Însemnele mitului poetic vierean: între Orfeu şi Hristos
Pentru tipar
Sentimentul culpabilităţii fiului faţă de mama sa („Iartă-mă, nu îndeajuns eu te-am iubit”), care înregistrează o reiterare sesizabilă, apropie tematic poezia lui G. Vieru de miturile naţionale şi universale. Vom găsi aceleaşi personaje în balada Mioriţa (fiul se simte vinovat de suferinţa mamei), mitul lui Oedip, inclusiv Isus şi Maria etc. Reprezentativ pentru iniţierea în taina thanatosului pare a fi totuşi mitul precreştin al lui Orfeu. Eul liric vierean împarte lumea între un aici – acum şi un dincolo – etern („în veac”): „În noaptea cea rece, / În ziua cea caldă, / Nimic nu detest. / Există lumea cealaltă / Cât timp / Există pământul acest” (***În noaptea cea rece)1.
Piatra de pe mormântul mamei reprezintă „poarta” prin care se trece dincolo: „Iată o piatră / Care pe nimeni / Nu a lovit. / Ea stă neclintită aici / Pe mormânt. / Pe mormântul tău, / Mamă. / Cucernic o îmbrăţişez / Ca pe întâia / Şi cea de pe urmă / Patrie a mea” (Piatra), în timp ce crucea de pe morminte – „semnul” de unde „am plecat”: „Niciun râu nu poate / Marea s-o ocolească. / Zilnic viaţa noastră / În viaţa de dincolo / A părinţilor / Care-au plecat la strămoşi, / Zilnic în nemărginirea vieţii lor / Viaţa noastră se varsă. / Iar crucea de pe morminte / Nu este decât un semn / Că de-aici am plecat” (***Nici un râu nu poate).
Evident, indiciile acestui peisaj funerar se explică prin instrumentarul scriptic: „Scriind, / Parcă-aş ara cu o cruce” (Puternic nu sunt). De fapt, golul şi depărtarea dintre aici – „acum” şi dincolo – „în veac” se poate umple doar cu faptul creaţiei poetice, acest „cântec” de natură orfică, frământat între iluzie şi posibilitatea de a-l rosti cu adevărat: „Sărim direct din prima / Taină-a naşterii / În ultima şi mai ascunsă. / La mijloc nu se află decât / Iluzia unui cântec superb. / Vom deveni o trestie / Plină cu melci. Poate că / Numai atunci / Rosti-vom cântecul râvnit” (Numai atunci).
Sensibilizarea spaţio-temporală a unui aici – „acum” şi a unui dincolo – „etern” („la strămoşi”) s-a materializat odată cu suprapunerea semnificaţiilor râului mitologic Lethe asupra Prutului. Stânga şi dreapta Prutului sunt puse în contrast categoric: întuneric – lumină, minciună – adevăr, străini – fraţi, litere ruseşti – litere latine etc. Având conştiinţa că, în fond, eternitatea se justifică prin valorificarea tezaurului cultural românesc religios şi lingvistic (Dumnezeu vorbeşte limba română!), moştenit de la străbuni, limba poeziei lui Eminescu (divinizat!), eul liric vierean îşi atribuie un gest isusiac, cel al învierii din mormânt prin „a da piatra la o parte”: „Pentru că a văzut, ochiul meu a murit. / Lacrima: piatră funerară / Pe mormântul ochiului meu. / Va veni alt cer. / În altă lume se va deschide / Ochiul meu, dând piatra la o parte” (Între Orfeu şi Hristos).
Existenţial privind lucrurile, poetul se redefineşte în spiritul gândirii creştine al „marii treceri”: „Prelungire în Dumnezeu / A vieţii pe care-o trăiesc – / Acesta e numele / Îndureratei mele iubiri” (Cel care se-apropie).
În acest context vizionar, mama are rolul unei sfinte cereşti, prin care va anunţa Divinitatea despre venirea fiului ei „în” şi „spre” El: „Mamă, anunţă-L pe Dumnezeu că am murit!”.
Astfel, obsesiile transcendentului, care polarizează existenţa poetului între un „aici” şi un „dincolo”, lasă deschisă posibilitatea existenţei unui mit poetic vierean în care eroul liric riscă, la început, în stilul lui Orfeu, să treacă râul Lethe pentru a-şi readuce (prin cântec) mama din moarte, dar înţelege, pe parcurs, că Dumnezeul creştin „cu blândeţe măreaţă” este „Stăpânul vieţii şi al morţii” şi se întoarce întru EL, pentru ca acolo, „în lumină”, să-şi regăsească mama, prietenii dispăruţi, strămoşii.