voi încerca să surprind mecanismul interior al biografiei interioare eminesciene, aşa cum l-a gândit George Munteanu. Realizarea aceasta este una de răscruce în istoria eminescologiei, care, din perspectivă biografică, se desfăşoară în patru etape, interrelaţionate: 1) De la moartea poetului (1889) până în 1932, o perioadă a tatonărilor, de prezenţă a unor „legende”, cu lucrări mai mult sau mai puţin secvenţiale. Nu a existat o biografie demnă de personalitatea lui Eminescu; 2) Asemenea biografie vine în 1932, prin Viaţa lui Mihai Eminescu de G. Călinescu. Ea va marca eminescologia timp de alţi 40 de ani, adică până la apariţia „biografiei interioare” a lui George Munteanu, în 1973; 3) Hyperion, I. Viaţa lui Eminescu, jalonează a treia perioadă în biografismul eminescian, aducând „la zi” nu numai informaţie, dar propunând o nouă concepţie biografică, după cum am arătat; 4) După 1989, a început să se contureze o a patra etapă, care, deocamdată, nu cunoaşte o sinteză de anvergura celei a lui George Munteanu, dat fiind că se cristalizează à rebours, plecând de la reconsiderarea ultimilor ani ai vieţii, ce constituiseră pata oarbă a biografiei eminesciene. Această a patra etapă se încheagă, în ordine cronologică, din contribuţiile lui Ovidiu Vuia, Nicolae Georgescu, Theodor Codreanu, Dimitrie Vatamaniuc, Ion Filipciuc, Călin Cernăianu. Pornind de aici, va trebui să urmeze o nouă sinteză, care, cu siguranţă, va restructura întregul vieţii. În faţa ultimului val, Hyperion, I rezistă şi va continua să-şi afle însemnătatea pe care i-a recunoscut-o, de pildă, Mircea Eliade, cel care vedea biografia hyperionică superioară Vieţii lui Mihai Eminescu de G. Călinescu. Mai mult, trebuie respinse şi acuzele lui Ovidiu Vuia care îl considera pe George Munteanu prea tributar lui Călinescu în ceea ce priveşte boala poetului, dar nu numai. Am făcut-o în Dubla sacrificare... O mărturie tulburătoare stă în scrisoarea din 11 iulie 1999. Peste toate, e vorba şi de cenzura suportată de Hyperion, I, la data apariţiei. Cu atât mai mult, cu cât era în joc o teză de doctorat pe care „călinescianul” Al. Piru a încercat s-o demoleze, fiind huiduit de studenţi. Cum ne aflăm într-un ceas al adevărului, iată mărturia autorului din scrisoarea invocată: „Ai dreptate în tot ce spui despre drama celor şase ani din urmă eminescieni. Nu ai dreptate când, în scrisoarea ce însoţea cartea, zici că «nu ştiu în ce măsură părerile noastre se vor întâlni relativ la perioada celor şase ani tragici ai lui Eminescu». Dar cum să nu se întâlnească? Eu (să nu iei asta drept trufie!), în Hyperion, I, spun destule lucruri despre ticăloşia maioresciană, a altor junimişti, a masonilor de diferitele apartenenţe din anii aceia. N-am spus tot ce ştiam, pentru că Hyperion, I era teză de doctorat şi prevedeam că Şerban Cioculescu, conducătorul lucrării, Piru, alţii, se vor scandaliza până acolo încât să-mi respingă lucrarea, la susţinere (chiar aşa au voit să facă, dar i-a dat peste cap masa de studenţi care erau în sală şi care i-au fluierat – pur şi simplu)”.
Concluzia e că la o a doua ediţie a lui Hyperion, I, revăzută şi adăugită, oglindind voinţa autorului, cartea ar fi cunoscut restructurări care să-i permită a fi chiar sinteza pe care o prevedeam în a patra etapă a revizuirii biografiei eminesciene. E inutil să discutăm aici ambiguitatea cu privire la diagnosticul bolii eminesciene, fiindcă nu el este important. Principalul e că, de timpuriu, poetul a avut conştiinţa fragilităţii moştenirii genetice în familia sa, ţinând seamă de soarta celorlalţi fraţi. Această conştiinţă se îngemăna cu uimitoarea luciditate a menirii sale într-o viaţă de om pe care o bănuia scurtă. E contextul în care George Munteanu descoperă proiectul formativ al biografiei interioare eminesciene. Astfel, meritul capital al acestei biografii stă în adecvarea la ontologia eminesciană a arheului. Poetul ştia că fiecare lucru îşi are propria măsură, o „destinaţiune internă”, aşa cum în ghindă zace viitoarea pădure de stejari. Autorul ne relevă momentul descifrării „proiectului” existenţial eminescian: „Am modificat planul iniţial al lucrării şi am pus în fruntea ei o Viaţă a lui Eminescu atunci când am înţeles între altele, ce a însemnat experienţa bolii pentru demnitatea existenţială a poetului” (Ediţia princeps, p. 16). Este puntea de trecere spre consecinţele „biografiei interioare” din celelalte volume, rămase, în cea mai mare parte, netipărite.
Trebuie să ne grăbim a preciza că George Munteanu nu-şi propune a face un studiu psihanalitic sau somato-psihic precum anumiţi medici (de la C. Vlad până la Ion Nica sau Ovidiu Vuia), nefiind specialitatea sa. Pentru el, damnaţiunea Eminovicilor, de care poetul ia de timpuriu cunoştinţă, nu este o cauză a geniului, ci un obstacol pe care geniul a trebuit să-l convertească în fecundă creaţie ca semn al supremei izbânzi a sănătăţii acestuia. Faptul evocă ontologia obstacolului pe care va încerca s-o elaboreze Mihai Ralea, în care absurdul nu mai apare, ca la existenţialişti, zidul frângerii fiinţei, ci dimpotrivă, o cale spre împlinire: „A nu mai fi mulţumit, a renunţa la tihna care ţi-o dă putinţa de a trăi liniştit, conservator, idilic, comod, asigurat, pare absurd şi totuşi aici, în această fecundă demenţă, stă tot progresul omenirii” (Mihai Ralea, Definiţia omului, 1928). Amânarea este drumul metamorfozei absurdului în creaţie. În viaţa Eminovicilor, rolul absurdului l-a jucat boala, semănătoare de victime. Singurul Mihai, înzestrat cu un extraordinar simţ al realului, şi-a pus în gând să răstoarne mersul lucrurilor, revizuind – cum a spus G. Călinescu – legile existenţei şi returnându-le în temeiul lor. Din această unică încleştare s-a născut fenomenul Eminescu. Monografia lui George Munteanu este străbătută de la un cap la altul de strădania uriaşă de a nu lăsa să-i scape nimic, de a strânge imensitatea faptelor biografice în nucleul arzător şi coagulant, totodată, al impresionantei confruntări eminesciene. Prima mare ciocnire de obstacol este ceea ce criticul numeşte a doua „experienţă originară” – moartea iubitei de la Ipoteşti. Aceasta va fi apoi coroborată de poet cu stingerea iubitului său mentor Aron Pumnul şi cu flagelul care secera vieţile fraţilor săi şi care îi trimitea lui însuşi semnele încă din primii ani de la Viena. De timpuriu, poetul era edificat: „Azi să ghicesc ce-i moartea?... Iată ce-mi mai rămâne”. „Dacă – observă criticul –, precum cred astăzi filozofii limbajului, vorbirea suspendă trăirea, atunci tot atât de adevărat că scrierea cu funcţii creatoare suspendă şi trăirea şi vorbirea; cel puţin în cazul unor naturi prin excelenţă dionisiace, cum era Eminescu, la care frenezia bucuriei ori a durerii ar fi fost nimicitoare fără putinţa unei derivări a lor înspre compensatoria rezultantă imaginară a scrisului. Cu zbuciumata lui alcătuire lăuntrică, poetul s-ar fi stins şi el în al cincisprezecelea an al vieţii, de n-ar fi descoperit în sine posibilitatea mântuitoare a scrisului – fie şi ca pe o mântuire agonică. Începând să scrie, romanticul înnăscut Eminescu începe să străbată, ipso facto, procesul de apolinizare a imanenţelor sale dionisiace” (Ibidem, p. 36). Viaţa lui se va supune neîndurător unui exorcism necurmat, poetul va amâna mereu interesele stihiinice ale fiinţei lumeşti, luându-se la întrecere cu timpul. Ascetismul său e înalt creator, nu atât religios sau livresc, ceea ce înseamnă o profundă implicare a scrisului în existenţă. Faimosul său dezinteres practic este o superioară trăire a utilului. Poetul ştia că nu are timp pentru tot inutilul din viaţă, pentru traiul „asigurat” de o diplomă de doctor pentru care a făcut atâtea eforturi Maiorescu, prin Junimea. Din aceleaşi pricini, s-ar părea că a refuzat un matrimoniu fericit cu Veronica. În lumina acestui „proiect existenţial” se limpezesc multe din faptele biografice neînţelese de contemporani sau de comentatori, şi de aceea, inevitabil, răstălmăcite. Să amintim doar mult controversata odisee a studiilor poetului. Prin 1872, la Viena, apăruseră unele semne fizice ale bolii, iar poetul luase deja “hotărârea” asupra viitorului: “eu ş-aşa nu mai pot fi fericit în lume”. De fapt, pentru el fericirea începe să aibă un cu totul alt preţ. El judecă apariţia primelor semne ale bolii cu măsura a ceea ce Dürrenmatt va numi întâmplarea gândită până la capăt. Cum ar fi putut înţelege junimiştii logica uluitoare a „planului” după care studia poetul? Studiile se fac în vederea dobândirii unei profesii autentificate de acte. Dacă Eminescu ar fi avut slăbiciunea să ingurgiteze nişte cursuri bune pentru examene, el ar fi slujit inutilul, iar manuscrisele i-ar fi fost incomparabil sărăcite. Util i-a fost timpul de la Viena şi Berlin şi de aceea a acceptat plecarea acolo şi a recurs la acel duel al somărilor pecuniare adresate tatălui, la acela al amânărilor şi tergiversărilor cu Maiorescu şi cu Junimea cărora le-a promis marea cu sarea. El, de fapt, ţintea altceva: să elaboreze o doctrină de interes practic pentru scoaterea României din subistorie. I-a scris-o textual lui Maiorescu, de la Charlottenbourg. Acelaşi substrat în toate aşa-zisele „eşecuri” ale vieţii puse, de regulă, pe seama lipsei de voinţă, când, de fapt, era semnul unei voinţe supraomeneşti, pe care nici unul dintre contemporani n-a mai avut-o, nici chiar Maiorescu.
Aceasta este „legea” existenţei hyperionice pe care o argumentează impunător cartea lui George Munteanu. Cu siguranţă, la o nouă ediţie, autorul ar fi adus corecturi importante, dar teza centrală ar fi rămas aceeaşi. Din economie de spaţiu, prezenta ediţie renunţă la bogatele comentarii bibliografice din final. Asta înseamnă că pentru specialist prima ediţie rămâne obligatorie, fără ca utilizarea versiunii din colecţia „Opera aperta” să sufere. De altfel omisiunea operată de editori ar fi fost admisă şi de autor, care nota în ediţia din 1973 (p. 371) următoarele: „Subliniem că atât textului propriu-zis, cât şi capitolului de «Note bibliografice» le-am asigurat o anumită autonomie – şi credem că lucrarea (cu excepţia unor eventuale cazuri ce ar trezi curiozitatea) se poate citi făcând perfect abstracţie de suveica «trimiterilor»”.
 
CUNOAŞTEREA HYPERIONICĂ. Imaginea eminescologiei lui George Munteanu ne-ar apărea ciuntită fără referinţe la celelalte scrieri pe care s-a îndurat să le dea publicităţii: capitolul din Istoria literaturii române. Epoca marilor clasici, solidul studiu Eminescu şi eminescianismul şi Eminescu şi antinomiile posterităţii. În primul rând, unul dintre studiile reluate în ultima carte argumentează cu probe definitive asupra locului pe care îl ocupă Eminescu în spaţiul dintre romantism şi modernitate. Este vorba de cel intitulat Triada precursoare: Poe, Baudelaire, Eminescu. Se pune, astfel, capăt unei controverse sterile care i-a antrenat zeci de ani pe eminescologi în legătură cu categorisirea poetului ca „romantic întârziat”. Se dovedeşte în chip strălucitor că tocmai „întârzierea” constituie supremul avantaj în proiectarea poetului întru modernitate. Probele sunt luate chiar din Baudelaire şi pornesc de la premisa că Poe şi Baudelaire sunt consideraţi, de la Rimbaud şi până la Hugo Friedrich sau Marcel Raymond încoace, precursorii cei mai iluştri ai liricii moderne. Într-un eseu din 1857 („Doamna Bovary” de Gustave Flaubert), Baudelaire distinge două categorii de artişti: întârziaţi şi profeţi. „Profeţii” sunt inovatorii, cei nerăbdători să se afle în avangarda artelor, pe când „întârziaţii” sunt spirite sintetizatoare. Acum intervine, în judecata lui Baudelaire, un paradox fecund: surprinzător, tocmai “profeţii” se învechesc repede, fiind supuşi gusturilor trecătoare ale modelor, pe când “întârziaţii”, având timp să sintetizeze tot ce-au găsit mai valoros în trecut, sunt adevăraţii novatori, de o modernitate sporitoare. Baudelaire se consideră pe sine un întârziat. De altfel, Rimbaud însuşi observase că acest inegalabil precursor al simbolismului se declarase un „romantic”. Chiar aceasta, demonstrează George Munteanu, este situaţia lui Eminescu, cel ce se declară romantic în Eu nu cred nici în Iehova... Astfel, în chip cu totul firesc, faimoasa sintagmă „romantic întârziat”, atribuită poetului nostru, se converteşte într-un merit suprem, în sprijinul modernităţii eminesciene, care-l transformă în al treilea mare precursor al liricii moderne. Cu aceasta, cred, trebuie încheiată definitiv controversa în legătură cu locul poetului în lirica universală. Respectivul studiu a fost publicat de George Munteanu în anul centenarului morţii lui Eminescu.
Acum, afirmaţia lui George Munteanu din capitolul închinat poetului în Istoria literaturii române că Eminescu este un Bacon al poeticii moderne, nu ne mai apare ca „riscantă” şi supusă deriziunii criticii conservatoare, cum s-a întâmplat cu trei decenii în urmă. De asemenea, într-o temeinică analiză „stratigrafică”, autorul dovedeşte că poetica eminesciană stă sub semnul a trei invariante structurale: sensibilul, reflexivul şi imaginarul, prefigurând paradigma modernităţii, aşa cum va fi ea prezentată de un teoretician ca Dámaso Alonso. „Dorul nemărginit” eminescian, atât de românesc în substanţa lui intimă, concordă cu universalismul sensibilităţii poetice moderne, constând într-o inefabilă hyperionizare a lumii şi a cunoaşterii. El e o rezultantă a corelării organice dintre cele trei trepte ale fiinţei – sensibilul, reflexivul şi imaginarul – ultima purtând rosturile sintetizatoare ale fantasiei, ca semn al genialităţii, după observaţia poetului însuşi. În atare context, suprema expresie a gândului poetic eminescian o îmbracă Luceafărul, „cel mai greu penetrabil mit românesc modern” (Eminescu şi eminescianismul, p. 254), în care Eminescu a incifrat sinteza potenţialităţilor cunoaşterii omeneşti, în zorile literaturii moderne. George Munteanu vede în Luceafărul un incomparabil mit al cunoaşterii, superior tuturor încercărilor de până la el. Desigur, şi alţi comentatori au abordat chestiunea, dincolo de alegoria geniului spre care ne-a îndrumat paşii o celebră însemnare de pe fila 56 a mss. 2275. Dar năzuinţa lui George Munteanu e de a duce gândul până la capăt, în maniera eminesciană, remarcată deja. În acest scop, criticul încearcă o sintetizare a fundamentelor cunoaşterii din antichitatea grecească şi până azi. Modelul cosmologic geocentric venea din punctul de plecare narcisiac, antropocentric, al cărui caracter eidetic l-a exprimat cu şase veacuri înainte de Ptolemeu, Protagoras, cu axioma „omul este măsura tuturor lucrurilor”. Eminescu concentrează starea lui homo mensura în metafora „cercului strâmt” sau al micului eu. Răsturnarea coperniciană a geocentrismului a însemnat, totodată, şi baza revoluţionării gnoseologiei, menită să ducă la ruptura cu antropocentrismul tradiţional, echivalare, la Eminescu, cu o expansiune a cercului cunoaşterii. Această schimbare de paradigmă cerea răsturnarea însăşi a axiomei lui Protagoras. Interesant că Im. Kant, destinat să aducă inevitabila cotitură şi căruia i se recunoaşte revoluţionarea gnoseologiei, nu a mers până la capăt, fiindcă ţinta lui a fost să demonstreze posibilitatea de existenţă a ştiinţei exacte. Din atare pricină, Kant nu s-a atins decât parţial de imaginea omului ca „măsură a tuturor lucrurilor”. De aceea, la el, conştiinţa în genere devine creatoare a adevărului obiectiv (fenomenal) prin mijloace apriorice, neoglindindu-l în chip pasiv, cum credeau cei vechi, culminând cu Platon. Optimismul conştiinţei creatoare a trecut şi la Hegel, şi la romantici, ducând, într-un fel, până la ultimele consecinţe, paradigma gnoseologică a lui Protagoras. Continuându-i, aparent, pe Kant, pe Hegel, pe Schopenhauer şi pe romanticii germani, Eminescu desăvârşeşte, de fapt, pe calea totalizantă a fantasiei, revoluţia modernă a cunoaşterii, proclamând polemic răsturnarea vechii paradigme: fiecare lucru îşi are propria sa măsură. Asta o spune textual Eminescu pentru prima oară în istoria umanităţii. E o cotitură radicală, cu consecinţe uriaşe, care s-au făcut vizibile abia în secolul al XX-lea. E raportul dintre cercul strâmt şi nemărginirea hyperionică, dintre parte şi întreg. Desentimentalizarea şi dezideologizarea pentru care optează poetul, subliniate insistent de exeget, cu multe argumente, înseamnă un salt decisiv în raport cu ştiinţa şi poetica romanticilor. Altfel spus, ceea ce vor „descoperi” simboliştii, în viitorii ani, cu descentralizarea eului etc., Eminescu avea limpezit încă de pe la optsprezece ani. În Luceafărul, el a dus până la ultimele consecinţe drama cunoaşterii, formulată printr-un paradox: „cunoaşterea umană sporeşte în progresie aritmetică, pe când lucrurile ce le rămân oamenilor de cunoscut sporesc în progresie geometrică” (Ibidem, p. 249).
Intuiţiile critice ale lui George Munteanu privitoare la gnoseologia poetică eminesciană se confirmă şi în planul ontologiei poetice, lucru pe care eu l-am abordat în Modelul ontologic eminescian (1992), o definitivare, de fapt, a unui amplu studiu tipărit în 1988-’89 în Revista de istorie şi teorie literară, apreciat, la vremea lui, cu deosebire de eminescolog. Sunt, cred, suficiente probe pentru trăinicia şi actualitatea scrierilor lui George Munteanu şi nu pot decât să salut apariţia acestei a doua ediţii a lui Hyperion, I.
 
Aprilie 2002