„Tarakoi”
Pentru tiparAşa îi ziceam noi – eu şi Serafim Belicov, prietenul meu de studenţie, care după un stagiu la Radio, la renumitul “Luceafăr” al lui Nicolae Lupan, fusese angajat în secţia literară a săptămânalului “Cultura”, al cărui redactor-şef era Victor Teleucă. Deşi aparţineam diferitor generaţii, nu ştiu cum ne apropiaserăm, ne plimbam după lucru, mai treceam prin Grădina Publică la o halbă de bere, şi ilustrul scriitor ni se deschidea, povestindu-ne numeroase istorii din viaţa literară. Anume într-o asemenea întrevedere ne vorbi despre un coleg estonian, scriitor de mare talent, care i se adresa, cu pronunţia specifică lor, “Tarakoi Fiktor!” (Dragă Victor). Astfel, pentru tot restul vieţii el a rămas pentru noi “Tarakoi”. Aşa îi ziceam în faţă, când ne întâlneam, şi el nu se supăra, ci o lua drept titlu de nobleţe, fiindcă venea de la un om de cultură.
Mai târziu aveam să mă conving că maestrul Teleucă nu prea admitea multora să intre în viaţa sa intimă. Chiar având o fire blândă, el îşi ţinea uşa sufletului închisă mereu. Nu în zadar şi-a intitulat cea mai reprezentativă carte a sa Piramida singurătăţii. O viaţă întreagă şi-a durat cu răbdare şi migală această Piramidă, ca pe un monument al său. Poate că în profunde meditaţii solitare, fără a avea pe cineva în preajmă, îşi trăia adevărata fericire.
În singurătatea sa Victor Teleucă era un mare statornic. Mi se creează impresia că era robul unor deprinderi şi obligaţii numai de dânsul ştiute. Timp de mai bine de zece ani, cât am locuit în centrul oraşului, îl întâlneam mereu pe acelaşi drum, îndreptându-se sau întorcându-se de la piaţă. Îşi purta sacoşele pline – aceleaşi se pare de fiecare dată – fără să le fi simţit povara – doar singur să fie, cu frământările lui. Nu ştiu de ce natură erau aceste frământări, deoarece salutându-l şi întrebându-l: “Ce mai faci, Tarakoi?”, răspundea binevoitor, cu zâmbet pe buze: “Am mai fost pe la piaţă…”. Apoi găsea de cuviinţă să povestească ceva, vreun caz de viaţă, vreo întâmplare ce conţinea o poantă sau un miez de înţelepciune.
Aici vreau să constat cu toată certitudinea, că poetul poseda un acut simţ al detaliului artistic şi acum regret întârziat că nu a scris proză. Calitatea aceasta de mânuire iscusită a detaliului se vede şi în poezie, în publicistica şi eseistica sa, iar proza, îmbinată cu simţul filozofic deosebit de nuanţat ce-l poseda, ar fi putut să-i aducă împliniri nebănuite.
Timp de mai mulţi ani am fost vecini de palier cu fiica sa Mariana şi ginerele Dumitru Gabura. Vara, când aceştia plecau în vacanţă, maestrul venea să stea în casa lor. Citea şi scria, noi nici nu simţeam că este cineva acasă. Doar în amurg ieşea ca să-şi procure ceva de la magazinul din preajmă. Aflând, la un moment dat, dintr-o discuţie că mezina noastră, Dumitriţa, face filozofia la Bucureşti, a vrut să vadă “biblioteca” ei şi a împrumutat câteva cărţi. A citit, de asemenea, teza ei de licenţă, iar când a fost nevoie de o scrisoare de susţinere pentru o bursă în Franţa, n-a trebuit să-l rog prea mult, i-a scris-o îndată.
Am fost martor cum se întreţinea poetul cu nepoţelul Adrian, cât era mic, şi speram să-l văd cum îi însoţeşte primii paşi şi ai lui Daniel, care deocamdată mai e în cărucior. Dar aşa a vrut soarta ca acest al treilea nepot să afle despre renumitul său bunic din povestirile părinţilor şi ale noastre…