Un Dicţionar ortografic pentru toţi
Pentru tiparLa Editura Arc este în curs de apariţie Dicţionarul ortografic pentru toţi, semnat de Alexei Palii, doctor în filologie. După ce acest harnic autor a bucurat publicul cititor, dar mai ales pe elevi şi studenţi, cu un manual de cultură a comunicării şi cu un dicţionar explicativ, apărute la Editura Epigraf, iată că vine cu încă o lucrare lexicografică necesară în procesul de cultivare a limbii române literare. În prefaţa dicţionarului respectiv, intitulată Argument,pe care o publicăm în contiunare, autorul elucidează o serie de probleme privind ortografia limbii române.
Toată lumea ştie că dicţionarul ortografic ne este de folos când dorim să scriem corect formele unor cuvinte. Bunăoară, din el vom afla că e corectă forma a umple, dar nu a umplea, uzurpă, dar nu uzurpează, vinovaţi, dar nu vinoveţi, voluptuos, dar nu voluptos etc. Evident, vom consulta dicţionarul doar în cazurile în care ne vom confrunta cu probleme de scriere a unor cuvinte, adică dacă acestea vor suscita dificultăţi de scriere. Dar care cuvinte provoacă asemenea dificultăţi? De exemplu, la scrierea cuvintelor mamă, casă, peşte, a naşte, a săruta nu întâmpinăm dificultăţi, pentru că toate formele lor ne sunt bine cunoscute: mamei, mamelor, peştelui, naştem etc. Şi dacă o bună parte din cuvinte nu ne creează dificultăţi la scriere, nu ar fi oare raţional să elaborăm o variantă de dicţionar ortografic fără cuvintele respective? Adică, n-am putea oare să-i oferim vorbitorului un dicţionar ortografic practic, foarte redus ca volum, uşor de purtat în geantă sau chiar în buzunar şi... necostisitor? Desigur că am putea! Tocmai această idee a stat la baza prezentului lexicon.
Fireşte, dicţionarul de faţă nu poate da alte norme ortografice decât cele deja existente, modificări pot face doar organele ştiinţifice abilitate. De aceea, chiar dacă unele recomandări ortografice ale limbii române cer imperios să fie revăzute, ele sunt considerate drept normă. Iar prezentul dicţionar este elaborat în strictă conformitate cu normele ortografice, prezentate în mai multe lucrări publicate atât la Bucureşti, Cluj, Iaşi, Craiova etc., cât şi la Chişinău, dintre care ne-au servit ca bază: Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, Bucureşti, 1989; Dicţionar ortografic cu elemente de ortoepie şi morfologie, Chişinău, 1991.
Ce este totuşi nou în prezentul dicţionar? Ce avantaje are el faţă de alte lucrări similare?
În primul rând, în urma unei examinări riguroase, vocabularul limbii române a fost împărţit în trei clase de cuvinte.
Prima clasă cuprinde cuvintele care nu suscită dificultăţi la scriere (de ex., mamă, peşte, a săruta etc.).
A doua clasă include cuvintele care ar putea suscita pentru unii vorbitori dificultăţi de scriere (de exemplu, pursânge, coada-calului etc.).
A treia clasă cuprinde cuvintele care, din anumite motive, creează dificultăţi la scriere pentru o mare parte de vorbitori. Motivele sunt diverse. Unul din ele ar fi acela că elementele lexicale respective se ortografiază nu ca în româneşte, conform principiului fonematic, dar ca în limbile din care au fost împrumutate, conform principiului etimologic (de exemplu, design, junta, stewardesă, rendez-vous, a cappella, strip-tease, business etc.). Alt motiv ar consta în faptul că sistemul limbii române permite unor cuvinte să aibă două forme paralele, ca normă fiind acceptată, de regulă, numai una (de exemplu, abordează, dar nu abordă; abrogă, dar nu abroghează; rezervă, dar nu rezervează; abţibilduri, dar nu abţibilde; a curăţa, dar nu a curăţi etc.).
Din cele trei clase de cuvinte, arătate mai sus, în dicţionar au fost incluse doar ultimele două, astfel ajungându-se la un registru redus şi, în consecinţă, la un volum mic al cărţii (ceea ce înseamnă comoditate în utilizare şi micşorare a costului).
Clasificarea şi selectarea cuvintelor s-a făcut nu doar intuitiv, ci şi în baza unor cercetări statistice pe teren.
În al doilea rând, în cazul multor cuvinte, mai ales din clasa a treia, când greşelile de ortografie sunt foarte frecvente, vorbitorului i se atrage atenţia în mod special printr-o formulă de tipul: abordează (nu abordă); acotiledone (nu acotiledoane); acurateţe (nu acurateţă) etc. Aceasta se face, de regulă, în două cazuri.
Primul caz: pentru a nu confunda formele literare cu cele neliterare, dar potenţiale, adică admise de sistemul limbii. De exemplu: baltag – baltage (nu baltaguri); barbă – bărbi (nu barbe); bardă – bărzi (nu berzi şi nici barde ); birui (nu biruiesc); atestă (nu atestează); contestă (nu contestează); încleiază (nu încleie).
Al doilea caz: pentru a nu confunda formele literare cu cele regionale. De exemplu: arvună (nu arvonă); arţag (nu harţag); boroană (nu boronă); bortă – borte (nu borţi).
Un dicţionar ortografic trebuie să aibă caracter normativ sub două aspecte: registrul său să cuprindă numai cuvintele recomandate de norma literară (primul aspect) şi fiecare cuvânt din registru să fie prezentat numai în formele literare (al doilea). Sub primul aspect, prezentul dicţionar nu este normativ, pentru că, după cum s-a arătat mai sus, are un registru selectiv, incomplet. În acelaşi timp, s-ar putea afirma că, spre deosebire de dicţionarele care i-au stat la bază, el este anume normativ, pentru că include numai cuvinte literare. Este suficient în acest sens să arătăm că dicţionarele menţionate dau foarte multe cuvinte populare, regionale sau, pur şi simplu, existente doar ca posibilitate, dar nu şi ca fapte de limbă reale. De exemplu: băieţime, băjeni, bătrânet, bătrânime, bogătate, flăcăime, fieşcare, fieştecare, filologă, filozoafă, fitecare, fitecine, fluştura, iacă, iacătă, mânăştergură, papă (mâncare), papucă (bunic), roată (unitate militară), ruscă, a stupi, şip, taman etc. Din punctul nostru de vedere, aceste cuvinte sunt neliterare.
Sub al doilea aspect, dicţionarul de faţă de asemenea este normativ, pentru că toate formele cuvintelor date în el sunt literare.
Când discutăm dacă un cuvânt este sau nu literar, îl raportăm, fireşte, la norma literară. Însă aici apar o sumedenie de probleme, pentru că înseşi normele ortografice actuale ale limbii române sunt caracterizate prin multe inconsecvenţe, inexactităţi sau chiar erori. Vom nota, din fuga condeiului, doar o serie de inconsecvenţe, depistate din dicţionarele amintite mai sus, fără a le supune unei analize ştiinţifice.
Inconsecvenţe privind conţinutul registrului. Acestea ţin de două probleme. Prima: trebuie sau nu trebuie date în dicţionar anumite cuvinte? A doua: unele perechi de cuvinte trebuie date într-un singur articol sau în articole separate? Ne vom referi mai întâi la inconsecvenţele care ţin de prima problemă.
S-a menţionat deja că dicţionarul conţine cuvinte neliterare (populare, regionale etc.) de tipul iaca, taman, a stupi, ruscă etc., fapt care îi pune la îndoială caracterul normativ. În afară de aceasta, registrul dă o serie de substantive feminine pentru a numi specialităţi, profesii, funcţii etc., care sunt mai mult virtuale decât reale, pentru că ele de fapt nu au frecvenţă în uz şi, prin urmare, nu sunt fapte de limbă. De exemplu: filologă, filozoafă, fiziologă, astrologă, biologă etc.
Pe de altă parte, în multe cazuri variantele feminine de substantive nu sunt înregistrate. De exemplu, calcinator, veterinar, astronaut au atestate doar formele masculine.
Registrul dă adjectivul dezlocuit (conversionat din participiul verbului a dezlocui), dar, curios lucru, nu dă verbul a dezlocui care există în uz, utilizându-se bunăoară în manualele de chimie. Situaţia este comparabilă cu cea a adjectivului dezmiriştit, însă în acest caz dicţionarul înregistrează şi verbul a dezmirişti. Un caz similar îl avem şi cu adjectivul adăugit (conversionat din participiul verbului a adăugi), însă dicţionarul nu atestă verbul a adăugi, dar în schimb înregistrează verbul a adăuga.
Nu e clar de ce sunt date asemenea numerale cum ar fi două mii. Cu ce e mai rău numeralul două mii trei sute patruzeci şi şase de nu este înregistrat?
Constatăm o inconsecvenţă privind înregistrarea unor pronume scrise prin cratimă cu verbele. Bunăoară, nu e clar de ce este dată forma ad-o, dar nu este adu-l (sau adă-l), linişteşte-o, măsoară-i etc.
Substantivul meşter-strică este înregistrat, dar meşter-faur nu este. Nu este dat în registru nici viţă-de-vie, fapt de limbărăspândit pe întregul areal al limbii române şi considerat literar.Cuvântul şopruţ (diminutiv de la şopru) este înregistrat, dar şopru nu este.
Cuvântul mălăiaş (diminutiv de la mălai) este înregistrat, dar mălăieş, întâlnit la Ion Creangă în “Capra cu trei iezi”, nu este.
Oricine ar zice că adjectivul aiurit derivă de la verbul a aiuri, însă, curios lucru, registrul dă adjectivul aiurit, dar nu dă verbul a aiuri, în schimb îl dă pe a aiura.
Inconsecvenţele care ţin de problema a doua de asemenea sunt numeroase. De pildă, substantivele-perechi veteran – veterană sunt date separat, adică în două articole, iar chiabur – chiabură, diluvial – diluvială, dipsoman – dipsomană ş.a. figurează într-un singur articol, deşi sunt cuvinte diferite cum ar fi, bunăoară, învăţător şi învăţătoare, elev şi elevă.
E destul de problematică şi înregistrarea omonimelor. Cea mai mare parte dintre ele este dată separat (de exemplu, cap, termen). Însă există şi cazuri când acestea sunt înregistrate, în mod nejustificat, într-un singur cuvânt-titlu. De exemplu, nu există nici o îndoială că substantivul mistreţ (porc sălbatic) şi adjectivul mistreţ (acrişor) sunt cuvinte diferite, însă dicţionarul le uneşte într-un singur termen. Tot într-un singur articol apar, în mod nejustificat, substantivul istoric (fiul meu este istoric) şi adjectivul istoric (eveniment istoric).
O totală inconsecvenţă constatăm şi la înregistrarea substantivelor-perechi care exprimă denumiri de locuitori. În unele cazuri variantele feminine sunt date, iar în altele nu. De exemplu, registrul dă abaclian – abacliancă, botoşănean – botoşăneancă etc., dar abisinian, abhazian, venezuelian, veneţian etc. nu au înregistrate corespondentele feminine, de parcă sistemul limbii le-ar exclude. În aceeaşi ordine de idei constatăm că unele perechi de substantive din această categorie sunt trecute într-un singur articol (de exemplu, camerunez – cameruneză, vietnamez – vietnameză, ceylonez – ceyloneză, budapestan – budapestană), iar altele – în articole separate (de exemplu, bucureştean – bucureşteancă, budeştean – budeşteancă, chişinăuian – chişinăuiancă etc.).
Inconsecvenţe privind numărul substantivelor. O serie de substantive sunt date, pe nedrept, numai în forma singularului sau a pluralului. De exemplu, forma de singular a cuvântului catalige nu este înregistrată, de parcă în realitate nu ar putea exista o cataligă, după cum există bunăoară o patină.
Forma de plural a substantivului căpuş (instrument muzical) nu este înregistrată (nici căpuşi, nici căpuşe), de parcă un asemenea obiect ar exista doar într-un singur exemplar. Aceeaşi constatare o facem şi în cazul cuvintelor cârmâz (insectă, plantă), şput (aparat), acvilon (vânt de miazănoapte), acvaplan etc. De ce nu am putea spune acviloane, după cum spunem vânturi sau de pildă alizee? Sau: de ce nu am stabili ca normă acvaplane, după cum s-a adoptat bunăoară deltaplane?
Deşi s-ar putea găsi probabil o explicaţie a faptului că dicţionarul nu dă forma de plural a substantivului areal, aceasta nu ar fi o justificare, pentru că, în primul rând, vorbitorul simte necesitatea formei respective, iar în al doilea rând, pluralul arealuri (precum şi areale) există în uz cu o frecvenţă normală şi este în totală concordanţă cu sistemul limbii.
Cuvântul aerolit e înregistrat cu pluralul aerolite, însă probabil ar fi mai potrivită forma aeroliţi (după modelul meteorit – meteoriţi), după cum, între altele, recomandă DEX.
Inconsecvenţe privind utilizarea cratimei. Şi acestea se întâlnesc în tot cuprinsul dicţionarului, fapt care vorbeşte despre persistenţa problemei în cauză, nu despre unele cazuri izolate. De exemplu, apă-albă, apă-grea, apă-neagră ş.a. sunt ortografiate prin cratimă, iar apă acră, apă tare etc. – fără cratimă. Fără cratimă sunt şi apă de Colonia, apă de flori, apă de plumb etc. Discrepanţele în utilizarea sau neutilizarea cratimei (în cazurile respective) sunt cauzate nu numai de gradul real al sudurii apărute între părţile componente ale termenilor discutaţi, ceea ce ar fi un factor obiectiv, dar şi de intuiţia sau, mai exact, de modul în care fiecare lexicograf simte gradul în care s-au sudat părţile respective, ceea ce ar fi un factor subiectiv.
Starea respectivă de lucruri nu numai că nu contribuie la memorizarea normelor de utilizare a cratimei în compunerea cuvintelor, dar îi şi derutează pe vorbitori. De exemplu, ne dăm seama că termenii bine crescut şi bine cunoscut sunt incluşi în registru, iar bine educat şi bine ştiut nu sunt incluşi, pentru că bine crescut şi bine cunoscut sunt pe cale de a se contopi şi a forma cuvinte compuse (datorită sudurii dintre componente), iar bine educat şi bine cunoscut nu sunt pe această cale. Tocmai de aceea bine crescut şi bine cunoscut ar trebui ortografiate prin cratimă. Evoluţia reală a acestor fapte de limbă ar fi următoarea: bine crescut (îmbinare liberă) → bine-crescut (cuvânt pe cale de formare având un anumit grad de sudură între formanţi) → binecrescut (cuvânt compus). În dicţionar ar trebui date, credem, doar cuvintele pe cale de formare (scrise prin cratimă) şi cele deja formate (scrise împreună), dar nu şi îmbinările libere.
Inconsecvenţe în aplicarea principiilor ortografice. Acestea constituie probabil cea mai gravă problemă în ortografia limbii române.
La ortografierea unor cuvinte împrumutate (de exemplu, şlagăr, şnec, şlep, şniţel, şofer, şomer, manager, şprait etc.) se aplică principiul fonologic, iar la ortografierea altora (de exemplu, boss, en-gros, bodyguard, week-end, design, breakdance, business, bushel, rendez-vous etc.) – principiul etimologic. Explicaţiile care se dau în legătură cu aceste inconsecvenţe (de tipul: neologism recent, tradiţie veche, neconformat sistemului etc.) nu sunt convingătoare şi, în general, nu rezistă. De unde să ştie vorbitorul român, în fiecare caz dificil, cărui din cele două principii buclucaşe i-au dat prioritate la elaborarea normelor? Şi dacă nu cunoaşte prioritatea respectivă (pentru că ea nu este suficient de fundamentată), nu-i rămâne decât să înveţe pe de rost scrierea tuturor cuvintelor împrumutate. De pildă, să memorizeze, fără să înţeleagă motivarea, că design se scrie ca în limba engleză, iar spicher este acceptat aşa cum se aude, dar şi ca în engleză speaker.
Să presupunem însă că printr-o minune vorbitorul a intuit că specialiştii au preferat principiul etimologic, care ne obligă să scriem şi să pronunţăm cuvintele împrumutate ca în limba de origine. Să urmărim pe baza câtorva exemple acest lucru nefiresc: ca să scrii corect în română cuvântul business, trebuie să cunoşti ortografia limbii engleze, ca să scrii corect în română cuvântul junta, trebuie să cunoşti ortografia limbii spaniole, ca să scrii corect în română cuvântul rendez-vous, trebuie să cunoşti ortografia limbii franceze. Într-un cuvânt, dacă vrei să scrii corect româneşte, trebuie să fii... poliglot. E normal oare să pretinzi aceasta de la toţi vorbitorii? Sunt oare în stare toţi vorbitorii să facă faţă acestei cerinţe? Ca să avem răspuns la această întrebare, ar fi bine să-i testăm pe o serie de cercetători (nefilologi) de la Academia din Bucureşti, ca să nu mai vorbim de cei de la Chişinău sau, în general, de alte categorii ale populaţiei.
Normele ortografice ale limbii române trebuie nu numai să-l oblige pe fiecare vorbitor să scrie corect, dar să-l şi ajute a realiza acest deziderat. De aceea ele trebuie elaborate în strictă conformitate cu sistemul limbii române, dar nu cu ortografiile altor limbi. Fiecare vorbitor însuşeşte sistemul limbii din fragedă copilărie, de la cei din jur, şi îl aplică fără a învăţa la şcoală gramatica şi ortografia. De exemplu, orice copil care cunoaşte bunăoară cuvântul haină, intuieşte corect formele acestuia (haine, hainei, hainelor) nu de aceea că le-ar fi învăţat pe de rost, ci pentru că a însuşit sistemul limbii. Pentru a ne convinge de acest fapt, am putea să-i propunem unui copil de trei-patru ani să formeze pluralul sau diminutive de la o serie de cuvinte. O va face fără mari eforturi, pentru că a însuşit sistemul limbii. Tocmai de aceea cuvintele împrumutate trebuie “obligate” să se conformeze sistemului, aşa cum o fac foarte mulţi vorbitori, însă ortografia îi opreşte. Un cuvânt care trece dintr-o limbă în alta se aseamănă cu un cetăţean care trece dintr-o ţară în alta şi este obligat să respecte legile ţării care l-a primit. Aşa s-a întâmplat bunăoară cu substantivul francez fermoir care, intrând în arealul limbii române, s-a pomenit a se ortografia fermoar (aşa cum se pronunţă) şi a îmbrăcat forme specifice sistemului limbii române (fermoare, fermoarul etc.). Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu alte cuvinte cum ar fi spicher, acaju etc., dar mai ales cu cele împrumutate pe tot parcursul secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea, de aceea ortografierea lor nu suscită dificultăţi. Prin urmare, se crease deja o tradiţie care trebuia şi trebuie respectată.
Gravitatea problemei elucidate aici mai este determinată şi de numărul impunător de cuvinte împrumutate care nu se supun adaptării. Dar să vedem cum procedează în asemenea situaţii alte popoare. De pildă, cum se simt cuvintele româneşti când nimeresc în alte limbi.
A găsi în franceză, în germană sau, bunăoară, în engleză cuvinte de provenienţă românească nu e atât de ușor, de aceea vom da ca exemplu doar câteva nume proprii româneşti, pe care le-am excerptat dintr-un prestigios dicţionar enciclopedic francez (Hachette), editat la Paris în 1997. Vedem mai întâi că Chişinăul nostru aşezat pe Bâc, afluent al Nistrului, este dat cam aşa: “Chisinau (anc. Kichinev) cap. de la Moldavie, sur le Bicu, affl. du Dniestr”. Am subliniat numele proprii pentru a vedea mai bine cum şi le-au ortografiat francezii şi în ce măsură au ţinut cont de originea numelor respective. Nu stă cu mult mai bine nici Iaşul, pentru că alături de numele românesc este dată şi varianta veche, cunoscută mai de mult francezilor – Jassi ori Jassy.
Situaţia numelor noastre de persoane, ajunse în străinătate, de asemenea este de compătimit. Iată câteva exemple. Deşi în dicţionarul citat numele lui Eugen Coşeriu nu este înregistrat, e cazul totuşi să ne amintim că marele lingvist a intrat în circulaţie universală nu cu numele autentic, de-acasă, dar cu numele Coseriu (a se vedea orice bibliografie ştiinţifică în limbi străine). Iar George Enescu şi Eugen Ionescu au ajuns să fie Georges Enesco şi respectiv Eugène Ionesco. Pe Constantin Brâncuşi abia îl mai recunoaştem, pentru că francezii îl ortografiază Brancusi, pronunţându-l Branchiuzí.
Fireşte, această problemă ar putea fi discutată, în contradictoriu, la nesfârşit, însă oricare ar fi concluziile, ele nu vor infirma un adevăr şi anume: ortografia limbii noastre, în special în ce priveşte principiul etimologic, necesită însemnate modificări.