Redarea aspectelor etnografice ale costumului în opera lui Mihail Sadoveanu
Pentru tiparGrija faţă de veridicitatea amănuntului caracterizant este o trăsătură comună tuturor scriitorilor realişti. Opera lor se revendică a fi “martorul” ocular al epocii pe care o descriu. Nu s-ar potrivi epitetul de “frescă” celei mai mari redesfăşurări a istoriei pământului românesc, care este opera sadoveniană, dacă oamenii şi întâmplările lor nu s-ar coborî spre noi cu întreaga autenticitate a prezenţei şi gândirii lor.
Între procedeele care conferă pitoresc povestirii, Sadoveanu foloseşte cu predilecţie descrierea portului popular al personajelor sau, în romanele istorice, a costumelor de epocă. În vastul panoptic, în care ne introduce autorul, ochiul cititorului se opreşte în desluşirea amănuntelor vestimentare. Este ceea ce impresiona, în primul rând, şi pe trăitorii vremurilor de demult. Din punct de vedere psihologic omul primitiv era şocat de aparenţe şi scriitorul care, obiectivizându-şi relatarea, priveşte lumea cu mentalitatea omului de atunci, va fi, de asemenea, obligat să o descrie ca văzută cu ochii lor. Un necunoscut este identificat după haine dacă e prieten sau duşman, un personaj îşi îmbogăţeşte biografia prin descrierea îmbrăcămintei, o scenă prinde viaţă datorită oamenilor, iar aceştia sunt îmbrăcaţi totdeauna semnificativ şi pitoresc.
Episodul din dimineaţa când la curtea lui Iorgu Samson a poposit Nicoară este dinamic datorită cuprinderii aşezării într-o perspectivă panoramică. Dar tabloul capătă viaţă datorită petelor de culoare vioaie ale înfăţişării oamenilor. Privirea se opreşte întâi asupra logofetesei Maria care “şi-a ridicat în brâu poala catrinţei, s-a frecat la ochi ca să alunge aburii somnului neîmplinit, potrivindu-şi apoi pe frunte casânca de borangic”. Ea îl îndeamnă pe soţul ei să plece după presvitera Olimbiada, la Filipeni. Replica ei cuprinde şi sfaturi pentru îmbrăcămintea ce mazâlul trebuie s-o ia: “Găteşte-te. Ia-ţi pe dumneata ilicul cel albastru cu căptuşală roşă. Poftim; ţi l-am adus eu” (XVIII,48)1.
La hanul lui Goraşcu Haramin, când sosesc cei trei ciobani, apariţia lor devine uluitoare şi datorită masivităţii cu care îşi face intrarea în scenă şi impresiei pe care o răspândeşte o îmbrăcăminte solidă şi aspră: “purtau la şold glugă şi în cap pălării late în bouri, chimir de piele peste cămăşi spălate în zer şi opinci cu boturile întoarse în laturi... Saricile le purtau în dosul tarniţelor; în acele sarici aveau ascunse, de bună-seamă, baltagele cu coadă scurtă” (XVIII, 42).
Amănuntul vestimentar nu numai că dă o tentă deosebită oricărui episod, dar capătă valoare de factor determinant în rotunjirea descrierii. În ajunul sosirii lui Ştefan la Timiş, noaptea târziu, “comisoaia Ilisafta se întinse în lungul divanului, pe lângă perinile de părete, strângând pe sine scurteica de vulpe” (XIII, 87).
Descrierea hainelor apare ca obligatorie atunci când facem cunoştinţă cu un personaj principal. Intercalarea descrierii este simptomatică: dacă ştim cum este îmbrăcat cineva, există certitudinea că ulterior vom cunoaşte şi alte amănunte. Povestirea despre zbuciumatul destin al lui Ruset începe prin înfăţişarea detaliată a felului cum arătau abatele Paul de Marenne şi însuşi Ruset (X, 7, 13). În Crâşma lui moş Precu aflăm mai întâi că nevasta lui moş Precu “umbla îmbrăcată cu fustă creaţă, de lână, ţesută cu flori chiar de mâna ei, cu cămaşă albă de bumbac, încinsă cu brâu verde şi îmbrobodită cu casâncă nohotie. Pentru iarnă avea o mândră caţaveică cu blană de hulpe. Moş Precu purta chimir lat... pieptar vechi şi unsuros de piele de oaie, cizme cu turetcile răsfrânte, iţari şi cămaşă ca ghiocul cel mai alb” (I, 554). Înfăţişarea lor, atât de obişnuită, care-i făcea asemănători atâtor alţi oameni, nu-i cufundă în anonimat. Ca şi numele propriu, îmbrăcămintea reprezintă, într-un fel, actele de stare civilă ale personajului. Vitoria îl întreabă pe fierarul Pricop: “îţi aduci aminte cum era îmbrăcat acela om”, căruia el îi potcovise calul. Fierarul îşi aduce aminte: “purta căciulă brumărie, avea cojoc în clinuri, de miel negru, scurt până la genunchi şi era încălţat cu botfori” (X, 585). În această enumerare Vitoria recunoaşte hainele pe care le purta soţul ei.
Concizia descrierii vestimentare, prin raportarea la un singur termen caracterizant, indică un personaj care nu prezintă importanţă. Mai ales grupurile de oameni, prezenţi ca personaj colectiv, sunt caracterizate pe scurt: “oşteni călări cu straie colorate” (XIII, 23); “purtau glugă şi strai alb” (ib., 90). Costumul poate deveni caracteristic doar printr-un detaliu – o piesă sugerând imaginea de ansamblu: “căciula de pielcea de Crâm o aveau cu toţi, fără surguci, şi fără pană” (XVIII, 27); “intră între calpacele albe” (V, 502).
În orice împrejurare îmbrăcămintea aduce acea notă de autentic care-l ajută pe autor să individualizeze personajul, ca şi numele sau descrierea înfăţişării fizice. S-a spus de nenumărate ori că aspectul exterior poate caracteriza gustul unei persoane şi, deci, în ultimă analiză, poate fi elementul relevant al personalităţii. “Spune-mi cum te îmbraci, ca să-ţi spun cine eşti” ar putea fi parafrazat cunoscutul dicton. El însă nu se putea aplica locuitorilor de la ţară, deoarece dependenţa de tradiţie era suverană. Omul nu se îmbrăca cum voia el, ci după cum se îmbrăcau toţi cei de o stare cu el, din satul lui. Costumul popular nu caracterizează deci gustul individual, ci cel al unei colectivităţi. Prin intermediul costumului unui personaj, cunoaştem o întreagă societate2.
De aceea, modul cum este descris costumul trebuie analizat ţinând seama de obiectivele pe care şi le-a propus autorul: în romanele istorice a urmărit să atragă atenţia asupra diversităţii pieselor costumului de la curte, a materialelor din care erau confecţionate, a culorilor, în comparaţie cu costumul ţărănesc. În povestiri Sadoveanu a surprins caracterul de “uniformă” al portului popular.
Din multele şi îndelungile călătorii prin satele moldoveneşti, el a cunoscut felul specific de a se îmbrăca al locuitorilor din diferite zone ale Moldovei. Realitatea era bogată în material etnografic şi scriitorul avea o diversitate de aspecte la îndemână. Fidelitatea reproducerii în Baltagul, ca şi-n alte povestiri, a ceea ce văzuse pe Valea Bistriţei poate fi probată prin compararea cu materialul etnografic cules de către specialişti3.
În această zonă costumul popular este alcătuit din piese confecţionate din material rezistent şi călduros, ca să-i apere pe locuitori de umezeală şi de frig. Vitoria Lipan este îmbrăcată, după portul din Tarcău, în catrinţă, e încinsă cu bârneaţă, are pe umeri sumăieş, în cap broboadă, în picioare are colţuni groşi de lână sură şi ciuboţele (X, 527). Minodora “poartă părul împletit în cunună, fără nici o broboadă, după rânduiala fecioarelor”, are cămaşă albă şi catrinţă neagră vrâstată roş (X, 521), iar Nechifor, gospodar înstărit, fusese îmbrăcat cu “cojoc în clinuri, de miel negru”. Sunt notate, cu vădită grijă pentru amănunt, mai ales elementele de diferenţiere între costumul de diferite tipuri. Prezentarea portului din Rădăşeni este făcută cu uneltele unui etnograf de riguroasă metodă: “atât femeia cât şi bărbatul poartă o haină sobră din care lipsesc podoabele de prisos. Cămaşa e albă, pieptarul neînflorit, minteanul negru sau cafeniu, dulama de pănură, cizma solidă. Acelaşi alb şi aceleaşi culori stânse obişnuiesc a purta şi femeile. Numai fetelor li se îngăduie, la hori, podoabe de flori artificiale la pieptănătura tradiţională şi salbe de bani vechi” (XV, 275). Costumul unor naţionalităţi conlocuitoare atrage şi el luarea aminte. Huţulii “au cojoace înflorite viu şi cu căciuliţe albastre sau roşii căptuşite cu cozi de vulpe” (XII, 562).
În comparaţii se fac referiri etnografice considerate familiare cititorului. Despre costumul unor străini care au trecut printr-un sat moldovenesc se spune: “erau îmbrăcaţi ca ploieştenii iarmaroacelor moldoveneşti: cu nădragi largi, cu brâie late, cu ilicuri lustruite, cu pălării mari înguste în bouri” (I, 681); Vasile cel Mare, hoţul, avea “căciulă cu zagara, ca muntenii” (IV, 213).
În felul specific de a se îmbrăca al oamenilor de la ţară a început, mai ales după 1920, un intens proces de introducere a hainelor de oraş. Din îmbrăcăminte cu caracter general, adică adaptată tuturor împrejurărilor vieţii, costumul specific şi-a restrâns folosirea, transformându-se în port ocazional, în costum de sărbătoare. Are loc, în primul rând, o intensificare a schimbului de modele specifice anumitor zone etnografice şi apariţia “costumului naţional” în mediul sătesc. În Valea Bistriţei s-au purtat catrinţe vrâstate până la această epocă. Apoi a început să fie introdus modelul cu alesături mai complicate, numit în partea locului “cu fluturi”. De provenienţă musceleană, catrinţa cu fluturi (fota, după terminologia din Muntenia şi sud-vestul Moldovei) s-a răspândit ca piesă de costum naţional în întreaga ţară şi a ajuns să reprezinte modelul suprazonal cel mai folosit, datorită frumuseţii sale. Sadoveanu sesizează procesul de transformare a portului. Nevasta lui Ţugui, care vrea să fie elegantă, poartă “catrinţă cu fluturi, bluză de modă nouă şi pantofi cu călcâie nalte” (X, 647).
Obiecte noi, de provenienţă orăşenească, îşi fac tot mai mult loc în vestimentaţia de la ţară. Procesul de penetrare a acestor elemente a început prin piesele de încălţăminte, a căror durabilitate este mai mică, ceea ce determină schimbarea lor la intervale mai scurte. Simioana a lui Ignea, din Paştile Blajinilor, poartă “pantofi şi colţuni de mătase” (XIV, 97), deşi nu renunţase la portul de acasă. Şi cămaşa “ia” este înlocuită cu “bluză de modă nouă” (X, 647) sau cu “bluză... cu mânicuţi drotate” (XII, 419).
Dintre piesele “rezistente” la acest proces de transformare se pot cita cojoacele, brâiele, betele şi chimirele. De altfel, acestea sunt obiecte care au trecut şi în uzul populaţiei din târguri (XIV, 72). Acţiunea de iradiere a portului popular spre oraş a fost totuşi foarte slabă, mai ales în Moldova.
În descrierea costumului, scriitorul acordă importanţă numai pieselor care dau nota distinctă ansamblului. Bondiţa, catrinţa, caţaveica, contăşul, dulama, mantaua, pieptarul, sumăieşul, zeghea apar evocate cel mai des. Prezenţa pieselor mici sau a detaliilor unor piese se dovedeşte necesară în descriere numai atunci când modifică imaginea tradiţională sau, mai ales, când constituie şi ele un element distinctiv. Bârneţele de pe Valea Bistriţei sunt citate deoarece “se leagă sub sâni” (X, 527). Într-adevăr, numai aici catrinţa se ridică mai sus de talie4, depăşind cu mult betele. Mâneca la cămaşă nu este citată decât atunci când are o croială aparte (XII, 499), la fel ca şi gulerul, care este pomenit numai dacă e din blană sau de un model special (X, 252). Cititorului i se indică piesele cele mai caracteristice ale costumului, lăsându-i-se sarcina de reconstituire a ansamblului.
Pentru piesele mari, haine “de deasupra” (îmbrăcăminte pentru tot corpul şi piese de costum care îmbracă partea superioară a corpului) există, de altfel, cei mai mulţi termeni. Spre deosebire de terminologia populară românească a altor sectoare ale etnografiei, în care obiectele de dimensiuni mari au aceleaşi denumiri pe arii compacte, în timp ce obiectele mici au o sinonimică bogată, în terminologia portului popular situaţia este diferită. Explicaţia trebuie să aibă în vedere că piesele mici sau detaliile costumului au rămas neschimbate de-a lungul timpului (de exemplu brâiele, chimirul etc.), pe când moda a introdus permanent obiecte noi, cu numele lor.
Un alt aspect caracteristic terminologiei portului din graiuri se întâlneşte şi în opera sadoveniană. În vorbire, numele unei piese dintr-o zonă poate să fie folosit, într-o altă zonă, pentru a desemna o piesă cu alte caracteristici. De exemplu, bundă înseamnă, în Moldova, “cojocel scurt, fără mâneci”, iar în Transilvania “haină lungă, din piele de oaie” (cf. ariile celor două accepţii în ALR SN h. 1184 şi 1185). Nu este vorba de polarizarea sensurilor, ci de folosirea aceluiaşi nume pentru obiecte diferite datorită unor cauze extralingvistice (nu există obiectul) sau datorită faptului că circulă un termen mai vechi. În vorbire nu se pot produce confuzii, deoarece termenul nu există în uzul aceloraşi vorbitori, în acelaşi timp. La Sadoveanu folosirea unui termen când cu o accepţie, când cu alta nu este jenantă, deoarece contextul aduce lămuririle necesare. Este doar încă o dovadă a cunoaşterii exacte a realităţii etnografice.
Bogăţia recunoscută a vocabularului sadovenian pentru orice domeniu al vieţii este, şi în acest caz, impresionantă. Lista completă a termenilor de port, deşi edificatoare5, nu conţine date despre criteriile de selecţie a lor. Scriitorul apelează la elemente populare mai mult decât la cele strict regionale. Considerăm că face parte din această categorie termenul strai care are cea mai mare frecvenţă în opera lui Sadoveanu. Cuvântul este înregistrat în ALR ca răspuns la întrebările [haine de purtare], [haine de sărbătoare], dar de fiecare dată în două localităţi: Ciocăneşti, Vatra Dornei şi Marginea, jud. Suceava (cf. ALR SN IV h. 1155, 1156); la întrebarea [rufe (murdare)] s-a răspuns cu acest termen şi în localitatea Mihăileni, jud. Mureş (cf. ALR SN IV h. 1153). Strai a avut însă o mare răspândire în limbajul poetic de la începutul secolului al XX-lea şi Sadoveanu l-a folosit pentru expresivitatea sa.
Sunt folosiţi cu preponderenţă termeni care circulă în toată Moldova: bariz, casâncă, catrinţă, caţaveică, colţuni, grimea, iţari, sarică etc. Deoarece în această provincie nu există zone etnografice bine delimitate şi ariile terminologiei portului nu se suprapun zonelor etnografice, acest mod de a proceda era, de altfel, singurul recomandabil. Mulţi dintre termeni scriitorul i-a cunoscut de pe Valea Bistriţei. Sumăieş (XIII, 723), diminutiv al lui suman, pare să circule numai în această regiune. Pentru termenul tohoarcă “cojoc ciobănesc făcut din piei neprelucrate, cu miţele în afară” (X, 522, XIII, 91), care apare atestat în ALR SN IV h. 1185, ca răspuns la întrebarea [bundă], în formele: toharcă, în Pipirig, jud. Neamţ; tuharcă, în Măgura, jud. Bacău; tihoarcă, în Cristeşti, jud. Botoşani; torhoacă, în Topliţa, jud. Mureş, scriitorul a adoptat forma care se foloseşte pe Valea Bistriţei (după informaţiile noastre). De asemenea, aspectul fonetic al termenului bârneaţă (X, 527) ne indică o variantă din aceeaşi zonă (în alte părţi ale Moldovei circulă formele burneaţă, brâneaţă).
În romanele istorice autorul descrie îmbrăcămintea ţăranilor pornind de la aspectele etnografice actuale pe care le cunoştea atât de bine. Opinia sa era că “civilizaţia, portul şi datina de acum zece mii de ani subsistă încă” (XII, 230)6. Aceeaşi este şi părerea cercetătorilor: “în îmbrăcăminte căciula, minteanul, sumanul, zeghea, cojocul, iţarii, bernevicii ţeranului sunt aceeaşi ca şi pe vremea lui Basarab şi lui Bogdan”7.
Într-adevăr, îmbrăcămintea ţăranilor din ţara noastră poate fi recunoscută pe cele mai vechi reprezentări iconografice. De exemplu, identificarea unor prototipuri ale pieselor de costum, purtate şi astăzi în reprezentările figurilor băştinaşilor de pe Columna lui Traian sau de pe Monumentul de la Adamklissi, este nu numai mărturia vechimii acestor piese, ci contribuie la explicarea genezei costumului popular românesc8. Fondul traco-dacic s-a dezvoltat încorporând şi influenţele unor civilizaţii cu care poporul român a venit în contact în diferite epoci ale istoriei. Ajuns la un anume stadiu de dezvoltare, costumul cunoaşte însă o stabilitate relativă de-a lungul mai multor secole. Nu există o evoluţie a lucrurilor odată soluţionate. Ele îşi păstrează aceeaşi formă până ce o nouă invenţie le scoate din uz sau o nouă formă de cultură le schimbă fundamental9.
Aşa cum sunt îmbrăcaţi ţăranii din părţile de munte ale Moldovei, aşa vor fi apărut pe vremea lui Ştefan sau a lui Duca. Trei ciobani, care sosiseră pe calea Războienilor şi Tuchilaţilor, trebuiau să fie de la munte, după socotinţa hangiului Haramin, deoarece aveau “opinci cu boturile întoarse în laturi” (XVIII, 442). Cercetarea fundamentală a lui Florea Bobu Florescu asupra opincilor la români stabileşte aria actuală de folosire a acestui tip de opincă în munţii Căliman şi în regiunea Transilvaniei vecină cu Moldova10. Opinca cu gurgui, îngurzită într-o parte, de tradiţie iliro-tracică, s-a purtat neîntrerupt pe teritoriul unde acest model mai este folosit şi astăzi. Este deci firesc ca ea să fi existat şi pe vremea lui Nicoară.
Catrinţa este o altă piesă de port, a cărei origine se leagă de o piesă similară cunoscută de vechile popoare ale Orientului Apropiat. Astăzi ea este purtată numai de români şi de naţionalităţile conlocuitoare, care au împrumutat-o de la ei şi, fapt deosebit de semnificativ, ea s-a păstrat în regiunile care au avut cele mai strânse legături cu Orientul, adică în Moldova. Ca şi iţarii, catrinţa “atestă o populaţie românească sedentară, agricolă în special, de-a lungul veacurilor”11. Singurul termen folosit de M. Sadoveanu pentru piesa respectivă a îmbrăcămintei femeieşti este catrinţa. Chiar dacă numele ei va fi fost, altădată, altul (mai ales că i se zicea şi prişitoare pe Valea Moldovei), scriitorul a numit-o aşa cum i se zice astăzi având în vedere vechimea piesei, nu a termenului.
Fără să absolutizăm elementele care au condiţionat relativa stabilitate a portului, printre cauzele care determină şi astăzi persistenţa unor forme de costum sau a pieselor componente sunt factorii social-economici, tradiţionalismul şi, îndeosebi, norma socială care sancţionează abaterea de la punctul de vedere adoptat de colectivitate12. De altfel, din relatările unor călători prin Moldova în secolul al XVI-lea se cunoaşte faptul că moldovenii îşi respectau portul şi acela dintre ei care ar fi împrumutat un obiect de îmbrăcăminte de la turci era pedepsit cu moartea13.
Este adevărat că Miron Costin zicea: “portul stătătoriu ca numile şi ca limba nu ieste, ci ia un neam de la alt neam porturile cu vreme”14; el însă se referea la costumul celor care trăiau la curte. Schimbările nu au afectat piesele importante ale costumului purtat la ţară. El s-a diversificat din cauze multiple, printre care cele mai importante sunt materia primă existentă cu preponderenţă şi tehnicile de prelucrare folosite. Timpul scurs de la Miron Costin până în zilele noastre probează că fluctuaţiile au fost neînsemnate şi că înfăţişarea ţăranului român de la începutul secolului al XX-lea semăna cu a celui de acum câteva sute de ani. Mihail Sadoveanu nu avea să facă decât o mişcare de translaţie pentru ca descrierile îmbrăcămintei ţărăneşti să corespundă realităţii de peste veacuri. Pentru aceasta nu s-a folosit numai de intuiţie. Mărturisirile proprii despre vasta documentare pentru cunoaşterea istoriei neamului converg spre susţinerea autenticităţii relatărilor.
În mai multe rânduri Sadoveanu a indicat cronicile şi însemnările călătorilor străini prin ţara noastră drept cărţile pe care le preţuia cu deosebire. Informaţii despre portul moldovenilor din secolele XVI-XVII puteau să fie luate din cronicile lui Miron Costin, N. Costin sau din atâtea memoriale pe care le-a consultat. Dimitrie Cantemir descrie pe larg obiceiurile moldoveneşti, în Descriptio Moldaviae, însă nu se ocupă de portul popular al moldovenilor. În schimb, în Istoria imperiului otoman, dă date despre portul turcilor15. La I. Neculce se întâlnesc termeni pe care îi foloseşte şi Sadoveanu pentru costumele de epocă: cabaniţă, căftan, contăş, ladan, sobol etc. Documentarea a fost necesară tocmai pentru cunoaşterea înfăţişării costumului de curte.
Comparaţia cu iconografia de epocă demonstrează veridicitatea etnografică a descrierilor sadoveniene. Ştefan cel Mare se poartă îmbrăcat într-o tunică scurtă până la genunchi, căzând în falduri de sus, şi îmblănită, la fel cum este reprezentat în miniatura Evangheliarului de la Humor. Oştenii lui Ştefan Tomşa sunt îmbrăcaţi în acelaşi mod ca şi în descrierea lui Miron Costin16. Imaginea acelui Ludovic care “visa zâmbind, sub pălăriuţa lui cu iconiţe” (XII, 266) se detaşează ca dintr-o stampă de epocă. Acest tip special de pălării, lansate de moda italiană, au fost introduse în Franţa şi s-au răspândit în toată Europa, ajungând apoi până în ţara noastră17.
Operaţia de confruntare a termenului din opera literară cu realitatea istorică este îngreuiată de lipsa atestărilor vechi pentru termenii de port. Existenţa în texte a acestor termeni nu este probantă pentru vechimea lor; deoarece în majoritatea cazurilor ei sunt împrumutaţi pe calea contactului direct cu negustorii care aduceau marfa sau cu populaţia care purta respectivul obiect, se poate ca termenii să fi circulat cu mult înainte de a fi consemnaţi în scris.
Scriitorul a îmbinat folosirea arhaismelor cu a termenilor actuali pentru a sugera existenţa piesei respective şi a o face recognoscibilă. Termenii de port care au ieşit din uz, deoarece obiectele pe care le denumeau au dispărut, au fost folosiţi ulterior, prin analogie, pentru a denumi obiecte asemănătoare celor dispărute. Au devenit arhaici termenii pentru obiecte care s-au purtat la curte, ca: dulamă “haină de ceremonie purtată de domni şi de boieri, făcută din stofă scumpă, împodobită cu blană şi cu paftale”, mintean “pieptar sau tunică din stofă colorată, purtată de arnăuţi etc.”, şabana “haină scumpă, asemănătoare cu un anteriu, pe care o purtau mai ales vornicii, aprozii şi copiii de casă la curţile domneşti”, şubă “haină boierească de postav sau mătase cu fir de aur şi îmblănită”, zăbun “haină lungă, fără mâneci, făcută din stofă scumpă, pe care o purtau boierii” etc. Aceleaşi cuvinte însă sunt folosite în graiuri pentru a denumi haine care se poartă şi astăzi: dulamă “haină ţărănească lungă şi îmblănită”, mintean “haină ţărănească de dimie, de obicei scurtă, cu sau fără mâneci, împodobită cu găitane (negre) şi cu cusături”, şabana “haină de forma rantiei”, şubă “haină îmblănită”, zăbun “haină ţărănească lungă, cu mâneci, de obicei vătuită”. Procesul de “evoluţie” a arhaismului spre regionalism a avut loc cu regularitate, în cazul termenilor de port care desemnează obiecte ce continuă să se poarte.
Folosind acelaşi termen, atât pentru hainele pe care le purtau cei de la curte, cât şi cei de la ţară, Sadoveanu surprinde, peste veacuri, începuturile diversificării sensurilor. Aceloraşi denumiri scriitorul le adaugă determinante, marcând diferenţa socială a celor care purtau hainele respective. Alecu Ruset “purta cizme roşii, contăş cu guler şi mânicuţi de jderi”, iar oamenii din preajma lui “contăşuri proaste de suman” (X, 13); “sub dulamele lor de şiac, drăganii... avură în curând înfăţişări de vedenii”, iar abatele “se strânse şi el ca un arici în dulama domnească” (X, 199); un surugiu ţigan era îmbrăcat cu zăbun (X, 192). Atunci când veneţianul Guido renunţă, din cauza frigului, la straiele lui florentine, i se dă “şiac şi dulamă de suman” (XIII, 985); deoarece nu se dau şi alte lămuriri, nu se poate şti dacă era vorba de o haină boierească sau de cea pe care o purtau oştenii.
Aceşti termeni regionali circulă în aceleaşi regiuni unde există atestări şi pentru sensul arhaic18. De aceea, diferenţierea între termenii arhaici şi cei regionali nu se poate face în cazul unui scriitor ca Sadoveanu, originar din regiunea unde termenul este viu în limbă.
În descrierea costumului de curte autorul se arată circumspect în folosirea terminologiei specifice. El apelează la termenii atestaţi în cronici şi în documente: cabaniţă (V, 577, X, 142), caftan (XIII, 86), chivără (XIII, 358), comanac (XI, 233, XV, 414), contăş (XIII, 13), cucă (V, 577, X, 142, XIII, 513, XV, 384), giubea (I, 54, 241), gugiuman (I, 348, XI, 224, XII, 288, XIII, 24, 30, XV, 397), surguci (X, 142), şubă (XVIII, 238).
Tot din izvoare sigure s-a informat scriitorul asupra termenilor de port folosiţi în mediul oriental, dar acest aspect nu interesează în analiza de faţă. Totuşi, pentru ilustrarea exactităţii lor, cităm descrierea tânărului Vasilevs din Creanga de aur: “tânărul Vasilevs era îmbrăcat cu scaramanghion alb, cu saghion de purpură brodată cu aur şi cu hlamidă” (XII, 155). În studiul asupra hainelor de ceremonie de la curtea bizantină, N. Kondakov înregistrează aceiaşi termeni, cf. “Byzantion” I (1924), p. 45.
Pentru realizarea atmosferei de epocă sunt folosiţi şi termeni rari, dintre care unii nu sunt atestaţi în dicţionarele limbii române: chercheşcă, chepchen (“purtau haina de-atunci a călărimii boiereşti – chercheşcă cu brandemburguri de fir de argint şi căciuliţă de blană mai ieftină, ori mai scumpă, după puterea pungii” (V, 503); “darabani ai domniei aveau chepchene albastre şi comanace cu pană de păun” (XI, 233), cf. X, 140).
Sunt folosite arhaisme rare, deosebit de expresive, pentru numele de materii sau de blănuri: “căciulă de breb” “blana unui animal rozător, înrudit cu castorul, care trăia odinioară şi în ţara noastră” (XII, 90) < v.sl. brebu; buhur “un fel de stofă” (X, 143) < tc. buhur; cordovan “piele fină pentru încălţăminte de lux” (XIII, 478) < it. cordovano; cumaş “ţesătură de mătase pentru rochii” (X, 226) < tc. kumaş.
În graiuri este productiv fenomenul de lărgire a sensului la numele de materii, care capătă şi accepţia de “obiect confecţionat din acea materie”, cf. iţari, suman, şiac, zeghe etc. Sadoveanu foloseşte, prin analogie, şi alte nume de materii pentru a denumi piese de port. Dintre acestea unele nu sunt atestate, cu acest sens, în dicţionarele limbii române. Felendreş “un fel de postav fin” este, în opera sa, termenul pentru o haină confecţionată, probabil, din acest postav: “acest nepot se ţinea mândru în felendreşul lui, dăruit de mazâl” (XVIII, 96).
Sadoveanu preferă să folosească, în romanele istorice, perifraza, pentru a evita numirea obiectului, atunci când nu are certitudinea denumirii lui. Ştefan cel Mare era îmbrăcat “în veşmânt de brocart de Veneţia” (XII, 306), “straie domneşti de brocart” (XIII, 152), un oştean străin are “cămaşă de sârmă, coiful cu obrăzari” (XIII, 338).
Din aceleaşi considerente sunt caracterizate prin perifrază şi modelele hainelor de provenienţă străină: “se îmbrăcase cu straie leşeşti ” (V, 584); “slujitorii purtau straie după moda ţarigrădeană, chepchene cu ceaprazuri şi şireturi” (X, 140), la curtea lui Duca erau vestite “straiele de modă leşească” (X, 144), iar Nicoară era îmbrăcat “cu cizme şi nădragi căzăceşti, cum îi plăcea domniei sale să iasă în lume” (XVIII, 240).
Cunoaşterea exactă a realităţii etnografice şi fidelitatea redării ei în opera lui M. Sadoveanu se vădesc cu prisosinţă, aşa cum am încercat să detaşăm din referirile la piesele portului popular şi ale costumului din trecut din ţara noastră.
Introducerea în povestire a pieselor de îmbrăcăminte şi folosirea largă a terminologiei portului trebuie privită ca o veritabilă recuzită pentru amplul spectacol care se desfăşoară în fiecare dintre scrierile sadoveniene.
Ceea ce reprezintă element coroborat etnografic în povestirile a căror acţiune se desfăşoară în zilele noastre, se transformă în element de sugestie a cadrului în scrierile istorice. Nu trebuie să pierdem din vedere că informaţiile etnografice asupra costumului, bogate şi variate, sunt încorporate în povestire şi îndeplinesc o funcţie artistică. Ele trebuie apreciate, din această perspectivă, ca element component al descrierii.
DATE BIBLIOGRAFICE:
1 Trimiterile le facem la ediţia Opere, vol. I-XVIII, Bucureşti, 1954-1958. Cifrele romane indică numărul volumului, iar cifrele arabe – numărul paginii.
2 “Se cunosc că-s moţi, după port”, identifică scriitorul un grup de oameni, pe când se afla în târg la Deva (X, 389).
3 Cf. Arta populară de pe Valea Bistriţei, Bucureşti, 1969, p. 155-204.
4 Idem, p. 179, fig. 107.
5 Citată de G.Istrate în studiul Vocabularul operei lui M. Sadoveanu, în volumul Limba română literară, Bucureşti, 1970, p. 334-336.
6 Cf. şi opiniile lui Sadoveanu citate de G. Istrate, în op. cit., p. 353.
7 N. Iorga, Istoria românilor în chipuri şi icoane, vol. I, Bucureşti, 1905, p. 106.
8 Florea Bobu Florescu, Geneza costumului popular românesc, în “Studii şi cercetări de istoria artei”, 1959, nr. 1, p. 19-47.
9 Cf. opinia lui Adolf Loos, în “Arhitectura”, XV (1967), nr. 4, p. 33.
10 Florea Bobu Florescu, Opincile la români, Bucureşti, 1967, p. 48, h. II.
11 Idem, Două piese de costum femeiesc de origine iliro-tracică, în “Omagiu lui George Oprescu”, Bucureşti, 1961, p. 192-193.
12 “Cu neputinţă li se părea cneaghinelor moldovence de atunci să-şi închipuie alt port şi altfel de cuviinţă, decât cele pe care le moşteniseră din zile vechi” (XVIII, 399), notează şi Sadoveanu.
13 Anton Verancsics (Verantio) (1504-1573), De situ Transylvaniae, Moldaviae et Transalpinae, în Călători străini despre ţările române, vol. I, Bucureşti, 1968, p. 405. Aceeaşi ştire şi la Nicolaus Olahus, în op. cit., p. 488.
14 Miron Costin, Opere, Bucureşti, 1958, p. 269.
15 Cf. A. Fochi, D. Cantemir, etno-graf şi folclorist, în “Revista de etnografie şi folclor”, IX (1964), nr. 1, p. 86.
16 Miron Costin, op. cit., p. 62-63. La Sadoveanu, X, 503.
17 Corina Niculescu, Florentina Jipescu, Date cu privire la istoria costumului în Moldova (sec. XV-XVI), în “Studii şi cercetări de istoria artei”, 1956, nr. 3-4, p. 125.