Ce mai faci lume, Dragostea mea?...
Pentru tiparLumea a fost, într-adevăr, dragostea poetului, dar şi drama lui; taina, dar şi revelaţia lui. Lumea îşi trăieşte viaţa şi noi – o dată cu ea. Iar poetul, ca parte a acestei lumi, rămâne cu noi. “De-asupra unui cântec / S-aprinde-o lumânare şi arde ca un gând, / Lumină e în cântec, lumină în descântec, / În holda care-şi coace tăcerile pe rând…”. Versurile acestea le spunea V. Teleucă în cartea din 1980 Încercarea de a nu muri. Azi deasupra cântecului său aprindem şi noi, în gând, o lumânare, noi, cei care i-am cunoscut viaţa şi scrisul.
Ne-a fost drag şi aproape: pentru omenia lui negălăgioasă, pentru capacitatea lui de a fi fidel în prietenie, pentru demnitate. Cu toată aparenţa de om firav, a fost un om puternic: a rezistat în faţa timpului, a suportat marginalizarea nedreaptă din ultimul deceniu, s-a retras în lumea cărţilor şi a creat. După mai bine de 40 de ani de la debut (Răscruce), după mai multe cărţi care constituie nişte trepte esenţiale ale poeziei din Moldova (Îmblânzirea focului, Încercarea de a nu muri, Întoarcerea dramaticului eu, Ciclul italian sau criza de timp), poetul vine la judecata cititorului cu o nouă carte, Piramida singurătăţii, o adevărată performanţă a poetului, o recuperare, o redobândire, o “întoarcere a dramaticului eu”. Urmărind dialectica interioară a poetului, vom putea constata că este o evoluţie spre maturitatea deplină.
Poetul a sfărâmat inerţiile, a evitat clişeele, a experimentat şi, recalcitrant la formele stereotipe, a rotunjit o carte originală, unică în contextul basarabean.
Privită în ansamblu, opera lui Teleucă este complexă, dificilă şi organică: cu unele texte şi direcţii reluate, cu altele renovate şi adăugate, cărţile s-au completat reciproc, formând treptat universul poetic al lui Teleucă, un univers de motive emblematice (neliniştile, tăcerile, focul, Triunghiul Ocniţei), complex în sensul multului pe care îl cuprinde şi îl exprimă. Complexitatea acestei opere se explică şi prin complexitatea eului liric: în ipostaza de om social şi istoric acesta este, în bună măsură, purtătorul îndoielii, este un motiv, o stare, o atitudine: “M-am prins cu-ndoiala că ştiu totul, / Că fac totul, / Că pot totul. / Nu mă credeţi, / Dacă vreţi să nu mă credeţi, / Vedeţi-mă când vin obosit spre sară / Cu tot timpul în spate ce-l port”. Totodată poetul este purtător al setei de cunoaştere, al spiritului zbuciumat. Acesta a evoluat de la tensiunile de conştiinţă ale anilor ’70 până la deznădejdea cosmică, de la neîmplinirile zilnice (cotidiene) până la exacerbarea nimicului ca motiv şi sens. “Nu sunt cel de ieri”, mărturiseşte poetul încă în cartea Ciclul italian… (1987). “Poezia mi se părea vopsită ca oul de Paşte”, dar “deodată m-a interesat ce se ascunde în ou…” – cunoaşterea, căutarea negăsitului deveneau nişte motive frecvente în poezia lui Teleucă, o lirică a cunoaşterii. Materializarea acestor îndoieli şi tensiuni ale cunoaşterii constituie interogaţia, dialogul cu sine, reflecţia – toate – forme de căutare, de înţelegere şi autocunoaştere, modalităţi de hamletizare.
Interogaţia este adresată omului, cerului, pământului, eternităţii, sieşi. Poezia se încarcă de refuzul de a crede; refuzul de a se acomoda; respingerea absurdului din noi (Drobul de sare); “Noi n-am fi noi de n-am isca mereu absurdul”; “Există sus şi jos?”. Conştiinţa morală e întoarsă interogativ asupra condiţiei omului în lume: ce este omul? Care-i este rostul? Ultimul volum al poetului este expresia unei irepresibile nevoi de a găsi şi de a da răspunsuri. Reflecţiile acestea tensionate devin un fel de conversaţie dintre două euri, “un dialog al tău cu tine / Ce creşte pân-nu pot dormi vecinii”. Se accentuează latura conceptualizantă a poeziei, tensiunea inteligenţei încarcă lirismul; confesiunile programatice devin un fel de teoretizări asupra poeziei, vieţii, creaţiei… Rezultă un discurs poetic frământat, un “moment al inimii”, a cărui axă este căutarea dramatică a cuvântului şi a adevărului (a cuvântului-adevăr). Uneori patetic imperativ (“Ridică-te, omule, nu sta în genunchi”), alteori îndurerat şi interiorizat, interogativ sau sceptic, poetul trăieşte, în ultimul volum, existenţa, suferinţa şi clipa ultimă, motivul singurătăţii, al nepătrunsului, neînţelesului, misterului (motive blagiene) împletindu-se într-o reţea de sensuri.
Complexă ca motive şi ca fond de idei, Piramida singurătăţii este una din cele mai încărcate de dramatism, o carte despre fiinţă, timp, limită, suferinţă, gol, zădărnicie, nimic. Se resimt ecourile lui Emil Cioran, lecturile filozofice ale poetului mai multe şi mai diverse: Platon, Kant, Heidegger, Noica… Încărcătura filozofică a cărţii ilustrează intelectualismul rafinat şi erudiţia poetului. Întrebat, într-un interviu, ce este viaţa, scriitorul răspunde cu titlul unui poem: Încercarea de a nu muri. Iar această încercare înseamnă nu numai în sensul biologic de existenţă (rezistenţă), ci încercarea (în sensul lui Noica) de a fi, dar a fi întru, de a fi şia rămâne.
Să mai subliniem bogăţia elementului livresc (nume de scriitori, trimiteri la opere concrete, citate şi motive), a celui mitologic (aspect care cere o investigaţie specială) şi să reţinem constatarea că Victor Teleucă a scris o poezie accentuat modernă – în elementele ei formale (construcţiile frastice, versurile fracturate, exhibiţionismul grafic şi jocurile geometrizate, grefele metaforice, dislocările sintactice), dar mai ales în modul de gândire.
Experimentul modern se cristalizează şi în notele de eseism, în tehnica montajului, în ermetism, în polivalenţa jocului ca motiv şi modalitate (Un joc de-a joaca se numeşte un poem), în exerciţiile intertextualiste (“E-un flux al conştiinţei, o temă-n altă temă…”).
Poetul şi-a încheiat drumul pământesc, rotunjindu-şi o operă care este un fel de memento – despre om, vârstă, trecere, frumos, viaţă, moarte… Să nu-l uităm. Avem multe forme şi posibilităţi: să-l reedităm, să-l predăm, să scriem despre el… Cartea Piramida singurătăţii se încheie cu un răscolitor poem, Ultima poezie: “Ultima poezie neagă tot ce s-a scris / până la ea, apoi ultimul rând, ulti- / ma literă din ultimul rând, arzând, / se neagă pe sine, / (…) Apoi negarea prin negare prin afla- / rea-n relaţie între tot şi nimic” – o amărăciune îmbibată de un dureros nihilism. Dar ultimul vers neagă şi acest nihilism: “Ce minune e roua dimineţii pe-un spic!”. Ce frumoasă este viaţa, citim noi. “Viaţa e culoarea bucuriei”, zice poetul altundeva. Căci toate “cresc mereu această coloană mereu nesfârşită. / Această coloană, această prigoană împotriva uitării”. Paginile de faţă sunt şi ele un protest împotriva uitării.