Vorbe şi cuvinte
Pentru tiparEvanghelistul Ioan cu la început a fost cuvântul ne-a oferit tema mereu pentru acasă, iar acasă adeseori ne iau vorbele, care pun capac şi sfârşesc ceea ce nici nu a început – nimic bun nu porneşte din vorbe. Deşi omul devine, jucându-se – la început – în vorbe, uneori chiar numai gângurite.
Vedele zic că omul e ceea ce gândeşte. Cimpoi precizează că omul e ceea ce realizează din câte le gândeşte şi cum apare, cum e între dorinţă (gândire cu vrere împreună!) şi realizare.
Quarcul gândirii e cuvântul, nu vorba. În cele mai ne-academice companii, sindrofii toate se mişcă în jurul vorbitorului dăruit – dăruit să vorbească (nu vorbe!) cuvinte, suveici pline între cutia proprie rezonatorie, dar şi emiţătoare, şi cutiile de rezonanţă ale ascultătorilor, între care se întâmplă şi auzitorii.
Zicem om de cuvânt şi ni-i necaz de mai mulţi oameni de vorbe.
Zicem: copilul prinde a vorbi.
Ne uimim: ia ascultă ce cuvinte alege şi cum le leagă!
De la vorbe la cuvinte e de parcurs lungă distanţă. Odată ajuns la cuvânt, omul e altul, dar tot la răscruce – răscruce de drumuri, dar şi de cărări, aidoma circumvoluţiilor pe creierul uman în stare şi de gânduri. Pe aici e ceea ce afirmă vedele că e omul, pe aici e şansa cuvintelor pline, aidoma seminţelor mereu potrivite începuturilor.
Dor să mai cred
Aştept lumină-n vorba orişicui.
Mi-i dor să mă încred – vreau să te cred.
Ce ai de zis? mă tot căznesc să văd.
Încerc s-aud: ce-ai vrea – de fapt – să spui?