Intrare în mit
Pentru tiparOare chiar vânturile grăiesc despre fiinţă că-i zămislită din vis pentru vis?...
Oare chiar pitpalacul e un timp în care vreau să mă reţin şi-n care nu mă gândesc la iarba disperării?...
Oare chiar hora e un destin vechi al neamului, atunci când cineva dintre noi, ieşind din casă şi din cântare, reia jocul de silabe de la început printr-o floare de mac sau printr-un contrast dintre nou şi trecutul ce lasă urme de foc?...
Oare e precept şi pentru ziua de azi că nimic nu ne înşală mai mult decât însăşi mintea noastră, atunci când e vorba să judece ce-am făcut?...
Oare cum să ieşim din impas, atunci când în jur scenele pentru viaţă sunt schiţate, iar întunericul e o lumină ca lumina zilei?...
Întrebările n-au capăt, ca şi bucuriile. Întrebările spre cele trăite, şi bucuriile spre cele care le mai am de trăit în Momentul inimii – carte cercând şi izbutind să trăiască prin noi imagini descotorosite de-o concurenţă stingheritoare, imagini în avânt continuu şi în cea mai dulce prăbuşire sau înălţare din lume; carte de-a stârni şi de-a mări deşteptăciunea pentru felurite închipuiri, închipuiri sfinte nu pentru a lăcrima sau de-a te desfăta cu lacrima, dar pentru a face un sondaj spre noi înţelesuri despre fiinţă, suflet şi lume, spre acel adânc al lucrurilor, când începi să călătoreşti spre tine ca înspre fulgerul nesfârşit al iubirii, ca înspre aspiraţia ta, fără să urmăreşti zeificarea patimii sau a bucuriei...
“Mă urc din adâncuri prin viţa
de vie, înfloresc primăvara
şi toamna mă coc...”
Versul lui Victor Teleucă vine spre mine ca o destăinuire. Mai mult a mea decât a lui. O destăinuire de recursiuni, de relief şi de mişcare a simplei bucurii. O destăinuire a gândului vorbit limpede, că-i gând, şi lucrurile din jurul lui sunt luminate cât se cuvine, ca să nu-şi schimbe locurile...
“Pot fi născocite multe pe lume,
numai nu patriile, fiindcă ele
totdeauna-s dureroase şi sfinte,
mari şi ne-nfrânte.
pot fi învinse ţări, nu patrii.”
Adevărul existenţei şi persistenţei poetice prinde curaj pe atât pe cât suferă poetul durerea, pe atât pe cât nu se ştie că o poate suferi, pe atât pe cât sufletul lui e o lucire şi o mireasmă de câmpuri arate, câmpuri fără sfârşit, când nici un drum şi nici o cărare nu e în stare să le cuprindă, şi nici chiar privirea. De priveşti spre stânga, nu vezi dreapta. De priveşti în urmă, uiţi ce ai lăsat înainte, uiţi.
“Vorbim cu-nverşunare de uitare,
uitarea ni-i regină pentru inimi;
uitarea şi cu moartea sunt vecine
în neagra lor continuare
din care bucuros e numai Nimeni –
acest temut vrăjmaş al tuturora,
o semiumbră veninoasă şi rigidă,
care din noapte râde şi aşteaptă,
stând în loja sa ca la coridă –
corida dintre om şi moarte,
ca şi corida dintre om şi timp,
din orice moarte-şi face parte,
din orice neputinţă – râde tâmp.
Ci noi pornim din sfere anonime,
ale unui mare Anonim,
din care ştim să fim
şi azi cu viaţa noastră sinonime.
Pornim dintr-un adânc neluminat –
efigii vii de vreri multicolore
şi ne numim pre limba asta hore,
pre alte limbi
altfel ne-au botezat,
dar sensurile toate ni-s majore.”
Poezia lui Victor Teleucă nu se cere trâmbiţată la plăceri de auz sau de uz sufletesc. Ea-i tăcută. De inimă, de gând. Se zbate în piept fără să-ţi dea de ştire că se zbate, că uite! numai ea-i poezie adevărată. Şi de o sileşti să intre în canoanele priceperii tale, ea e în stare să te supere şi cere să o părăseşti pe un timp, până atunci când eşti în stare să o iubeşti sau să o critici. Uneori ţine locul inimii, alteori al sufletului, fiind materie, aer, piedică la grabă, o recreare a lumii, unde cuvintele îşi împrumută reciproc focurile şi formează o scriere care e atât de proaspătă şi de-a noastră, încât mă tem să spun că nu e de-a noastră, fiindcă lui Teleucă îi place poate, îi convine... e poate chiar mai mult şi sortit să fie în literatura noastră cel ce n-a cunoscut nici el, cel care, distrugând moda de cântare obişnuită, cântă, cel ce e poate un punct sau o virgulă la toată circulaţia verbului grăit. Şi nu numai virgulă, şi nu numai punct, ci mai mult o punte de trecere, o punte spre omenescul omenesc, spre ceea ce unii dintre noi, şi cei de lângă noi, am uitat că mai pot fi punţi de trecere spre o proaspătă gândire. Azi până şi cei care nu pot să înoate înoată şi trec fără punte, fără sens, fără seninătate. Repet “înoată“, nu pentru a fi numai verb, dar şi iarăşi verb, chiar şi atunci când cumnatul sau finul mă păzeşte să nu înot eu, să înoate el! Şi când eu îi zic de aripi, el îmi dă rest aripioare... Şi de eu cânt, el găseşte tovarăşi şi mă cântă. Şi de eu dansez, el se dansează, lăsându-mă la o simplă horă – să-i caut sensul...
„Dar el obosit privi înc-o dată,
a vrut să se vadă pe sine
şi iar tresări:
din afund îl privea
o cruce de mesteacăn, strâmbată.
De pe crucea albă cu cască în vârf
doi ochi îl priveau, doi ochi nu străini
şi crucea-i strigase:
– Acesta eşti tu!
– Acesta sunt eu?
– Acesta eşti tu!
– Dar eu n-am murit ?
– Totuna eşti tu!
– Dar poate e altul?
– Şi altul, şi tu!
– Dar poate că aceştia sunt alţii?
– Şi alţii, şi tu!
– Dar tu cine eşti? Spune-mi, te rog!
– Sunt jocul tău de-acasă.
Când tu te-ai născut,
eu eram lângă tine,
am vrut de pe-atunci să te apăr de
multe,
dar nimeni n-a vrut să m-asculte.
– Jocul de-acasă?
– Da, jocul de-acasă.
– Dar te-am uitat în atâta prăpăd...”
Rândurile de mai sus sunt un monolog şi al meu, şi al poetului, şi al eului de lângă noi, care-i de-o vârstă cu vârsta cea fără de vârstă, un monolog de-a ne privi unul pe altul în ochi chiar de suntem prea tineri şi vrem uşă de trecere dintr-un suflet în altul, şi suntem gata de-a da cu toporul în viu, numai de-a trece... Zic, a ne uita, măcar câte-un pic, şi de-a fi tineri, nu pentru a te minţi, cititorule, dar pentru a nu mă minţi că citeşti toate, până şi ceea ce ţi-ar trebui ca să te ştii...
„Eu sunt hora şi mă pot asemui
cu vântul acesta care curge
lin ca o linişte,
numai că pe dânsul îl pot învrăjbi
duhurile rele,
să se schimbe în uragane nebune,
să rupă acoperişuri,
să reverse râuri,
să înece pescarii în mare,
ca apoi să se întoarcă pe ţărm
şi să plângă cu văduvele rămase,
cu copiii rămaşi,
să se răzbune pe ape, iubindu-le,
plecând mai târziu
în clocotul necuprins al mărilor.”
Aici un punct de sprijin al poetului l-a căutat pe alt punct de sprijin, l-a căutat până s-au găsit iarăşi prieteni, că iarăşi e soare, că iarăşi e cer senin, că iarăşi nu vor vedea prietenii sensul adâncului, nu-l vor vedea, dar îl vor simţi, că-i undeva aproape, aproape de inimă, dincolo de vale şi de deal, acolo unde mândria unui suflet iarăşi e floare de mac şi câmpuri arate, fără sfârşit, unde până şi cerul e tot arătură şi unde n-aş vrea să ar şi nici să semăn, dacă tu, fire care vii dintre cei vii, nu mă recunoşti că stau la intrarea în mit...
„Stau totdeauna, în umbră, numai
în umbră, urmărind nesupusa
refacere,
Dacă aş avea sentimentele voastre,
aş plânge plecarea celor duşi
cu toate ploile mohorâte
de toamnă,
iar venirea aş cânta-o înalt,
cu toate ciocârliile,
Dar eu sunt Hora, caut să vă refac
aripa, să v-o usuc
la partea mea de lumină,
pentru ca voi să vă puteţi înălţa
senini ca o izbucnire de primăvară.”
Fără să vreau intru în horă. Am simţit inima poetului şi intru, intru cu verbul lui amplu, alungit ca nervul... intru ca tot ceea ce vom numi, să atingem cu mâna... Ca în tot ceea ce am şi nu am voinţa să zămislească eternitatea... Intru ca să-mi ştiu începutul, care va fi în putere să vindece orişice boală!... Dar asta oare e puţin pentru o carte? Mă întreb şi-mi răspund. Nu e nici mult şi nici puţin, fiindcă n-avem unitate de măsură la destin. E atât cât inima şi privirea pot cuprinde, e atât cât îmi trebuie ca să nu mă deprind cu preamăririle, e atât cât e necesar de-a mai respira, de-a mai contacta, de-a mai lupta pentru o puritate a sentimentelor, pentru a nu părăsi lumea, dar a o avea ciocârlie şi floare de salcâm, şi carte de mâine, şi cântec, şi descântec... Şi horă! Horă din tată-n fiu, horă şi ritual al unei vieţi pe pământ, horă cu tot pământul şi cu tot omul bun... Horă strămoşească. Cu frunza, cu steaua care se vede şi cu cea ascunsă în iarna mea, în iarna fiului, în iarna nepotului, iarnă şi stea care mă provoacă, uneori chiar şi noaptea, să o găsesc şi să o ronţăi... Poate rămâne cu mine, poate rămân cu ea, cu ea care făgăduieşte o pasăre mult mai vrăjită decât cunoaşterea simplului sens, sens şi fulger al primei iubiri, fulger târziu... că aşa-i intrarea în mit, cu stea care te face să mişti... să mişcăm lumea din loc... Uneori între pumnale, alteori între cuvinte.
1980, septembrie
Şi iată că s-au scurs douăzeci şi doi de ani de când am scris tableta de mai sus... Şi iată că am numărat şi patruzeci de zile, zile de grea cumpănă, de cum fratele nostru de condei, poetul Victor Teleucă, a păşit pragul marilor treceri, trecând toate vămile sub piramida singurătăţii. S-a dus la vechii lui prieteni de gând şi de suferinţă. La Liviu Damian şi Nichita Stănescu... La Vlad Ioviţă şi la Marin Sorescu... La Nicolae Labiş, la George Meniuc... La toţi acei pe care i-a cunoscut şi cărora le-a savurat creaţia... La toţi acei oameni de valoare care s-au călătorit şi care, acum, azi, în timpurile când peştele vorbeşte de aripi, că vrea să zboare, iar pasărea devine omidă incoloră, nu ei au nevoie de noi, dar noi avem nevoie de ei. Avem nevoie pentru a dialoga, pentru a ne dumeri.
În cărţile şi manuscrisele lui Victor Teleucă dăinuie continuitatea dialogului dorit şi necesar nouă, acea lumină şi căldură care ne poate sprijini în viaţa noastră de mai departe, acel adevăr care ne-ar opri de la fapte rele, acea credinţă a poetului că totuşi actul creaţiei magnetizează şi etajează în profunzime lucrurile, ce de-abia se întrezăresc, cu imagini răsturnate, dedublate şi iluzorii, cu preţioase simboluri ale izvoarelor reveriei cotidiene oglindite în apa sălbatică a Universului, prin care, dacă te ridici şi treci, îţi sporeşte frumuseţea lăuntrică şi te întâlneşti cu trecutul, cu viitorul, cu visul şi cu amintirile.
L-am cunoscut pe Victor Teleucă din spusele lui Vlad Ioviţă. Pe când lucram la scenariul “Vocaţie”, după o nuvelă de a mea “Soră lume”. La baştina lui Vlad, în satul Cocieri.
– E un poet mare. Acesta o să ne scoată în lume... Dacă vom avea noroc să fim citiţi şi de lumea mare.
Aşa zise Vlad despre Victor. Şi după o pauză, cu privirea aţintită spre asfinţitul soarelui ce se oglindea în apa Nistrului, adăugă:
– Nu ştiu ce-i poezia, nu ştiu cum s-o explic... Uneori e dor, e cântec... Cuvinte-fiinţe ce împac alte fiinţe-cuvinte... Alteori numeroase peisaje pline de murmurul apelor de toate felurile şi de toate culorile, labirinturi-gânduri care se încrucişează, bazine, cascade, stânci de apă, de piatră, fântâni... Dar poezia lui Victor e ceva mai mult... Mai e şi cerurile înalte, norii... Prin anii şaizeci lucram la televiziune. Victor ca redactor, eu ca regizor... Şi-n clipele de repaus sau în ora pe când toţi luau masa, noi treceam drumul şi ne întindeam pe iarbă... Iarbă, năgară creşteau acolo unde astăzi se înalţă noile clădiri ale Studioului “Moldova-Film”... Ne întindeam pe iarbă cu faţa spre cer... Şi Victor îmi citea versuri. Nu ţin minte despre ce şi cum, dar... Cerul, cu norii în mişcare, cobora până la noi... Aproape, aproape... Îmi atingea pieptul, faţa... şi trecea dincolo de ochi... În inimă, în suflet, în creier... Cu sute şi sute de torente de subiecte, de forme şi figuri imaginabile... peste adevărata pace, peste săvârşirea liniştită unde glasul de copil al ierbii înconjura moartea şi tot cotidianul ce trâmbiţa în jurul nostru.
O altă întâlnire cu Victor Teleucă a avut loc ceva mai târziu, pe la sfârşitul anilor optzeci. În prima decadă a lunii august. Eram fără lucru. După o ceartă cu şefii de la Comitetul de Stat pentru Cinematografie plecasem de la studio. M-a sfătuit un om de bună-credinţă şi m-am retras pe un timp. Oponenţii mei puseseră la cale un plan diabolic ca să mă “liniştească”. Un accident. Pe terenul de filmare. După care să fiu tras la răspundere şi să înfund puşcăria. Cam aşa se proceda cu cei care nu se supuneau ideologiei de atunci... Şi iată că, stând de vreun an şi jumătate fără lucru, fără bani, noaptea, pe la unu şi jumătate, primesc un telefon. Ridic – Teleucă!?
– Eşti şomer sau liber-cugetător?
– Şi una, şi alta... Şi a treia, pe care n-o ştiu că are stea de sprijin la Planetariu.
– O ştiu. Gură spartă!
Şi după o pauză mi-a propus să vin a doua zi să mă angajez la revista “Literatura şi Arta” pe care el o înfiinţase şi o dirija.
Da, nu s-a temut. M-a luat în echipa lui. Şi pentru asta i-am rămas recunoscător. Deşi i-am făcut şi lui probleme.
Ţin minte, lucrând la revistă, într-o zi m-am certat amarnic cu secretarul responsabil. Teleucă nu era în redacţie. Avea un mic concediu şi lucra acasă. Redactorul-şef adjunct i-a telefonat să vină de urgenţă. Arde redacţia!... Burghiu i-a dat foc!...
Victor Teleucă vine val-vârtej. A scăpărat cu ochii spre secretar, spre “vicele” său şi arătând spre uşă cu privirea, mi-a zis:
– Dumneata intră!
Am intrat. Cu gândul că acuşi o să aud acelaşi monolog pe care îl auzisem din gura şefului meu de la cinematografie: “Măi, Burghiu, măi... Ai familie, ai trei copii... Trebuie hrăniţi, îmbrăcaţi, încălţaţi... Dar tu tot de prostii te ţii... Bine, bine... în partid n-ai vrut să intri... Treaba ta! Dar de ce scuipi în el?... Partidu-i poporul... Poporul care făureşte totul... Ţi-a dat casă, te-a învăţat...”.
Victor Teleucă a închis bine uşa, s-a aşezat pe scaunul lui de şef, a deschis o mapă – ori roşie, ori galbenă, ori albastră... Nu mai ţin minte, dar mi se părea că-i şi roşie, că-i şi galbenă, că-i şi albastră... Şi după ce mă întrebă despre nişte fleacuri, porni să-mi citească... Poezii... Vreo două ore în şir... Cea de la urmă nu avea sfârşit, poantă... Aşa mi se păru. I-am spus. Şi el, ridicând ochii spre ai mei, îmi surâse:
– E o chestie aici... Cu trei puncte, Burghiule.
– Dar nu pot fi puse... E necesar să-mi dai mie, cititorului de azi, cel puţin o aripă, o pană, dacă nu o scară... Un dialog, o replică să-mi dai ca să pot intra în hora trăirilor... Mă laşi pe drum, în urma lui Ronsard cu opera lui calificată drept barocă, dar fără nici o confuzie şi fără nici o aparenţă de continuitate...
– E o chestie... Ai şi nu ai dreptate..., oftă el. M-a întrerupt, m-a sustras de la zbor, de la înălţare, “vicele” meu cu sunetul de telefon... şi acum cearcă să te ridici...
Se ridică de la birou şi se apropie de măsuţa de lângă fereastră pe care se afla maşina de scris.
– Eşti liber! auzii.
– Cum?
– Liber... Lucrează mai departe.
– Dar?
– Dar fii mai... Eşti şef de secţie.
Numai atât îmi spuse şi se întoarse spre lumea poeziei lui.
Cred că întâmplarea n-are nevoie de comentariu. Asta, ca şi altele.
Patru ani în urmă am fost internat de urgenţă la spital. Din cauza ficatului cirotic plesnise o vână în stomac. Doi doctori tineri, Igor Mişin şi Alexandru Danci, elevi ai lui Gheorghe Ghidirim, mi-au salvat viaţa fără a mă trece prin cuţite. O invenţie a lor pe care n-o cunosc nici astăzi m-a salvat pe mine atunci, dar peste o zi l-a salvat şi pe Victor Teleucă, care a fost adus noaptea cu aceeaşi afecţiune.
Aici, la spital, am avut timp pentru multe de gândit şi de vorbit. În toate discuţiile noastre Victor Teleucă dialoga precum Socrate... Cu mare interes pentru partener şi mereu schimbând unghiul de-a privi şi de-a cântări adevărul... Până astăzi port o brumă rece pe suflet că n-am prea făcut faţă lucrurilor şi nu m-am încadrat în cele spre care urcase poetul. Am vorbit de filozofia veche indiană, de Socrate, de Budda, de Confucius, de Hristos... L-am ascultat cum medita despre Spinoza, despre natura şi originea sufletului, despre libertatea umană... despre John Locke, despre idei în general şi despre originea lor... despre George Berkeley şi despre faptul că nu există idei generale abstracte şi că nici materie nu există...
Cum simţea că am eşuat de la gândurile lui, mă ruga să-i citesc din poeziile mele. Îi citeam şi el amesteca versurile mele cu ziceri din David Hume, enumerând îndoieli sceptice cu privire la operaţiile intelectului... Şi adăugă, parcă citind din carte: “Pentru a cunoaşte complet ideea de putere sau de conexiune a poeziei, a gândirii în metafore şi simboluri e necesar să examinăm impresia din care ea derivă... Şi pentru a găsi impresia cu o mai mare certitudine, e de dorit să o căutăm în toate izvoarele din care ar putea să provină... Noi am rămas încă pe mal de prăpastie... Malul nostru de sănătate abia se mai ţine... Şi cât se mai ţine simţim libertatea... Nu ne este frică nici de trecut, nici de prezent, nici de viitor... Şi poate anume de asta în poezia ta iei contact cu orişice detaliu, cu orişice fiinţă... fie ea în trecut... sau în prezent, sau în viitor... Toate-s aici, lângă tine. Şi tu lângă ele...”
Parcă era o rugăciune, parcă era o chemare... Aşa vorbea, medita el, cel pe care până atunci nu-l prea văzusem atât de descătuşat, atât de deschis nu numai pentru mine, dar şi pentru sine. Prefaţa scrisă de dânsul la cartea mea de versuri, Cifre romane pe lespezi de calvar, completează convorbirile ce le-a purtat poetul cu mine în acele zile de grea încercare.
Tot atunci, la spital, mi-a mărturisit că l-a ajutat pe compozitorul Tudor Zgureanu să întregească opera “Decebal”. A scris libretul după ideea maestrului.
N-a avut norocul să fie la premieră. Treizeci de zile nu i-au ajuns. Apele negre l-au furat. Spre existenţa unei conştiinţe cosmice. Şi întrebările sălbatice l-au furat. Ce-i dincolo de viaţa pe care a trăit-o?... Vers, zbucium?... Paradigma copilăriei sau a maturităţii?... Şi care-i codul moral universal de a vedea lipsa armoniei şi de a-şi căuta neapărat un echilibru, o intrare spre Marele Duh sau o ieşire înapoi spre cei vii, spre cei dragi...
Da, s-a dus cu abundenţa de gânduri adunate de ani şi ani de zile, de el şi de tot neamul lui de poeţi şi filozofi, gânduri privind organizarea conştiinţei ca sistem în propriul său sistem... S-a dus... Dar a rămas în cărţile sale, în fiinţa spectacolului “Decebal” din seara de 10 septembrie a.c. A rămas în pânza muzicală cu versul lui, cu metafora lui, cu omenia şi cu modestia lui întâlnite numai la unii dintre ţăranii noştri şi la intelectualii de mare cultură şi de un bun simţ creştinesc. Cât am fost împreună la spital i-am tot dat ghionturi să-l fac mai avan, să deschidă ochii spre el, spre avutul lui, să nu rămână un mare anonim.
– Dumneata ai poezie ca nimeni alţii, cărora le-am citit creaţia... Şi crede-mă că ai putea cu ea să răzbaţi departe, să ne scoţi în lume...
– Şi ce să fac?...
– Să dai din coate... Vezi cum alţii dau şi se vâră în prim-plan... Apucă microfonul de pe tribună, se aştern covoraşe sub tălpile celor de la putere, întreţin dialoguri cu străinii, beau vin şi coniac cu toţi compozitorii, fac texte pentru cântece... Cântă şi pentru cei vii, şi pentru cei morţi, şi se impun...
– Eu nu pot... Eu sunt eu...
De unde se adunase în firea lui această modestie?... Dintr-o frică?... Nu cred. Dintr-o înţelepciune?... Poate că da, poate că nu... Dar aşa a fost el. Închis şi pentru sine... Şi nu vroia să piardă vremea cu microfonul, cu tălpile şi cântările altora. Contacta numai cu cei care îi cereau ajutorul. Scrisoarea pe care a lăsat-o poetul pentru programul premierei operei “Decebal” confirmă această conduită a lui, felul său de a fi cu oamenii...
Şi totuşi, spre marea mea surprindere, această modestie a omului, a poetului Victor Teleucă se încunună în acest splendid şi neordinar spectacol “Decebal” cu o esenţă mult mai grăitoare despre viaţa omului şi despre lumina şi puterea lui, care dăinuie spre noi şi după trecerea în nefiinţă.
M-au bucurat multe în seara de premieră. Şi spectatorul rafinat, şi muzica ce are varietăţi de-o armonie cuceritoare, şi tinerii solişti, şi corul, şi orchestra care au demonstrat cu pregnanţă şi cu aptitudine că fiecare este o parte a marelui întreg. Dar privirea mi-a rămas aţintită asupra lui Ion Paulencu, bucovineanul, actorul şi cântăreţul nostru preferat de la Opera Naţională.
Ieşit în scenă, parcă din stradă, în faţa orchestrei, alb-alb la faţă, ici-colo pe la ochi şi pe frunte cu viţe vinete de fier, fier dacic care nu rugineşte, cu voce care la început abia-abia răzbătea parcă de după noianul de ani şi care spre sfârşit răsuna sobră, pe prim-plan, în toată plinătatea melodiei, cu putere şi cu încredere întru viitorimea neamului său, – Ion Paulencu era şi Decebal, era şi Teleucă... Monument viu. Din muzică şi poezie cu valenţă universală, din demnitate, suflet şi har ceresc al tuturor acelora care au conceput şi au realizat această operă de artă cu venire din istorie şi cu intrare în mit.
Şi pentru aceasta mă închin şi le mulţumesc.
2002, septembrie