Ca să ne vadă de aproape...
Pentru tiparCu o săptămâna înainte de moarte, Victor îmi spune la telefon:
– Spiridon, se încheie povestea mea.
– Nu, Victore, mai ai treabă, nu te grăbi.
– Tu crezi că n-am avut şi alt motiv când am sărbătorit eu 70 de ani?, îmi răspunde el.
Mi s-a tăiat respiraţia, eu bănuiam lucrul ăsta. Ştiindu-l bolnav, îl tot sfătuiam să nu se încurce cu jubileul, el nu m-a ascultat. Când imediat după jubileu a ajuns la spital, mă sună de acolo şi îmi spune:
– Tu ai avut dreptate...
E bine că această seară de pomenire are loc în aceeaşi sală unde a fost jubileul. Se vede că el ne-a strâns atunci în jurul său, ca să ne vadă de aproape şi... să se ierte cu noi în gând.
Masa e bogată, dar Victor nu-i. Atâţia oameni frumoşi s-au adunat lângă îndurerata sa familie. Îl auzeam pe Victor nu o dată:
– Cui îi trebuie astăzi poezie?!
Şi i se părea că e singur de tot. De-ar fi să deschidă acum uşa şi să vadă câţi prieteni a avut el ca om şi ca poet! De una sunt absolut sigur: că aici au venit cu adevărat prietenii săi de suflet, doar nu e o adunare de partid sau dintr-acelea unde îţi faci carieră. Suntem mulţi, ba încă unii n-au putut să vină – Serafim Belicov e la spital, Grigore Vieru – în deplasare. Când a fost să închidă ochii Victor Teleucă, Vieru abia sosise la Bucureşti, dar aflând trista veste, chiar în seara aceea s-a urcat în tren, a mers toată noaptea şi s-a întors la Chişinău ca să-l petreacă în ultimul drum. E un gest care îl caracterizează pe Vieru, dar îl dezvăluie şi pe Teleucă.
V-am ascultat cu mult interes trei ore în şir, de aceea şi vorbesc ultimul. E o masă de pomenire şi, totodată, o excepţională serată literară în lipsa autorului. Oare chiar trebuia să dispară omul ca să ne adunăm şi să vorbim atât de sufleteşte, temeinic şi constructiv?! Fără a vă repeta, aţi dezvăluit, cred eu, portretul omului şi personalitatea poetului la care a contribuit şi ciclul de poezii postume rostite cu emoţie de doamna Paulina Zavtoni.
Aşa e, a fost un om dintr-o bucată, de o modestie rară. De zeci de ori am vorbit cu el la telefon, acelaşi număr de telefon neschimbat cu deceniile, aşa cum era şi Victor, şi abia la serata jubiliară aflu (de pe scenă) că el a scris libretul la opera „Decebal”. A fost o noutate nu numai pentru mine.
Într-o seară, tot pe atunci, îi spun:
– Victore, te-am văzut la televizor, ia seama, eşti cam obosit.
– N-am dormit toată noaptea...
– De ce?
– Înţelegi care e chestia, avea el obiceiul să zică aşa, prea mă laudă toţi, tu te-ai uitat prin ziare?!
Iată aşa, unii se supără dacă nu-s lăudaţi în toată ziua, pe Teleucă îl laudă ziarele o dată în 70 de ani şi atunci nu doarme!
Am absolvit acelaşi institut. Localul unde învăţasem noi la Institutul Pedagogic (Bănulescu Bodoni - 31 August) aparţine astăzi parţial Bibliotecii Naţionale. S-au împlinit zilele astea o sută de ani de la înălţarea acestui edificiu şi Biblioteca a sfinţit localul, înnobilându-l cu o prestigioasă galerie a personalităţilor care au învăţat aici – printre ele, desigur, este şi poetul Victor Teleucă. Galeria e opera inimoasei doamne Nina Negru, pe care o ascultam cu răsuflarea oprită. Ne miram cu Grigore Vieru cum de n-am aflat până acum că aici, în acest local, şi-au făcut studiile la Seminarul Teologic Pan Halippa, Ion Pelivan, Ion Inculeţ, Alexei Mateevici, a predat teologia Gala Galaction, fiindu-le decan, şi alte personalităţi care dau pondere galeriei.
Am vorbit la inaugurarea galeriei şi de studentul Victor Teleucă, de cenaclul nostru şi Foaia Literară care s-a înviorat mult o dată cu venirea lui la facultate. Am avut ocazia să-l ajut să intre la institut (iarna lui 1953) şi m-am bucurat că nu era unul din aceia care, dacă îi faci un bine, îţi dă apoi cu piatra în cap.
I-am fost redactor la trei cărţi. De altfel, nu aveai ce redacta la Teleucă. Problema era că abia scoteai de la dânsul manuscrisul şi a doua zi venea să-l ia înapoi. „Mai am de lucru”, zicea el. Unii poeţi nu ştiau cum să-l şmecherească pe redactor, Victor însă, dimpotrivă, odată îmi spune ca un copil:
– Uite, poezia asta am prezentat-o la mai multe ziare, nimeni n-a vrut s-o tipărească.
O citesc, era pe atunci o curajoasă poezie consacrată limbii române: „O altă limbă mai frumoasă nu-i”.
– Ştii, Victore, i-am spus, fără poezia asta nici nu-ţi editez cartea.
– Ia seama să nu zbori tu de la editură cu poezie cu tot.
Timpurile, într-adevăr, erau grele, limba maternă era obraznic scoasă din propria ei casă, ba şi insultată încă.
...Când spune unul că-i săracă,
Sărac îi el, nu-s limbi sărace!
Lui poate limba să nu-i placă,
Dar mie orice limbă-mi place.
Şi pentru mine limba mea
E-n lumea cerului o stea!
........................................
E limba mea pe care mama
Mi-a pus-o-n suflet pentru drum,
E-aşa de nouă şi bogată
Că n-o ştiu bine nici acum.
N-am avut nici o problemă, poezia a trecut cenzura şi a devenit una dintre cele mai cunoscute, îndemnându-i şi pe alţi poeţi să-şi spună cuvântul. Nu eu am fost curajos cu tipăritul, ceilalţi au fost laşi.
Aşa se făceau multe pe atunci şi astfel ne-am pomenit pe fundul prăpastiei naţionale. Uitasem de cazul ăsta, dar şi l-a amintit Victor într-un interviu tipărit nu demult în Luceafărul.
Nu întâmplător revine la această temă în cutremurătoarea nuvelă Car frumos cu patru boi, tipărită post-mortem în Literatura şi arta din 5 septembrie. E tragedia acelor autohtoni care şi-au trădat limba, dar o face cu atâta subtilitate şi dramatism că o citeşti cu răsuflarea oprită. Am descoperit în Victor Teleucă şi un prozator de forţă.
A dus-o greu în ultimii ani, nu era omul care să se plângă, dar mizeria materială îl strângea de gât. Aşa bolnav, a muncit enorm, lăsând o avere literară încă needitată.
Nu de flori de măr s-a dus să predea filozofia şi estetica la elevi şi studenţi. A vrut să facă şi un manual de filozofie şi estetică, dar nu l-au susţinut la minister. Păcat. Dacă s-ar preda aceste obiecte temeinic în şcoală, altul ar fi gradul de dezvoltare, oamenii ar fi preocupaţi de probleme esenţiale şi nu s-ar mai mânca unul cu altul, plini de invidie şi răutate.
Obosit şi necăjit l-am văzut pe Teleucă, dar răutăcios niciodată, şi nici invidios cum e moda pe la noi. De-l înghimpau alţii, de-l ignorau, răbda şi trudea.
E un poet de rezistenţă şi, într-adevăr, cum s-a mai spus aici, unic în poezia noastră prin structura sa filozofică. Întrucât astăzi avem un cititor mai puţin pregătit, o dată cu trecerea anilor, Victor Teleucă, sunt sigur, va avea tot mai mulţi admiratori.
Şi iar mă întorc la omul Teleucă. Vă aduceţi aminte frumoasa Serată de omagiere din Sala cu orgă? Care dintre noi, cei adunaţi aici, ar fi spus cum a zis-o el atunci, în cuvântul său de încheiere:„ Dacă am scris poezii bune sunt ale noastre, dacă am scris poezii proaste sunt ale mele”?!