Sunt un plâns de lumină
Pentru tiparCai de aur pasc ceaţa,
Pe-o astrală coroană, –
Înspre moartea-ţi cu viaţa
Mă deschid ca o rană.
Uite-aşa ca şi tine
Stau şi eu într-o casă
Şi la rău şi la bine
Cu-a mea umbră la masă.
Ca şi tine cu sete
Sorb cu gura văzduhul,
Din perete-n perete
Mi se zbuciumă duhul.
La un dor mai aparte
Va sări peste minte,
Mă va duce departe,
Mă va curge-n cuvinte.
Fi-voi tot mai adese
Ca şi tine idee,
Şi mai pe înţelese,
Decât poate-o femeie.
Căci din ochiul de tină
Pân-la steaua-ţi sclipindă
Sunt un plâns de lumină
Într-o beznă râzândă.
Oraşul luminilor
Nu mai e timpul
ca orice imagine să mă tulbure,
Corabia mea s-a împotmolit
în bălării,
între insule mici de alge şi mâl,
aproape de ţărm.
Am coborât în apele murdare
cu un ins alb şi foarte străveziu.
Am înotat din greu
îndemnându-ne unul pe altul
spre Oraşul Luminilor.
Se întindea imens, cuprinzând zările
dintr-un capăt în altul,
Chemându-ne.
Ziduri înalte îl străjuiau,
Şi paznici fidel de străini
priveau din toate părţile.
Iar noi, ce aveam de adus,
Ce aveam noi de adus,
spre a îmblânzi
aceste toate?...
Nu tu carne, nu tu alune, nu tu mirodenii.
În corabia noastră nu erau
decât cărţi de limbă, istorie
hărţi cu pământ românesc,
păstrat de moşi strămoşi.
Insul alb,
am înţeles că era un înger,
mi-a făcut semn din ochi
Să ne scufundăm sub oraş,
să alunecăm prin canalele
sale de scurgere,
să ne confundăm
cu vagabonzii, câinii, pisicile, păsările
lui pentru o vreme;
să ne înghită umilinţa şi batjocura
să ne macine răspunderea
pentru greşelile fraţilor
noştri de sânge;
Să ne stoarcă de puteri
naivitatea neamului nostru
şi insolenţa altor neamuri
ce l-au cotropit.
Dar nu întru totul.
În acest răstimp
îngerul alb
îmi tot arată canalele,
străzile, şoselele, casele, instituţiile,
nu m-a lăsat
nici pentru o clipă.
În răstimpul acest
mi-a tot arătat
că Oraşul Luminilor
e deschis deocamdată numai
pentru politicieni de trei parale,
pentru aşa-zişi analişti politici,
pentru scribi de bâlci,
pentru top-modele şi hoţi.
Pentru artişti – nu, nu sau nu încă.
Cuvântul sacru
lipsea în Oraşul Luminilor.
Cuvântul sacru, care
le-a dat viaţă
tuturor celor enumeraţi,
era lipsă aici,
încât oriunde ne aflam,
îngerul şi eu
ne îngheţa aburul suflării pe buze.
Atunci îngerul declanşă un foc
neobişnuit,
în care ne învăluirăm amândoi
să rezistăm.
Zile şi nopţi
anotimpuri, ani la rând
ne-am încălzit cu focul acel
hălăduind prin Oraşul Luminilor,
neavând nimic în comun
cu aerul lui de fast
şi paradă.
Până să se vadă lumina noastră.
Pentru că totul fiind artificial,
într-o existenţă virtuală,
oraşul, personajele, situaţiile,
nu erau de văzut.
Abia în clipa,
când s-a văzut lumina,
când au pălit artificiile,
când s-au prosternat
în faţa luminii
oameni, câini, pisici, păsări,
aleea atunci ni s-a deschis
Oraşul Luminilor,
mie şi îngerului alb.
Dar nu ne-a mai interesat.
Am mângâiat mâna lui de aur.
Am plâns pe ochiul lui de lumină.
Am plecat mai departe.
Corăbii astrale
Trec printr-o perdea de ceaţă,
Cocori au lăsat cuiburi goale,
Biserici sclipind a viaţă
Par nişte corăbii astrale.
Astralul mereu mă cheamă
Dar este un loc, o casă,
În care mă-aşteaptă o mamă
Şi cei trei copii la masă.
M-aş duce, precum cocorul
Sau precum un fulger pe zare,
Dar vine judecătorul,
Şi-mi spune: mai e o lucrare.
Trec printr-o perdea de ceaţă
Pe-un drum fără de culoare
Cu-o turmă de oi în faţă
Şi-n lături c-un cârd de cioare.
Iar eu încă trec, oricine
Ar da îndărăt de la cale,
Dar între ce este şi vine
Mă-aşteaptă corăbii astrale.
Infinitul de aur
Fratelui Leonard
Ninge, Leonard, curge floare din cer
Chiar în prima zi din al treilea mileniu.
Ninge bogat peste un pământ secătuit,
Pe care tu, fratele meu, nu mai eşti.
Ştiu că ne vom revedea în univers,
Totuşi, sufletul aruncă lacrimi în ochi.
Printr-o pânză de lacrimi privesc un omăt,
Căzut surprinzător peste noi, triştii.
De-atât dor de tine mi se face rău,
Un nod în gât îmi stăruie, să nu văd lumea.
În care spaţiu îţi vei fi continuând viaţa
Cu ce spirite eşti tu, care-ai scris dinspre îngeri?
Pe zăpada asta, la alba lumină a ei
Privesc mâna-mi ce scrie şi-mi spun: n-o mai ai.
Anume tu, care-ai fost un sol pe aici,
Însemnat de sus, primind moartea de tânăr.
Am rămas printre buni, răi, deştepţi, proşti,
Dar, pe-oriunde trec, las o gură de aer.
Îmi fulgeră-n memorie sacrificiul tău,
De stare, cuvânt către-nălţimi, fără limită.
Adeseori, mă sprijin în tot, sacrificatule,
De blândeţea privirii şi modestia-ţi de geniu.
Ninge lin, sfânt, poate-această ninsoare
E daru-ţi de Arheu din Infinitul de Aur.
Scrisoarea unui dac
Sunt un dac liber, dar încătuşat
De-acei care cândva s-au închinat
În faţa mea şi-acum mă bat cu pietre,
Pe unde dacii îşi făcură vetre.
Da, sunt un dac din cei cu gândul greu
Din Cernăuţi până la Chişinău,
De pe la Nistru, Bug şi cât încape
Niomja, Rovul pe-ntinsori de ape.
Şi, eu, un dac, am un priveghi acum –
Un frate al meu s-a prăpădit pe drum
Şi nu de aceea că-adăstat-au spânii,
De aceea că se samănă românii.
Da, precum sameni grâul lot cu lot
Se samănă români cu neam cu tot,
Încât ai putea spune: toată glia
Nu e Sibir, e însăşi România.
Ce fac ai mei de-acasă? Câţi mai sunt?
Când tot ni s-a luat pe-acest pământ
Şi nimeni nu îşi recunoaşte vina
De Basarabia şi Bucovina.
Puţini cât sunt, stau trişti lângă sicriu
Şi, eu, un dac, încă mă simt că-s viu
Şi-mi pun eu mie însumi întrebare:
Au, locul mort, se-ntâmplă că mai doare?
Dar, ce loc mort e, când un viu popor
Are aceeaşi limbă, tricolor
Şi fără fraţi, numai cu apă, pâine
Au căpătat şi litere latine?
Stau la priveghi, un dac neprihănit,
Ce să mai fac? – un frate mi-a murit –
Stau lângă el, tăcut, în priveghere
Privesc un trup ce nu are durere.
Dar noi avem. Noi mai simţim acut,
Cum cade ploaia aspră peste lut,
Cum peste ploaie prinde şi a ninge,
Când suntem contestaţi de fraţi de sânge.
Anume, noi, care de îngeri duşi,
Am apărat hotarele de ruşi,
Anume nouă ne-o făcură fraţii
Noi, luptătorii, noi – şi contestaţii!
Sunt un dac liber, lângă un mormânt,
Copacii îşi sparg crengile de vânt,
Iar eu aştept, plecat în umilinţă
Un semn de sus, şi nu recunoştinţă.
Timpul
Oricât ni-i măsura de mare,
Nu pot să-mi ajut nici de-un cot,
Doar timpul e singurul care
O face intrând peste tot
Şi ceea ce nu se zăreşte
Înscrie îndată în sorţi:
Cum tronul sub regi putrezeşte
Şi solul se ţine pe morţi.
Şi ceea ce e la vedere
Şi, pare, e de neclintit,
El trece uşor sub tăcere,
De parcă nici s-a pomenit.
Ba scoate din umbră în lume
Pe vreun visător mai rebel
Ce nu vrea nici aur, nici nume,
Ci cată să sară din el.
Ba fără un pic de tristeţe
Şi fără-a se şti vinovat,
Războinice, falnice feţe
Îngroapă în anonimat.
Nălţat-am din spirit o scară,
Ferită de pasul lui greu,
Iar timpul, cu-o grijă bizară,
Lucrează-n chiar spiritul meu.
Poeţii
Bate-un vânt de toamnă peste o cetate,
O cetate mare, plină de păcate.
Merg pe străzi ascunse, mai privind la stele,
În timp ce în juru-mi fojgăie lichele.
Merg şi merg întruna, de ce-aş ţine cale? –
Mai caut poeţii printre animale.
De ce îi mai caut? Pentru că poeţii
În tot universul mai dau sens vieţii.
Soarele răsare pe ţărâna, buna,
Căutând poeţii, merg şi merg întruna,
Soarele apune pe o apă-n spume,
Căutând poeţii, mă încurc în lume.
Nu mai văd poeţii, proştii cântă-n drâmbă
Despre fericire într-o lume strâmbă.
Cântă şi la mare, cântă şi la munte,
Cântă orişiunde dracul stă în frunte.
Cântăreţi cu ziua în video-clipuri
Lunecă prin pietre, lunecă-n nisipuri.
Lunecă aiurea, încât ţi se pare
Că întreaga Ţară e-n alunecare.
Merg prin o cetate, scufundată-n zgură,
Cu luciri de lamă, cu zvâcniri de ură.
Merg şi merg întruna, într-o strâmbătate
Şi-n orice mişcare simt cuţitu-n spate.
Dar eu merg şi-i caut pe cei fără vină
Cu-o iubire mare, cu-o lumină lină,
E tot mai cerută starea lor în fire:
Încredere oarbă, dor de nemurire.
E tot mai dorită tandra lor stihie –
Să refacă lumea cu o poezie.
Bate-un vânt de toamnă, zguduie pereţii
În cetatea care şi-a mâncat poeţii.
Trece ziuă, noapte, mintea se îndoaie,
Nu mai cade rouă, nu mai cade ploaie.
Nu dă rod pământul, nu surâde steaua,
Nu mai vine-un înger mai alb decât neaua.
Merg şi merg întruna, pân-la râul vieţii
Şi-l întreb de Domnul: unde sunt poeţii?! –
Întoarce-ni-i, Doamne, cât mai bate vântul,
Eu îţi prind suflarea, ei îţi duc Cuvântul!
Scrisoare lui Cantemir
Se vinde Ţara, plata se întinde
Pe teritorii zdrumicate bine,
Se vinde Ţara, la mezat se vinde
Prin semnături de-acasă şi străine.
Ah, Cantemir, la ce-ai stârnit această
Suită de tratate pur moscale –
Iluzia Siberiei, nefastă,
Şi astăzi ne plesneşte prin greşale.
Nefericite prinţ, cu pana dură,
Şi Eminescu s-a-ntristat cumplitu,
Găsind a mâinii tale semnătură
Mai grea decât o lamă de cuţitu.
E-ntristător, când îţi păzeşti fiinţa
C-o semnătură delicată foarte,
Acum alţi scribi semnatu-au sentinţa
Acestui neam năpăstuit de moarte.
Şi-acum mai greu e în Moldova dulcea,
Căci pe petrol, pe gaz se pune miza
Şi-n temple comuniştii ne ţin crucea,
Şi-n vame kaghebiştii ne pun viza.
Să trecem peste Prut la soră, frate,
E o problemă, prinţule, coclită,
Şi nimeni nu ne face o dreptate,
Căci lumea e grozav de împărţită.
Unii concep Moldova muscălească,
Unii concep o patrie bătrână,
Iar alţii nici nu ştiu ce să dorească,
Voind prezidenţia şi pe-o stână.
Ilustre prinţ, amic cu rusul Petru,
Gânditu-te-ai vreodată-n străinie
Că noi vom pierde-ncet, cu milimetru,
Moldova prin rusească-amiciţie?
Ilustre cărturar din altă vreme,
În nostalgia ta tânguitoare,
Citit-ai printre cărţi şi teoreme
Şi testamentul lui Ştefan cel Mare?
E cert că în tumultul din saloane
Destinul ne oferă-aşa momente,
Când nu ne arde să citim romane,
Nu tocmai lăcrimate testamente.
Şi totuşi, l-ai citit, altfel, părinte,
Nu te-arunca, nu te-nghiţea stihia
S-ajungă descendenţii prin morminte
Şi trupu-ţi fără cap în România.
Aceasta-i plata, alta nu există
Pentru o ţară de pământ şi ape –
Încolo, lumea-i veselă şi tristă,
Semnează adresări şi ia prosoape.