Grigore Vieru – Luceafărul de dincolo de Prut al limbii române
Pentru tipar
La Editura Alpha MDN, Buzău, a apărut cartea cu titlul de mai sus. Oferim cititorului nostru un fragment din această lucrare, invitându-l să parcurgă şi Cuvântul înainte scris de Gheorghe Mincă, redactor şi editor: „Poetul Grigore Vieru şi-a legat pentru veşnicie numele de Basarabia, tărâmul românesc de dincolo de Prut, pentru poet – «casa» natală care niciodată nu se vinde, pentru noi, cei care am fost hărăziţi de pronie să ne naştem şi să trăim dincoace de Prut – Basarabia soră.
Acolo, în Basarabia, îmbrăcat în iubirea de Patrie, cel «fără de patrie în propria Ţară», cum singur rosteşte fără de încetare numele său adânc săpat în inimă, va fi descoperit, odată cu primele cuvinte româneşti deprinse de la mamă şi adevărurile esenţiale. Printre aceste adevăruri esenţiale, bunăoară, şi pe acela aparte că, dincolo de graniţele teritoriale, istoria cea care este veşnică, dându-ne semnul mărinimiei sale, ne-a lăsat şi frontiere lingvistice. Aceste frontiere lingvistice, a înţeles repede Grigore Vieru, sunt cele care dau măsura întreagă a sufletului unui popor, indiferente fiind la înălţimea munţilor sau adâncimea râurilor, realităţi uneori greu opresatoare, chiar dacă sunt, în veci de veci, supuse efemerităţii.
Între aceste două realităţi esenţiale, pământ şi grai, şi-a împărţit viaţa zbuciumată Grigore Vieru, cel care declarase, ca pe o sentinţă, faptul că «Ţara nu este o râmă pe care să o tai în două fără să ucizi şi viaţa ei». Tocmai de aceea, fără îndoială, şi-a petrecut ultimii ani de viaţă pe drumul care leagă Bucureştiul de Chişinău, oraş în care – la capătul întoarcerii sale de la Cahul, unde participase la comemorarea geniului nostru tutelar Mihai Eminescu –, Grigore Vieru şi-a început odihna veşnică.
«Graiul este purtătorul de steag în vremuri de restrişte şi de primejdie pentru fiinţa naţională», spunea poetul Vieru, recunoscând prin aceasta că frontierele lingvistice şi graniţele teritoriale de care vorbeam la început sunt întotdeauna supuse unei atracţii reciproce, ca un fel de flux şi reflux perpetue şi purificatoare.
Cartea de faţă reprezintă, deopotrivă, un pios omagiu şi o deschidere pertinentă şi caldă către înţelegerea omului Grigore Vieru şi a operei sale, prima de acest fel apărută în România după trecerea în eternitate a poetului.
În autorul ei, Sava Bogasiu, de fapt un pseudonim literar, cititorul din Buzău, din România şi din perimetrul administrativ basarabean în care s-a aflat adeseori în misiuni apostolic-umanitare, este invitat să îl recunoască pe Preotul profesor doctor Mihail Milea, Cetăţean de Onoare al raionului Soroca, scriitor înzestrat cu mare har şi cu o neobosită putere de muncă”.
Grigore Vieru, acest poet naţional al Basarabiei, a devenit de-a lungul vremii un sacerdot al Limbii Române, pe care a sacralizat-o şi imortalizat-o în opera sa măreaţă, ca o catedrală a sufletului românesc. A gândi într-o limbă este ceva, dar a liturghisi în aceeaşi limbă a poporului este cea mai înaltă treaptă la care ajung doar cei curaţi la suflet.
Poetul Grigore Vieru a făcut totul pentru Limba Română, pe care atât de mult a iubit-o, încât s-a cununat cu ea pe vecie. Asemenea lui Eminescu, poetul Vieru a apărut pe bolta înstelată a Limbii Române ca un Luceafăr plin de lumină, încât poţi citi şi noaptea la Psaltirea graiului românesc. Toată opera lui este o respiraţie a Limbii Române şi un imn de doxologie adus acestui grai unic şi inconfundabil în acest Univers.
Grigore Vieru era ferm convins că şi Dumnezeu, în cer şi pe pământ, vorbeşte tot în Limba Română cu toţi poeţii acestui Univers. „Am spus că tot ce-i sfânt o să rămână. / Că Cineva veghează-al meu destin, / Că Eminescu-a scris doar în română, / Cu alfabetul nostru cel latin. // Am spus că Eminescu ne e scutul / Cel de lumină lină şi oţel, / Că este rău să ne uităm trecutul, / Că şi mai rău e să ocheşti în el” (Glontele internaţionalist).
Prin Grigore Vieru, Limba Română a devenit cosmică, universală. Ea face legătura între lumea văzută şi cea nevăzută: „De departe vine – din colinde, / Din Psaltiri şi din condeie sfinte. / Ei îi îndrăgim întâi scânteia / Şi doar după Ea iubim femeia. / Limba Română. /... / Privegherea – Ea. Tot Ea – şi somnul, / În cuprinsul ei cântăm pe Domnul, / Umplem vremii cu luceferi hăul / Şi iubim şi ne-nfruntăm cu zmăul. / În Limba Română!” (Limpede ca lacrima). În Basarabia, pământ românesc luat cu japca de către ruşi, poetul Grigore Vieru a devenit avocatul Limbii Române, luptând din răsputeri cu duşmanii acestui grai care în ceruri pururi se glăsuieşte.
În Primul Testament, poetul se întreabă retoric: „Cum şi de unde s-a iscat în Basarabia o altă Limbă decât cea Română?! Au declarat oare cândva Stamati, Donici, Stere, Mateevici că scrisul lor este altul decât cel românesc?! Aţi găsit undeva nişte mărturisiri în care Eminescu, Alecsandri, Creangă, B.-P. Haşdeu, Alecu Russo, Sadoveanu, Bacovia vorbesc de limba moldovenească? Este adevărat că există un grai moldovenesc, care mi-e atât de drag, aşa cum există unul transilvănean, muntenesc, bănăţean sau oltenesc. Dar Limba este una singură, şi ea se numeşte Română”.
În acest prim Testament, Grigore Vieru aduce mărturii începând cu Dosoftei şi terminând cu acelea a numeroşi academicieni, oameni de ştiinţă din vremea noastră: „Adunarea Generală Anuală din 28.02.1996 a Academiei de Ştiinţe a Moldovei confirmă opinia ştiinţifică argumentată a specialiştilor filologi din republică şi de peste hotare (aprobată prin Hotărârea Prezidiului A.Ş.M. din 09.09.1994), potrivit căreia denumirea corectă a limbii de stat (oficiale) a Republicii Moldova este Limba Română”. Cu punerea în practică a acestei hotărâri cultural-ştiinţifice, de a se introduce limba română peste tot în Basarabia, cel mai mult s-a implicat poetul român Grigore Vieru. S-a născut, a trăit şi a fost martirizat pentru limba română pe care a personificat-o în opera sa. Peste tot i-a scris numele cu majuscule, a considerat-o a fi Fecioara-Mireasă a acestui neam străbun. I-a slujit ca un sacerdot, cu bucurie şi emoţie, cu dăruire şi credinţă. Pentru limba română a scris şi a cântat toată viaţa, spunându-le tuturor cât de mult o iubeşte, ca şi Sfântul Apostol Ioan Biserica.
Basarabia nu poate exista într-o stare harică de creaţie fără limba română. Este limba care ţine de foame şi de sete; este limba în care poţi liturghisi înaintea Logosului. Limba română este delimitarea graniţei noastre culturale şi spirituale. „Ar putea oare să existe, / Neîngrădiţi de Limba Română, / Carpaţii?”, se întreba savantul lingvist Eugeniu Coşeriu.
Tot pe acelaşi itinerar spiritual al conştiinţei de sine şi în aceeaşi tonalitate poetică, Grigore Vieru postulează sentimentul eminescian al „ţării de dor”: „Ar putea oare să fiinţeze / Dorul, / Neînconjurat de liniştea / Şi frumuseţea inimii tale?” (Fiinţa dorului).
În Basarabia, dar şi în toate ţinuturile din jur unde trăiesc împrăştiaţi românii precum stelele pe cer, limba română a fost crucificată şi a înviat în scrierile sacre ale neamului românesc. „Strălucire de lacrimă şi tărie de diamant are înţelepciunea adevărată....S-a obişnuit lumea cu frumuseţea şi suferinţele Limbii Române aşa cum s-a obişnuit cu răstignirea şi învierea lui Iisus Hristos”, spunea cu sensibilitate Grigore Vieru.
Menirea tuturor poeţilor este de a menţine aprinsă mereu candela limbii române, după cum glăsuieşte poetul: „Suflu în jăratecul / Limbii Române / Atent mereu / Să nu moară / Focul cel sacru...” (Jăratecul). Pentru nici un scriitor român limba română nu a constituit un pariu mai important în viaţă, nici un alt poet nu a avut ca Grigore Vieru sentimentul extraordinar că el este creaţia exclusivă a limbii române: „Din mila, din dărnicia Limbii Române am răsărit ca poet. Limba Română este destinul meu agitat. Poate că şi din osteneala mea este o parte din norocul ei în Basarabia” (Strigat-am către Tine). Şi: „Toate zilele mele izvorăsc şi se înalţă din adâncul şi din puterea Limbii Române” (Strigat-am către Tine).
Pentru Grigore Vieru, Limba Română este „cina Carpaţilor”: „Mănânc din aceeaşi pâine / Cu Patria”.
Fiecare scriere a lui Grigore Vieru este o chemare liturgică la cuminecarea din sacra limbă română: „Luaţi şi mâncaţi şi beţi / Din pâinea şi vinul / Răstignitelor trupuri / Şi înviaţi întru / Nepieritoare slovă / A pământului / Ce vi se cade” (Poate numai atunci).
În Basarabia, Vieru a fost Apostolul chemat de Dumnezeu pentru a menţine vie conştiinţa de unitate cu Patria-mamă prin limba română: „Veniţi de vă treziţi, fraţi basarabeni, în suferinţele şi în lumina Limbii Române, sălăşluiţi-vă în ea, întru vecie, până în cele mai depărtate hotare ale dreptăţii ei”.
Poezia lui Grigore Vieru este în sine o doxologie adusă limbii române, pe care a transfigurat-o cu harul credinţei. Un popor care vorbeşte Limba Evangheliei şi-L pune pe Hristos în slovă şi-n cântec a intrat deja în eternitate. Dragostea de Patrie se semnează cu iubirea faţă de limba română: „Iubirea de Ţară / Nu se mai semnează / Cu sânge” (Pe munte, pe vale).
Pentru Grigore Vieru, întregul Univers nu are decât un singur nume: Limba Română, în care se zboară spre Dumnezeu. El spunea: „Stă în puterea Limbii Române să-l găsească pe Dumnezeu”.
Prin limba română cu care s-a contopit, poetul Grigore Vieru a ajuns cu adevărat un Luceafăr al sufletului românesc.