“Lingvistica nu m-a făcut fericit”
Pentru tipar<…> – Lingvistica, pe lîngă succese şi bucurii sufleteşti, v-a adus şi multe necazuri – şi în perioada sovietică, cînd obiectul Dvs. de studiu se numea încă „limba moldovenească”, şi în perioada actuală, cînd puteţi să-i daţi deja, cu toate impedimentele, denumirea reală, adică cea de „limbă română”. În acest sens, sînt sigură că aţi meditat mult şi că mai continuaţi să meditaţi, deşi adevărul se află la suprafaţă.
–Da, într-adevăr, preocupările mele lingvistice mi-au dat multe satisfacţii şi chiar bucurii sufleteşti, în special de pe urma roadelor concrete ale muncii depuse şi duse la îndeplinire. Dar lingvistica, trebuie s-o recunosc deschis, nu m-a făcut fericit decît în puţinele cazuri cînd făceam abstracţie de obiectul direct al preocupărilor mele de căpetenie – limba din Republica Moldova, cînd mă cufundam în lingvistica pură, ca să zic aşa, acolo unde aveam de a face exclusiv cu ştiinţa, şi nu cu politica, cu ideologia. Numai atunci cînd m-am ocupat de lingvistica teoretică, de lingvistica generală, am simţit adevărata atracţie pentru munca ştiinţifică, pentru cercetare, pentru studiu în genere (fără comandă de sus, fără cenzura celor fricoşi de care eşti dependent şi, mai ales, fără reticenţele pe care ţi le impui singur, tot din laşitate în primul rînd, şi care sînt şi ele extrem de împovărătoare).
Am regretat nu o dată că am plecat de la matematici, unde politica şi ideologia nu se puteau implica în măsura în care se implicau în ştiinţele umanistice (ce constituiau chiar, cum am înţeles cu timpul, componenta de bază a aşa-numitului „front ideologic”), în parte în lingvistică şi, în special, în lingvistica “moldovenească”, unde forurile de conducere aşteptau în orice moment vreo „diversiune românizatoare” naţionalist-burgheză. În general, n-am profitat de o stare de normalitate, de condiţii pentru studii obiective ce nu ar fi depins de nişte „interese supreme”, care dominau toată activitatea noastră de cercetare ştiinţifică. Dacă le-aş fi avut, poate realizam mai multe în aceşti ani!
Atunci însă nu-mi rămînea decît amărăciunea interdicţiilor şi neacceptărilor şi tristeţea grea a neîmplinirilor. Sentimentul idealurilor neîmplinite, al celor nerealizate încă şi nerealizabile deja mă torturează şi acum.
– Noi, studenţii filologi ai anilor ’60-’70, ne dădeam bine seama că „deosebirile” dintre limbile moldovenească şi română sînt, de fapt, un bluf. Şi totuşi despre presiunile ideologice ce se exercitau asupra specialiştilor nu ni se spunea nimic. Aţi putea să ne comunicaţi ceva în acest sens?
– În perioada sovietică de aproape jumătate de secol despre corelaţia dintre limba zisă „moldovenească” şi limba română s-a putut vorbi (atunci cînd se cerea) numai în plan de două entităţi diferite (ca şi despre noţiunile de neam, de etnos, de popor, se înţelege). Conceptele de „limbă moldovenească” şi „norod moldovenesc” făceau parte din „sfînta sfintelor” ideologiei dominante şi nu se pretau în general la discuţii. Ele nu puteau fi abordate decît într-o singură direcţie: cea de demonstrare a diferenţelor, cu orice argumente, chiar şi din cele ridicole din punctul de vedere al oamenilor ce au avut un pic de carte la viaţa lor (îţi permiteai doar în glumă şi numai la colţ de stradă sau între prieteni foarte siguri să atingi aberanta teorie a celor două limbi, iar comunitatea etnică – nici în glumă).
În aceste condiţii nimeni, bineînţeles, n-ar fi îndrăznit să spună ceva studenţilor şi tineretului studios în genere fără a se supune riscului de a intra în tagma celor neagreaţi de puterea oficială, cu urmări negative dintre cele mai drastice. Deci presiunile ideologice de care întrebaţi, deşi nu erau directe, se exercitau zilnic, pe toate căile şi era necesar să-ţi pui la contribuţie toate forţele intelectuale ca să satisfaci exigenţele sau, cel puţin, să nu declanşezi nemulţumirea sau chiar mînia şefilor (şi să nimereşti în parantezele cu nume odioase la vreo plenară ordinară).
– Sînteţi autor şi coautor al mai multor manuale, dicţionare, materiale didactice. Editarea „Cursului de limbă moldovenească contemporană” în două volume (1956-1959) a însemnat o apropiere de româna literară?
– În toate lucrările, în special colective, la scrierea cărora am participat ca autor, coautor sau redactor, am căutat totdeauna posibilităţi să atrag atenţia asupra faptului că limba despre care vorbim în manuale, cursuri, dicţionare este limba literară, limba cizelată de scriitorii vechi, clasici şi moderni, limba culturii seculare a romanicilor orientali (nu puteam doar spune a tuturor românilor!), punînd la dispoziţia cititorului toate cele necesare pentru ca el să-şi dea seama de realitate, de înţelegerea că această limbă nu se deosebeşte practic de limba ce se făcea auzită la radio Bucureşti, în care se scria în cărţile româneşti nu prea accesibile pe atunci, în ziarele din România care mai apăreau sporadic la chioşcuri sau la care puteai fi abonat într-un timp (ce e drept, abonarea a fost foarte curînd stopată pentru populaţie, ea făcîndu-se foarte limitat, după liste speciale numai la instituţiile de profil). Începuturile apropierii de româna literară s-au pus, e adevărat, încă în cursul amintit de Dvs., în volumul I al acestuia, în care cu străduinţa noastră, a celor mai tineri, a fost acceptat un mic paragraf despre identitatea de limbă româno-moldovenească la nivel literar (ceea ce a fost, desigur, o performanţă deosebită la acea etapă!) <…>.
– Dar să lăsăm trecutul pentru istoricii contemporani şi viitori, care-l vor revalorifica şi reaprecia, şi să trecem la lucruri de altă natură. Mă interesează şi următoarele: cînd aţi auzit pentru prima dată de Eugen Coşeriu? Ştiu că aţi scris despre el, că, la rîndul său, vă apreciază foarte mult, că sînteţi chiar apropiaţi sufleteşte, nu numai profesional.
– Pe renumitul nostru conaţional l-am cunoscut, ca şi ceilalţi lingvişti sovietici, după studiile sale ştiinţifice, în primul rînd, după cele cîteva traduceri publicate în ruseşte la Moscova, iar apoi după lucrările în alte limbi, pe care mi le-a trimis prin poştă chiar autorul drept răspuns la nişte articole de ale mele pe care i le-am adresat. În 1968, la cel de-al XII-lea Congres Internaţional al Romaniştilor de la Bucureşti, l-am cunoscut şi personal (despre această întîlnire de pomină am scris cu deosebită plăcere în prefaţa la cartea sa, pe care am editat-o mulţi ani mai tîrziu la Chişinău, împreună cu binecunoscutul lingvist ieşean Stelian Dumistrăcel). De atunci întreţinem relaţii permanente, ne întîlnim din cînd în cînd la prestigioase întruniri ştiinţifice internaţionale, cum au fost cele din Tutzing de lîngă München, din Iaşi, Suceava, Chişinău, Bucureşti (şi iată chiar în zilele acestea, una ratată de mine, din Constanţa).
În altă ordine de idei, vreau să zic că, prin cartea amintită „Lingvistică din perspectivă spaţială şi antropologică” şi prin numărul omagial „Coşeriu” al revistei noastre (RLŞL – Gh. P.), mi-am legat numele de cel al celebrului lingvist de provenienţă basarabeană, lucru care îmi prilejuieşte, de fiecare dată cînd sesizez situaţia, satisfacţii morale de nedescris şi mă mîndresc în forul meu interior de aprecierea pe care simt că mi-o dă. Deşi realizez prea bine distanţa ce ne desparte, căci noi, cei de aici, n-am putut niciodată şi nu putem nici acum să ne comparăm, ca posibilităţi de realizare şi ca realizări mai ales, nu numai cu colegii de generaţie din Occident, dar nici cu colegii noştri din Ţară. Profesorul Coşeriu în modestia sa încearcă de acum nu o dată să ne dezvinovăţească de asta, zicînd că ei, cei de acolo, au avut condiţii favorabile de afirmare, pe cînd noi nu (despre relaţiile lui S. Berejan cu E. Coşeriu, a se vedea mai jos cap. IV. Relaţiile dintre doi lingvişti “… porniţi de pe plaiuri moldovene” – Gh. P.).
De condiţii, ce e drept, n-am prea avut parte, dacă după o viaţă de om consacrată ştiinţei nu ai nici spaţiu suficient să-ţi păstrezi în întregime biblioteca adunată cu greu mulţi-mulţi ani (eu personal am fost nevoit să-mi duc la ţară - cu tot cu dulapuri şi rafturi - o bună parte din bibliotecă, în special periodica şi cărţile didactice, ca şi arhiva de manuscrise în majoritatea ei <…>). N-am fost la prof. Coşeriu acasă la Tübingen, de la alţii însă, cărora soarta le-a dăruit acest favor, am reţinut că dispune de o bibliotecă fenomenală ce ocupă cîteva încăperi ale locuinţei sale. N-am pretins niciodată la aşa ceva şi nici nu puteam pretinde, dar să doresc să am lîngă mine pînă la sfîrşitul vieţii modestul meu tezaur de carte aş fi avut dreptul, cred.
– Renaşterea naţională, recunoaşterea limbii naţionale ca limbă de stat, revenirea la grafia latină s-au făcut şi prin contribuţia savanţilor-lingvişti de la Academia de Ştiinţe. Vă mai amintiţi de şedinţele Comisiei interdepartamentale pentru problemele limbii ce avea drept obiectiv determinarea statutului lingvistic şi social al limbii moldoveneşti?
– Cum să nu-mi aduc aminte, dacă chiar eu, în calitate de membru al Comisiei de care vorbiţi, am prezentat la prima ei şedinţă în plen, în prezenţa Secretarului C. C. al P. C. M., raportul cu titlul numit de Dvs. A fost pentru prima dată cînd cercetătorii Academiei noastre au făcut nişte afirmaţii publice, apărute ulterior şi în presă, despre comunitatea limbii moldoveneşti cu limba română şi despre necesitatea trecerii celei dintîi la alfabet latin, care constituia la acea dată singura deosebire vizibilă dintre ele. Materialele acestei Comisii, larg publicate, au stat la baza luptei de mai departe pentru limbă şi grafie şi a ulterioarelor legi despre limba de stat a republicii, iar în ultimă instanţă, şi a victoriilor ce au urmat.
(“Momentul”, 2 august 1997, p. 3)