Plecarea lui tata
Pentru tiparle-a schimbat pe toate, lăsându-le pe toate neschimbate.
În biroul lui de lucru, liniştea încărcată odinioară de meditaţie existenţială astăzi e pustie şi devastator de străină. Lipsa lui tata, într-un fel, capătă aici fiinţare şi încearcă să justifice nişte lucruri care nu mai pot fi justificate. Pixul lăsat deschis cu intenţia de a scrie este de acum în afara oricărei intenţii. Foaia prinsă în maşina de scris la o jumătate de text a înmărmurit într-o interminabilă înşiruire de clipe cu pretenţia de a se fi oprit la timpul prezent şi care nicidecum nu se vor de domeniul trecutului.
Din când în când tăcerea e spartă în cioburi de tăceri de melodia unui ceasornic de buzunar care tot mai cântă la fiecare oră cu fidelitatea unui câine pentru stăpânul plecat. Intuieşti aici o vagă sinonimie cu însăşi noţiunea timpului care l-a preocupat mult pe tata în sensul ei metafizic şi filosofic. Întrebarea „Cât e ora?”, regăsită şi în versurile lui, l-a măcinat dincolo de dorinţa de a cunoaşte cifra de pe cadran.
Cred că abia acum conştientizez că nu mai este printre noi. De prea mult timp lipseşte.
Mi-e dor de discuţiile cu tata în nopţile târzii, reluate iarăşi şi iarăşi în jurul unor simple, la prima vedere, enunţuri. În accepţia lui toate lucrurile aveau un rost şi se vroiau explicate. L-am conceput ca pe un purtător de adevăr în ultimă instanţă.
Astăzi, împreună cu mama şi cu sora, îi descifrez manuscrisele şi uneori, mă surprind zâmbind – îi recunosc, atât de aproape, felul lui de a fi, de a medita, sau chiar de a râde în sinea lui de unele-i gânduri năstruşnice. Alteori descopăr că l-am cunoscut atât de puţin, aidoma unei planete depărtate ascunsă într-un con de umbră cosmică.
Am zăbovit asupra uneia din reflecţiile lui tata: „În faţa mea este un abis în care marea, printre stânci, se întâlneşte cu marea”. A fost un însingurat, căzut mereu pe gânduri în încercarea de a cunoaşte lumea şi pe sine însuşi. Însă la intensitatea sublimării spirituale pe care a trăit-o a reuşit să fie un familist, un tată şi un bunel ca nimeni altul.
În casa noastră, în care poezia era o stare firească la nivel de comunicare cotidiană – se glumea în versuri, se făceau jocuri de cuvinte, dialoguri în versuri – nu ştiu dacă cineva vreodată va mai îndrăzni s-o facă în continuare fără el.