Primele postume
Pentru tipar* * *
Am fost un visător cu visele neizbândite,
cu fericite clipe-a Neizbânzii. E curios
tablou să vezi cum tu ca un ecou te pră-
buşeşti în beznă
şi creşti, ca uriaşii creşti,
cum în copilărie te visai căzând şi mama
tălmăcea problema ca o creştere;
am fost un visător,
unul din oamenii înlănţuiţi
din puterea
propusă de Platon
să văd ce am în faţă;
am fost un visător pierdut prin viaţă,
un visător târziu,
am fost un strigăt prin pustiu
la care mi-a răspuns ecoul viu ce se bă-
tea de maluri de nisipuri
şi când vedea vreo oază, o ocolea,
la baza
teoriei mele
creştea sămânţa intuiţiei, ambiţia de-a
nu avea nici o ambiţie,
cu strictul necesar al unui visător
care şi el s-a prefăcut în vis
şi-n faţa
visului mi s-a deschis
cea mai frumoasă panoramă – tot de vis –
un Paradis
împrejmuit
cu pomi ghimpoşi
şi-n fiecare ghimpe
rămas din mine – câte-un vis
mai semănând cu lacrima de pe obraz,
argonaut pornit spre lâna din Caucaz,
dar, drumul fiind greu,
când am ajuns, era târziu
şi-n loc de lână l-am găsit pe Prometeu
înlănţuit
şi-un vultur îi mânca ficatul
şi l-am gonit atunci şi eu,
dar el, înfuriat şi nesătul,
porni să mi-l mănânce pe al meu.
Sentiment autumnal
Aştept să-mi descurc sentimentele de frunzele toamnei,
iubirea tragică – gândului fală – de argumentul ostil;
despărţit de-adevăr intrat în frumosul
natural ca un fulger prin somn visând că dispare
la un moment oportun al poziţiei intermediare a
culorii între ce nu-i şi ce este; estetica performanţei
de spirit, de siguranţă că totu-i aşa şi nicidecum
într-o formă opusă;
distrusă de vânturi,
silaba nespusă
îşi decorează prezenţa
cu forma pretextului,
cea care decade ca semnele de punctuaţie din albia
textului exilat în osânda repunerii-n ritm cu arzândă
teroare-a deprinderii
spre dictatură, şi clatină munţii
în vremi de cutremur
când vin alţi din urmă şi-i împing,
vântul adie şi frunzele devin dansatoa-
re pe ring emancipând din trecut noi rituri,
trompetele toamnei anunţă noi
răsărituri întunericul să-l dezmintă,
sângele nostru miroase toamna a mintă, dar cotropită
şi ea de culoarea
subjugată de-amurguri, desenate pe-un mur găurit aparte
ce-aşteaptă să se explice,
îşi mai revăd ambiguitatea
problemelor desconcentrate
de gândul continuu-n ambiguitatea expresiei ce-şi
încearcă agresivitatea vocabulei iluzorii,
pe ce traiectorii în toamnă, goniţi simultan de istorii,
ne-aflăm la pornirea opririi ca o prioritate a firii
împletită din fire, ca din razele soarelui cu chip inocent de copil,
o, cum ne simplifică
frumosul util
şi fără sceptrul iubirii,
prin fereastra de sus a toamnei a fulgerat o neidentificată privire,
privire aparte, fără ochi, fără om, fără moarte;
se joacă toamna cu-o floare ispititoare
cu fără-gândul din frumoasele arte ce se prezintă drept gând
uneori suntem chiar în circ şi-aplaudăm
pe marii scamatori care scot săbii şi fluturi pe gură.
Bilete la circ de mult nu se mai vând
Şi toamna cu frumuseţea parcă ne fură,
ne umple paharul-n care nu mai e must,
dar pe scenă-i lumină şi drumul luminii – îngust
regăseşte ideea sporadică-a accentelor
cu unduirea parabolică a sentimentelor anarhiste
de-a nu se supune plângând formelor ce nu vor să existe.
Şi, totuşi, toamna se lasă.
Dintre livezi cu frunze
trudite, Arghezi se-ncântă şi-acum:
– Niciodată toamna nu fu mai frumoasă!
Şi cadelniţa soarelui asfinţind lasă rotocoale
mirositoare de tămâioasă şi fum...
* * *
În toate e o goană nemotivată sau motivată de motivul non+motivării abstractului prin concret. E o fugă de sine spre sine prin sine pe circumferinţa ecuatorială a sferei. Aici cercul se închide şi în nisipul său broaştele ţestoase ale memoriei ies din Pacificul fierbinte să-şi depună ouăle din care va ieşi din nou veşnicia.
Veş+ni+ci+a.
Oceanul încruntat şi veşnic.
Orgoliu şi nuanţare.
Trimiteri şi neajungeri la punctul vamal al acesteia.
În timp ce eu şi tu ca formă centripetă a fulgerului ieşit de pe orbita circum+veşnică a întoarcerii spre mai departe.
Quo vadis
Mai vin ca o ciudăţenie să compar
crepuscularul cu culorile sale dispersate
într-un semicerc din care viteza se
compară cu sine;
E ceva din nesfârşitul semnului care
l-a trădat pe Saussure în amestecul de
idei; cine pe cine vrea să înţeleagă,
să memorizeze triumful căderii în sebumul uns
de obrăznicia dumneaei; pe semnul
măsurii este imprimat azbestul
decorativ: totul e decoraţie, totul
e joc de lumini, un salt calitativ din cantitativ...
În resemnarea aceasta cu toatele sale,
Mă visez la poalele unui munte
Care mereu se dărâmă, pe sub care
Tremuri de dimineaţă, ca o ramă
Colbăită ce-şi adulmecă depărtarea
Pe de lături dorm neguri plouate de soare.
* * *
Chiar dacă tac, îmi tac propria mea încercare
de-a mă lega de cuvinte, de propria mea disperare
de-a mă mai ţine minte. Parcă aş fi un cimitir
în trecere spre trecuturi. Prin nostalgia asta de foc
Ca un copac începi să te scuturi, dar nu de frunze,
ci de cuvinte. O, când vorbim discontinua
desfrunzire îmi arde aleanul şi ţie ispita, căci
tu eşti podoaba trecerii prin adormita durere
a unei ample tăceri. În azi îmi tac acel ieri şi nu
bucuria estetică a contemplării firidelor pline de
umbre plantate în pereţii unei conştiinţe precare
care vrea altceva: momentul desprinderii de fiecare
cu care vii în contact, scoţându-ţi ochii, mixându-ţi
buzele care acceptă gustul-dezgustul în aceeaşi
pauză dintre trecere-n trecere, luminosul antract
dintre scena care vorbeşte scaunelor că sunt umile
sau probe utile, pentru amintirea prin corp, or pro-
punerea spaimei se combină cu mângâierea tendinţei
spre tot, spre neant. Sunt fericiţi numai cei cu jocul
credinţei de-a se întregi prin tot optimismul
care-şi mănâncă trecutul, bucuria din umbră îmi
caută timpul şi mi-l strămută şi mă resimt
zâmbind în întunericul lăuntric, din pomenitele
mele firide, refac muzica neagră
într-un allegro care se obligă, dar nu mă ucide.
* * *
Eşti singur ca o lumânare de întuneric
în bezna albă a zilei. De singurătatea
ta are nevoie nu numai ne-singurătatea,
ci oportuna violenţă a furtunii pe-o mare
imaginată
de propria ta halucinaţie
la începutul lumii
când nu era lumina despărţită de întuneric şi apele de uscat,
eşti singur ca o comoară ascunsă, apoi
uitată şi cel ce-a ştiut unde te afli
a murit demult,
încă înainte de a se naşte, pe când timpul n-avea albie, ori
albia încă n-avea timp, dar nu eşti
aceeaşi ce ai fi gândit că eşti; eşti
singur cu o curiozitate, ca un discernământ
al limitelor implicate-n distanţe absurde,
eşti singur în propria ta singurătate
însingurat de tine, fără tine, spre tine,
bate vântul şi aud porţi, cineva încă nu vine.
* * *
Regim autentic de proză cu soare. Adâncul
eroic se cască-n adâncuri de crânguri
albastre
de neguri
şi singuri
norii de pază cu-amiază rimează, iar oaza-n
pustiuri albastre veghează tăcerea-n nisipuri
intrată cu apă. Mereu cineva fântânile-şi sapă
în propria vrere şi-apoi izolează tăcerea
de oameni târzii prin absenţe ce-şi caută
tăcută omniprezenţa;
crochiuri fierbinţi regăsite-n nisipuri vag
sângele-l caută
şi umbrele umblă pe chipuri
de umbre cu pielea fierbinte de frig şi arome,
explodează un nor
în pustiul de-amiază
şi-un alb efemer în albastrul pustiu se destramă.
* * *
Restituie-mi forma, uniforma asta de zero,
Reforma de plus şi de minus, pe Plinius
cel Tânăr, iar în el şi pe Plinius cel Bătrân,
carnea mea miroase a fân, eu sunt credinciosul
cela păgân
care crede în iepuri
şi şerpi – forme perpendiculare cu sine ducân-
du-se în pustiul
unui eu nesfârşit,
ca un factor de la sine greşit, cauza sui
cauză a sa, substanţa cum o pot şti
doar Spinoza
şi Descartes;
restituie-mi de ce am nevoie să am dreptul
şi vremea de el să mă despart;
numai din poza aceasta nu mă mai sâcâie
adesea Spinoza, în etica lui nu stă getica
mea ordinară
cu bucuria aruncării de sine
în vârfurile dumbrăvii de suliţe,
satul meu
doarme cu capul
pe propriile sale
uliţe ca să nu întârzie
dimineţile
să se întâlnească la
drum, drumuit şi
drămăluit
ca o pârghie de care trage Dumnezeu
şi motorul dimineţii lasă neguri pe drumuri, ceţuri albastre şi reci –
aşteptatele fumuri
cu unduiri prin care şi azi mă constitui;
restituie-mi, dar am uitat, ce să-mi restitui?
* * *
Resimt mângâierea hârtiei. Mângâierea
ei albă pe care au plâns zorii cu roua lor
albastră şi nouă ca o apă neîncepută
şi tare
ca o bucată de gheaţă pe mare – o adiere
de sinceritate enormă; o! N-or mai
veni dimineţile
să mă contemple
prin neziditele temple,
rămase roşii ca spuza dintr-o tava
cu jăratic,
irul tomnatic
al ierbilor
şi al rândunelelor
de pe sârmele de telegraf;
Africa grav miroase în ele.
Pe albul cearşaf al cerului zorii scutură
auritul lor praf şi plopii, cu verdele
sunet de toamnă duioasă
prin geamul deschis îmi intră în casă.
Şi mă colindă
ca la Crăciun;
pe bulevardul Alexandru cel Bun
au ieşit casele cu lumânările arzânde cu
flăcări albastre
ca ochii copiilor din tinereţile noastre.
* * *
Dacă tu eşti casă, dacă tu eşti masă, dacă tu eşti
în tine, prezentul, în acelaşi timp şi trecutul;
de ce taci, sau dacă nu taci, de ce nu taci, aci
copacii se cresc pe sine şi voi îi tăiaţi şi îi rupeţi;
ce-aveţi voi cu copacii, lacrima albă de la
vocile albe-ale nopţii
se pogoară ca întrebările neîntrebate. Bate şi ţi se
va deschide,
dar dacă baţi,
cineva de dincolo de uşă întreabă
nu cine bate,
dar de ce bate,
parcă în asta constă esenţialul;
dacă tu eşti cel de dincolo, dacă eşti masă şi scaun
şi stai ca un religios apocrif,
de ce te dezici de Sisif,
ori ai uitat că tu eşti el, că Nichita Stănescu era
într-un eu tu; acum cine-o fi fiind Nichita
Stănescu? Ce mai scrie acum Eminescu,
de pe ce cruci de biserică mai împuşcă din nou
Creangă iarăşi ciorile, dacă tu poţi să fii
în pofida logicii concomitent şi da şi nu,
de ce eşti lipsit de darea să fii tu, numai tu?
* * *
În somnul de toamnă al meu resimt
insistenţa de-a fi impasibil, ceasu-mi-i
centru, depozit
de fum explozibil;
prin fumul acesta, cu mine şi eu
răzbat cu asceza în non-zen-budismul
infiltrat în oraculul
cu tot vandalismul
erorii
şi semnului
plin de cuvinte
ce singură sensul din sensuri şi-l fură,
ciori verzi croncănesc
pe-arătura obscură
a polului nordic orfan
ca o minte
uitată-n prigoana programei ce-adoră
la iarnă venită în plin-premieră
cuvânt cu cuvânt se exclud, nu se-mpacă,
adorm şi visez că-mi tai singura cracă
şi ora răsună a gol şi rebel
şi-uitându-şi revolta începe grabnic să tacă.
* * *
Regim sinistrat de cuvinte. Pe Nistru sinistru
înfloreşte ambiţia apei ce curge spre mare,
eroarea luminii îşi sapă-ntrebarea în apa
murdară pe care-o filtrez prin mine
şi-o beau
şi oasele mele trosnesc de atâta sălbatic calcar,
pe Nistru se scrie
faimosul registru
al setei ce curge cu apa de sus. La răscruci
se aude cum tace Isus
pe crucea de lemn însetat de-aşteptare;
plouă la munte şi apa curgândă spre mare
moare treptat şi-n valuri se-aprind năluciri,
când curge prin goluri,
clopote negre trezesc mănăstirea ce-ar vrea să se vadă
în oglinda neroadă cu valuri defuncte,
şi strigă târziul
şi vorba pe punte
sub umbre cărunte se face dilemă.
Şi clopote albe de vreme sună-n adânc anatema.
* * *
Ieşirea e unică. Zarea se-ntunecă. Lumina se stinge
şi totuşi mai merge contorul. Fântâni de petrol
între ele se bat, se devoră şi-n negrul lor gol
se-aude strigând viitorul;
savanţi fără nume, cu
nume suspecte
aleargă urcând prin formule pe-atomice trepte şi-n
tot amalgamul,
cu zariştea unsă
de-amurguri târzii
stă clipa supremă în linişte-ascunsă şi praguri de
piatră sub paşi se condamnă
pe sine de sine
şi-n larguri de aur se leagănă toamna pe
neguri şi roşuri
intrate-n subsoluri
de humă în flăcări;
şi strigă copiii – inocentele goluri –
prezenţa-şi încearcă prin tot ce părinţii,
frumoşii, cuminţii,
iubirea – au tăcut-o-n tăcerea orală
trăită şi plânsă în clipa de gală.
* * *
Preferinţa faţă de care culoare? Întrebarea e nulă, albul
domină albastrul, alb-albastrul văzut în deplina idee
urmată de dragostea ochiului faţă de-acest neştiut
cromozom al culorii obscure în general ca sus-pusa
culoare...
Există absenţe,
inteligenţe bizare
care cată enigma
din paradigma inclusă-n uitare. Resorturi de poze şi
enigme de paradigme, prototip, arhetip,
cântata renovare
a creşterii, adică a deplasării în sus.
Culori şi cuvinte ce nu-s. Numai ochiul îşi continuă
forma vederii: metaforă fixă, impusă iarăşi să fie
geografie idilică
a depărtării, sanctuar numerotat printr-un număr ce
nu se repetă voinţa culorii ce nu-i renaşte prezumţia –
etalon că albul e alb, iar negrul e negru, această cochetă
descompunere-a
albului care îmi hipnotizează prezenţa mea în cuvinte,
răzbate spre Freud
apoi până la Jung,
dar trenul iese din gară
şi porneşte prin golul fără de gări,
numai zări suspendate, numai vagi depărtări-formule
nesătule de goluri;
halucinante simboluri cu-albastre-alcooluri ce se includ
în prezenţa migratoare a aparenţelor stilului plecând dintr-un
ieri, prin azi spre un mâine; goluri prin goluri şi-n urmă
rămâne respectiv numai golul, constelaţia dublă a ochiului
care se-ntrece pe sine
şi din urmă, dacă-i din urmă şi nu-i dinainte, vine halucinaţia
asta fierbinte pe care o cauţi totdeauna s-o spui...
Refă-mă albul părerii a unui idol ce este
chiar în momentul când nu-i.
* * *
Redă-mi iubirea, Doamne, şi îţi întorc credinţa,
redă-mi nemărginirea pe care mi-ai luat-o
din dreptul meu la viaţă ce astăzi se reduce
la umbra singulară ce-o port şi n-o pot duce;
şi resemnat de formă în sens parasimpatic
martirizarea-mi dulce de-acelaşi om sălbatic
s-o cotropesc din sfera de câmp şi de substanţă,
s-o readuc la tine
pe alba ta balanţă
ce-arată adevărul cum singură privirea
hipnotică o vede şi-i ştie convertirea;
redă-mi iubirea, Doamne, mai vreau să mă apropii
de tot ce nu-i al nostru cu ochii mei improprii
ce-şi regăsesc delirul halucinant şi-adult
ca pe-o relicvă-a vieţii şi-a morţilor demult
ce se-ndoiesc de tine
şi de-ndoiala lor,
redă-mi iubirea, Doamne, durerile ce-o dor;
ca într-un forum tandru de strigăt şi scântei
să-mi prind nemărginire şi onomatopei
cât mai conţine sensul nonsensului abrupt
să mă cobor prin tine
în ce e dedesubt
şi ca Arghezi-odată, gonit dintr-o poveste,
să ştiu că n-a fost umbră şi să urlu: Este!
* * *
Eu am să vin. Eu dacă-am spus că vin,
nimic nicicând nu-mi schimbă hotărârea.
Eu trebuie să vin.
Eu nu pot să nu vin.
Eu vreau să vin.
Şi dacă întârzii, nu singur mă reţin.
Simt unii-o prăbuşire-a unui timp
ce s-a deprins cu multe.
Cu dragostea începem
şi terminăm cu frica.
Încearcă de aici, încearcă, te ridică...
Eu trebuie să vin,
ba chiar mai mult – cum n-aş putea veni
cu-aceeaşi încercare de-a nu, de-a nu muri,
o şansă dintre şanse
cu foame de senin.
De aceea am să vin. Eu nu pot să nu vin!
* * *
Sunt anumite restricţii pe care nu le poate contramanda nici un Parlament din lume. Nu eşti lăsat să iei cu tine nimic pe lumea cealaltă: vameşii de la vama supremă sunt incoruptibili. Ei şi-au dat jurământul în faţa nevinovăţiei lor nealterate. La vama asta ard nenumărate lumânări de ceară din care albinele metafizice o cară îndărăt prin flori. Dar alta e ceara şi altele sunt florile. Acelaşi e numai sensul – nonsensul...