Sâmbra oilor, o instituţie originală de metrologie
Pentru tipar1. Introducere
Sărbătoarea populară numită „Sâmbra oilor” a fost cercetată de etnologi care au descris-o cu lux de amănunte în lucrările lor (2), (5). Ea se desfăşoară în fiecare an, la începutul lunii mai, numai în satele cu oi. În satul Bixad, din judeţul Covasna, ea are loc la dată fixă, în ziua de 10 mai.
Cercetând îndeaproape scenariul şi elementele acestei sărbători, se constată că esenţa ei este metrologia. Partea folclorică, jocurile, cântecele, parada costumelor etc. constituie suprafaţa, elementul adăugat, secvenţial, spre a da culoare esenţei.
La începutul lunii mai, se constituie turmele pentru păşunatul alpin, iar proprietarii de oi intră în relaţii cantitative cu ciobanii, cu bacii şi cu stăpânul de munte. Ambele părţi formulează condiţii, negociază şi stabilesc un „contract economic”.
Datorită arhaismului acestei îndeletniciri – creşterea şi păşunatul oilor – atât ciobanii cât şi proprietarii de oi au pus la punct norme metodologice, standarde nescrise, care să regleze raporturile dintre ei. Astfel a luat naştere sâmbra oilor care este, în fondul ei, o instituţie originală de metrologie. Toate oile satului se adună într-o poiană din vecinătatea localităţii spre a se întocmi turma sau cioporul de oi şi, în final, stâna. Cu acest prilej are loc un muls demonstrativ, pentru a se vedea cât lapte se obţine de la oi. În unele zone, sâmbra oilor se mai numeşte măsurişul laptelui sau, simplu, măsuriş.
Astăzi, nu toate oile se mulg la sâmbră; este imposibil în majoritatea cazurilor. În anul 1960, satul Vaideeni din judeţul Vâlcea avea 30.000 oi în sectorul cooperativizat şi 70.000 oi în cel particular. Cum să mulgă atâtea oi într-o zi?!
Printr-o experienţă milenară, ciobanii au ajuns la ceea ce, în mod ştiinţific, se numeşte eşantion reprezentativ. Din turma de oi aflată în poiană se selectează acest eşantion format din 50, 10, şi 6 oi.
2. Unităţile de măsură
Se confruntă două grupuri de interese: proprietarii lasă oile nemulse câte două-trei zile înainte de sâmbra lor spre a obţine, în final, produse lactate (brânză de burduf, unt, urdă etc.) în cantitate mai mare; ciobanii ştiu acest lucru, dar ei pasc oile pe păşuni alpine cu iarbă grasă, mult mai hrănitoare şi obţin lapte mai mult. Cele două surse de erori metrologice se vor corecta în limitele admise de toţi.
Nici ciobanii, nici sătenii nu dispun de un institut de metrologie. Cu mii de ani în urmă, ei au pus la punct institutul lor original de metrologie, care le-a permis să rezolve problemele legate de măsurarea cantităţii de lapte obţinută de la oi.
Unităţile lor de măsură pentru capacitate nu au etaloane verificate şi păstrate în condiţii standard; definiţia acestor unităţi de măsură nu are exactitatea impusă astăzi de Sistemul Internaţional. Părţile au constatat, de multă vreme, că nu este nevoie de aşa ceva, costisitor şi greoi pentru păstorii care se deplasează cu oile tot timpul. Au reţinut numai necesitatea raportului relativ pe care l-au aplicat corect. De asemenea, sistemul de compensaţie a erorilor adoptat de părţi funcţionează şi în zilele noastre.
Crăciunoiu Vasile, cioban din Bixad, ne-a relatat că păstorii care mulg oile la sâmbră iau drept unitate de măsură o oală numită cupă a cărei capacitate variază între unu şi trei litri (1 litru = 1 dm3), reprezentând cantitatea de lapte mulsă într-o zi de la o oaie. Nimic fix, absolut. Cu oala respectivă se stabilesc doi submultipli (ceanoc şi picur) şi un multiplu (măsura), cu simbolurile lor grafice. Astfel, scara capacităţilor este următoarea:
X măsura = 10 cupe
— cupa (≈ 1...3 litri)
- ceanoc = 0,25 cupe
• picur (≈ 50 grame)
Cupa este, deci, denumirea unităţii de măsură şi etalonul care-o reproduce poate fi valabil numai în acel sat şi numai în acel an. În satul Negreşti-Oaş, din judeţul Maramureş,scara aceasta are o altă înfăţişare şi anume:
X măsura = 10 ceanoace
— ceanoc (≈ 1 litru)
- fele = 0,5 ceanoc
• picur (≈ 50 grame)
Ne aflăm, aşadar, în faţa unui sistem metrologic arhaic, absolut original. El este mobil, operant, ieftin, exact, simplu şi comod în utilizare şi, mai ales, ingenios. În funcţie de numărul oilor şi de cantitatea de lapte dată de fiecare oaie (determinată pe eşantionul experimental) se vor împărţi produsele lactate la coborârea oilor din munte, la răvăşitul lor.
În satele bătrâneşti cercetate de inginerul Petre N. Panaitescu, măsurile de capacitate folosite la sâmbra oilor sunt deosebit de interesante din punct de vedere metrologic (4), (5).
Unitatea de măsură pentru capacitate are o definiţie: Cantitatea de lapte ce dă o oaie la o mulsătură. Deoarece această cantitate variază, unitatea de măsură nu este fixă şi admite corecţii.
În munţii Poiana Ruscă, judeţul Severin, avem următoarea situaţie:
măsura mare = 20 (uneori, 25) hargane
măsura mică = 10 (uneori, 12) hargane
cupa = 100 hargane
găleata =10 hargane
harganul (≈ 0,4 litri)
deci = 0,25 hargan
În Poieniţa Voinii, judeţul Hunedoara, situaţia este mai nuanţată:
mirţa = 50 pliuri
măsura mare (găleata; strungăreaţa) = 20 pliuri
măsura mică (felea veche) = 18 pliuri
cupa = 10 pliuri
cincitura = 5 pliuri
literu sau litera = 1 litru (1 dm3) = 10/6 pliuri
pliul (≈ 0,6 litri)
deci = 1/6 pliu
Oierii din Zlatna, judeţul Alba, folosesc următoarea gamă de multipli şi submultipli:
cupa = 4 sfârtaie
felea = 2 sfârtaie
sfârtacul (≈ 0,5 litri)
pontierul (ponteriu) = 0,5 sfârtac
În acest judeţ, aproape fiecare proprietar de oi are sfârtaie făcute din tinichea.
Tot atât de interesante sunt şi măsurile de capacitate din alte sate ale judeţului Hunedoara unde lingura este unitate de măsură:
măsura mare (cupa) = 10 linguri
măsura mică = 8 linguri
lingura (≈ 0,5 litru)
deci = 0,2 lingură
Oierii din Elveţia folosesc, de asemenea, lingura drept unitate de măsură pentru capacitate dar cu alte valori:
1 Löffel (= lingură, în germană) = 100 grame
1 Cuillerée (= lingură, în franceză) = 125 grame
Termenul latin lingula, care a dat românescul lingura, se foloseşte, deci, în traducere germană şi franceză, în Elveţia! De altfel şi celelalte măsuri de lapte sunt similare cu cele folosite de ciobanii noştri (5).
Iată, deci, unităţile de măsură: harganul, pliul, sfârtacul, lingura etc., având echivalentul între 0,4...0,6 litri, esenţa sistemului de măsurare a cantităţii de lapte dată de oi.
3. Corectarea erorilor
Ce corecţii se făceau în măsurarea cantităţii de lapte obţinute de la oi?
1. Corecţia de lactaţie, care depinde de momentul mulgerii şi de caracteristicile hranei pentru oi. Durata păşunatului se împarte în două perioade:
– de la Rusalii până la Sfântul Ilie (20 iulie);
– de la Sfântul Ilie până la Vinerea Mare (Cuvioasa Parascheva, 14 octombrie).
În prima perioadă iarba este mai hrănitoare, oile se mulg de trei ori, sunt în putere şi dau lapte mai mult şi mai gras. Această perioadă se numeşte măsura I sau brânza mare şi în timpul ei se foloseşte, de exemplu, măsura mare = 10 linguri (judeţul Hunedoara).
În a doua perioadă, condiţiile climatice se înrăutăţesc; iarba este mai proastă, iar oile slăbesc şi se mulg numai de două ori pe zi. Acum se foloseşte măsura mică = 8 linguri (judeţul Hunedoara), iar perioada se numeşte măsura a II-asau brânza mică.
2. Corecţia pentru rasa de oi. În general, într-un anumit sat se află o singură rasă de oi. De la zonă la zonă, rasa de oi poate fi diferită şi, deci, producţia de lapte nu este identică. Oierii noştri au rezolvat problema adoptând etalonul mobil: 1 hargan = 400 grame, în Munţii Poiana Ruscă; 1 sfârtac = 500 grame, în Zlatna; 1 pliu = 600 grame, în Poieniţa Voinii etc., reprezentând cantitatea de lapte obţinută la o mulsoare de la o oaie, în aceste localităţi.
3. Corecţia erorilor provocate de mulgător.
Într-un fel mulge un cioban bătrân şi altfel mulge un proprietar nespecialist şi de aici diferenţe în producţia obţinută.
Eroarea se corectează adoptându-se mulsul prin rotaţie: fiecare proprietar de oi trebuie să mulgă toată turma când îi vine rândul. A mulge 400 oi de trei ori pe zi nu este o treabă uşoară.
La sâmbra oilor, ritualul mulgerii diferă de la o zonă la alta. De obicei, mulge întâi păcurarul şi apoi proprietarii: prima mulsoare se face seara şi o execută păcurarul pe un anumit eşantion sau pe toată turma; celelalte două mulsori se fac în ziua următoare, dimineaţa şi la amiază, de către proprietarii de oi (băcionii) pe eşantioane sau pe toată turma.
În alte variante, se adoptă o singură mulsoare, duminică la amiază, şi se înmulţeşte cu trei spre a se determina cantitatea de lapte obţinut într-o zi.
4. Corecţia socială. Uimitor este şi faptul că românii au un sistem arhaic de protecţie socială şi de întrajutorare reciprocă. Într-o turmă sunt proprietari care vin cu zeci şi chiar sute de oi, iar alţii au doar câteva oi. Pentru cei săraci, care sunt şi ei obligaţi să mulgă toată turma când le vine rândul, ciobanii sau stăpânul muntelui adoptă măsuri stimulative. Una din aceste măsuri este să i se dea în prima perioadă şi laptele din a doua perioadă!
4. Răbojul
O altă problemă rezolvată în mod original de ciobani este cea a „actelor” întocmite de părţi. Dânşii n-au umblat cu instrumentele de scris după ei. N-au avut hârtie, cerneală, stilou, condei, piele de căprioară, sugativă etc. Nici n-ar fi putut păstra astfel de înscrisuri pe hârtie la ei pe timp de ploaie, prin munte, în condiţii aspre de climă şi de trai. Au avut la îndemână cuţitul sau briceagul (brişca), cu care făceau minuni, şi lemn din belşug. Aşa a apărut răbojul numit şi bâtă, răvaş sau ţăncuş.
Este făcut dintr-o creangă de alun, care poate ajunge şi la 2,50 metri lungime şi chiar mai mult. Ea se taie şi se finisează sub forma unei prisme cu secţiunea dreptunghiulară sau pătratică.
Pe răboj, ciobanii îşi notează totul. Astfel, cantităţile de lapte obţinute la mulsul demonstrativ se trec în ordinea strict descrescătoare a valorilor.
Proprietarul cu cel mai mare număr de oi este înscris primul pe răboj, însemnându-se câte măsuri, câte ceanoace, fele şi picuri de lapte dau toate oile sale, precum şi numărul acestora; apoi este trecut proprietarul cu oi mai puţine şi aşa mai departe. Simbolurile sunt simple, uşor de memorat şi de reprodus cu briceagul sau cuţitul.
După ce s-a întocmit răbojul, fiecare proprietar primeşte o copie: un răboj mic, pe care apar datele personale, specifice oilor lui, ca şi în răbojul general, al satului. Răbojul individual îl ia fiecare gospodar şi îl păstrează la el acasă, iar când oile coboară de la munte, îl prezintă la răvăşit spre a-şi primi drepturile.
Răbojul satului se depune la primărie, la loc vizibil şi este consultat şi verificat de toţi cei interesaţi în tot timpul anului. Controlul obştesc este, aici, deosebit de eficace.
În problema răbojului, legile sunt foarte dure: cine-l pierde nu mai are nici un drept, pierde şi oile. Ai carte, ai parte! Toţi ştiu asta şi păstrează răbojul cu sfinţenie, ca o lege a părţilor. În caz contrar, apare violenţa, răzbunarea, crima.
Ca să demonstrezi că ai oi şi drepturi trebuie să prezinţi răbojul. Acesta se confruntă cu cel aflat la primărie şi când îl primeşti, şi când îl prezinţi. Fără el nimeni nu te recunoaşte, pentru că răbojul se poate fura sau vinde şi apar alţi pretendenţi cu el în mână şi ciobanul trebuie să-l onoreze! La fel şi în caz de deces al proprietarului.
Pe răboj, ciobanul crestează cu briceagul simbolurile corespunzătoare cantităţii de lapte pe care o dau oile unui proprietar. Simplu şi eficace!
În ceea ce priveşte limbajul folosit de ciobani în întocmirea răbojurilor, menţionăm că este un limbaj specializat, criptic, specific. Limbaje specializate au folosit în trecut şi alţi meseriaşi: plutaşii, căruţaşii, abagii, boiangii, hotarnicii, constructorii, meşterii medievali etc. Lăptarii folosesc şi azi trei semne simple cu următoarele semnificaţii:
| = 1 litru;
O = 5 litri;
X = 10 litri (ca pentru măsură)
Pe răbojurile ciobanilor întâlnim, deci, un sistem de memorizare, numeric. În trecut, răbojul se folosea în satul românesc arhaic pe o scară mult mai largă (5), (6), (7).
Inginerul Petre N. Panaitescu a efectuat, pe această temă, cercetări ample, cunoscute de specialişti (5). Semnalăm, cu titlu de exemplu, că răbojurile serveau în trecut pentru operaţii vaste de recenzare. Pe cele patru feţe ale răbojului se treceau:
Faţa A – proprietăţile (vite, oi, iugăre de pământ);
Faţa B – dările (zloţi, libre de produse, zile de muncă) faţă de stăpânire;
Faţa C – numerele caselor din sat;
Faţa D – numărul oilor.
Alegerea primarului din Suseni–Argeş (7) este însoţită de predarea răbojului; la Bercioiu – Argeş, răbojul are funcţii sociale (5) etc. În principiu, indiferent de varianta constructivă şi de destinaţia lui, răbojul este un document oficial şi se constituie într-o sursă documentară cu caracter economic, într-o arhivă.
Simbolistica răbojurilor a evoluat, deci, de la un simplu sistem mnemotehnic (limbaj specializat) spre un sistem general de comunicare (limbaj comun). Aceasta este o problemă mai delicată, ce depăşeşte limitele temei ce ne-am propus să evidenţiem.
Inginerul Petre N. Panaitescu şi arhitecta Silvia Păun au ajuns la concluzia (5), (6) că răbojul românesc este foarte vechi, moştenire de la daci, strămoşii noştri. Simbolurile folosite pe el de către aromânii din Peninsula Balcanică şi de valahii din Moravia sunt originale şi datează din vremea de dinaintea cuceririlor romane.
Există răbojuri şi la alte popoare, dar pe ele apar semne grafice specific romane, mai târzii. Popoarele migratoare n-au avut răboj şi l-au asimilat de la păstorii localnici, o dată cu meseria. Răbojurile elveţienilor, francezilor, italienilor, spaniolilor etc. au denumiri latine (5).
Aurelia Bălan-Mihailovici a demonstrat (1) că termenii răboj şi răvaş sunt autohtoni şi au origine tracă.
Răbojurile au fost folosite şi de englezi. O cameră întreagă din Casa Lorzilor era plină până la tavan cu ele. În anul 1834 toate au ars, din nefericire. Din cauza sobelor încinse a ars toată clădirea Parlamentului. Iată o mică „Bibliotecă din Alexandria” arsă în plin ev modern!
Românii şi-au păstrat obiceiurile lor arhaice indiferent de stăpân. În anul 1662, contele Nicolae Bethlen scria (3), (8): „Aceşti păstori trăiesc de veacuri în fundul văilor, ca în nişte republici mici separate, ai căror membri nu au nici o legătură cu ceilalţi locuitori ai Ardealului. Capul de familie este, în acelaşi timp, preot, jude, care, dimineaţa şi seara, stă la rugăciune cu casnicii săi, ţinând şi judecată între ei. Aceşti oameni trăiesc slobozi”.
Astăzi, la sâmbra oilor, aceste vechi obiceiuri sunt încă operante.
Până când ciobanii stabilesc toate datele cantitative (eşantionul reprezentativ; mulsul demonstrativ; răbojul general, pentru care fiecare proprietar se prezintă când îi vine rândul; răbojurile individuale etc.), ceilalţi participanţi nu au ce face, se plictisesc. Aşa ia naştere spectacolul folcloric; oamenii se distrează, cântă etc., iar când sunt strigaţi, se prezintă în faţa ciobanilor cu oile, desprinzându-se din rândul celor care petrec spre a se implica în substanţa metrologică a sâmbrei.
O chestiune greu de rezolvat este cea a întâmplării. Pe durata păşunatului alpin, unele oi mor, altele sunt mâncate de lupi sau de urşi, iar pe altele le mănâncă... ciobanii. Când pe munte sau pe drum se întâlnesc două turme şi se amestecă, au loc acte de violenţă, iar ciobanii mai puternici iau din turma străină oi în plus, cu care-şi acoperă lipsurile. Aşa se face că, la răvăşitul oilor, după ce fiecare proprietar îşi ia oile, identificate după semnul de la ureche, mai rămân în târlă oi ale nimănui, un surplus care se cheamă caracaşic. Proprietarii care au oi lipsă sunt despăgubiţi din caracaşic. O asemenea practică se întâlneşte şi azi în Stroeşti-Argeş.
Dacă oile au fost mâncate, ciobanii au obligaţia să aducă semnele de la ureche spre justificare. Evident, justificările, incriminările, acuzaţiile sunt prezente şi de o parte, şi de alta. Păgubaşul cu o mie de păcate, iar hoţul cu unul singur!
Adunarea oilor sau împreunarea lor spre a constitui o turmă, aflată sub conducerea unui stăpân, operaţie denumită sâmbra oilor, a generat o familie de cuvinte. Există în ţară localităţi care poartă pecetea acestei origini cum sunt: satul Zâmbreasca din judeţul Teleorman (cândva, i s-a zis Sâmbreasca) şi satul Sâmbriaş din judeţul Mureş.
De la sâmbra oilor derivă termenii: sâmbriaş, sâmbrie, simbrie etc. Multe persoane au numele de familie derivat de la sâmbră, răvaş, răboj, ţăncuş: Răboj, Răbonţu sau dublat gen Munteanu-Răboj etc.
Trebuie să constatăm, în final, că limbajul specializat al răbojurilor folosite de ciobani este arhaic şi utilizarea lui astăzi în multe sate, chiar dacă în fază crepusculară, este o dovadă a permanenţei românilor pe aceste meleaguri.
În acelaşi timp, toate operaţiile metrologice care se fac la sâmbra oilor poartă pecetea arhaicului, prezentă astăzi într-o lume modernă şi sofisticată. Sâmbra oilor este dovada continuităţii de viaţă şi tradiţii a locuitorilor acestui spaţiu mioritic.
Bibliografie:
(1) Bălan-Mihailovici, Aurelia– Semn, specificaţie, structuri semantice stabile: răboj şi a răbda, Comunicare la Societatea Cultural-Ştiinţifică „Getica”, Bucureşti, 20 mai 1955.
(2) Butură, V. – Străvechi mărturii de civilizaţie românească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989.
(3) Mémoires historiques du Comte Bethlen, Amsterdam, 1736.
(4) Panaitescu, P. N.– Satul bătrânesc. Ce-au găsit ungurii la venirea lor în Transilvania? Sibiu, 1944, Extras din: Transilvania, anul 75, nr.1.
(5) Panaitescu, P. N. – Răbojul. Studiu de istorie economică şi socială la români cu o hartă a răbojului în Europa, Bucureşti, 1946.
(6) Păun, Silvia – Grafica semnelor răbojului comparativ cu cea a unor scrieri vechi, Cântarea României, nr.9, 1984.
(7) Stoianovici, T. A. – Un funcţionar sătesc: pomojnicul, Sociologie românească, 1942, p.485-493.
(8) Veress, A. – Bibliografia româno-ungară, vol. I, II şi III, Bucureşti, 1931-1935, p.18.