“Limba română este singura limbă literară din această zonă a romanităţii orientale”
Pentru tipar– Domnule Profesor Silviu Berejan, amintind cuvintele lui Serafim Saka, cunoscut scriitor din Republica Moldova, „Ce bine e să fii aici ca şi cum ai fi dincolo, dar şi să fii dincolo ca şi cum ai fi aici”, v-aş întreba, pentru început, dacă acum, în noiembrie 1994, mai sînt aceste reflexii de actualitate? Ele au fost rostite la Iaşi, în anul 1990.
– Ar fi bine să fie şi acum în actualitate, dar, din păcate, îmi face impresia că ceea ce se putea spune în ’90, cu greu se mai poate spune astăzi. Deşi, e foarte bine să fii aici, fiind dincolo, îmi face impresia că fiind dincolo, nu totdeauna poţi să fii şi aici, cel puţin, din perspectiva care se profilează pentru viitor.
– Am citit şi noi comunicatul dat de Prezidiul A. Ş. a R. Moldova cu privire la aşa-zisa „limbă moldovenească”. De fapt, care academicieni din Chişinău au avut intervenţii în acest sens? Şi, în general, numai lingviştii au intervenit în această direcţie?
– Nu. Pînă la această decizie pe care a luat-o Prezidiul Academiei, au răspuns la întrebarea pusă de Parlament, apelului adresat Academiei, într-o rubrică specială a revistei „Literatura şi Arta”, mai mulţi membri ai Academiei de Ştiinţe a Moldovei, primii fiind nişte oameni nespecialişti în materie, dar oameni de bună-credinţă, oameni de ştiinţă oneşti care, ştiind bine adevărul ştiinţific şi istoric, l-au afirmat din proprie iniţiativă, încă pînă a-şi spune cuvîntul specialiştii, aşa, în mod organizat. primii, care au răspuns la rubrica deschisă de redacţia revistei „Literatura şi Arta”, au fost acad. Vasile Anestiade şi Vsevolod Moscalenco, primul specialist renumit în medicină şi nu numai în Republică, ci şi departe, peste graniţele ei, şi al doilea nu mai puţin cunoscut fizician, pe care lumea fizicienilor îl ştie destul de bine.
Dumnealor, în doi, au răspuns aşa cum puteau să răspundă nişte oameni de bună-credinţă la Apelul Academiei, că e vorba de o limbă şi nu poate fi nici un fel de discuţie în privinţa aceasta că ar fi, ar exista, că ar putea fi numită şi altfel, limba care se vorbeşte şi, mai cu seamă, se scrie în R. Moldova. Pentru că în vorbire pot să fie nişte lucruri specifice, însă, în ceea ce priveşte scrisul, totul se supune normelor limbii române literare şi tot ce este scris, tot ce este publicat este în conformitate cu normele limbii literare, adică ale limbii române, care este SINGURA LIMBĂ LITERARĂ DE PE ACEST TERITORIU, DIN ACEASTĂ ZONĂ A ROMANITĂŢII ORIENTALE. Aşa că, în privinţa aceasta, nici un fel de îndoieli nu pot fi, lucru menţionat şi de aceşti doi academicieni. După ei, au urmat lingviştii care şi-au spus cuvîntul. Sînt trei la număr: acad. Nicolae Corlăteanu, veteranul nostru, membrul corespondent Anatol Ciobanu, profesor la Universitate, şi subsemnatul.
După ce am semnat noi un material la această rubrică, a urmat poziţia pe care şi-a exprimat-o acad. Boris Mateenco, cunoscut biolog, dar şi om de cultură, care ştie situaţia şi şi-a spus deschis poziţia. Au mai publicat apoi, la aceeaşi rubrică, Mihai Cimpoi, cunoscutul critic şi istoric literar, şi matematicianul Petru Soltan, membru al Academiei, care de asemenea a pus problema într-un fel foarte original, aderînd la opinia celor precedenţi. El a scos în evidenţă cîteva laturi văzute prin prisma unui matematician.
în numărul revistei „Literatura şi arta”, în care a fost publicat răspunsul Prezidiului Academiei, a fost continuată rubrica „Parlamentul întreabă, academicienii răspund”, în care, paralel cu HotărîreaAcademiei, răspund la această întrebare şi scriitorii Grigore Vieru şi Ion Druţă. Deci în felul acesta, discuţia s-a încheiat cu această Hotărîre şi cu aceste ultime două luări de cuvînt.
Materialul Academiei, răspunsul, a fost pregătit de membrii Academiei, filologi de frunte ai Republicii, printre care acad. Haralambie Corbu, vicepreşedinte al Academiei, acad. Nicolae Corlăteanu, membrii corespondenţi Anatol Ciobanu şi Nicolae Bileţchi şi subsemnatul. Deci, acest grup de filologi a pregătit materialele pentru a fi luate în discuţie la Prezidiul Academiei şi pe baza lor s-a adoptat Hotărîrea despre care este vorba <…>.
– Făcînd abstracţie de modestia care vă caracterizează, mă văd nevoit să precizez că acest volum (e vorba de o serie de studii ale prof. E. Coşeriu înmănuncheate în volumul Lingvistică din perspectivă spaţială şi antropologică – Gh. P.) reprezintă munca Dumneavoastră împreună cu...
– Da. Munca mea împreună cu dl prof. Stelian Dumistrăcel, care a fost sufletul şi iniţiatorul acestei întreprinderi, dusă la bun sfîrşit de noi doi cu ajutorul Editurii „Ştiinţa” din Chişinău. Ne bucurăm că am reuşit să punem în circulaţie, în limba română, o serie de lucrări ale profesorului Eugen Coşeriu, care, practic, cel puţin în Republica Moldova, nu era cunoscut deloc.
– Aş aminti că la lansarea volumului a participat profesorul Eugen Coşeriu şi a fost profund impresionat de acest eveniment editorial.
– Da. A fost o bucurie pentru noi, aici la Iaşi, cu ocazia Congresului al V-lea al Filologilor Români, cînd a fost lansată această carte împreună cu o alta, Prelegeri şi conferinţe, apărută concomitent la Iaşi. A fost o lansare într-adevăr emoţionantă; i-au dat lacrimile nu numai profesorului Coşeriu, ci şi nouă, celor care am avut bucuria de a duce la bun sfîrşit tipărirea acestor lucrări unice, deocamdată, în lingvistica românească.
Acestea ar fi, să zicem, părţile frumoase ale muncii noastre, bucuriile de care mai avem şi noi parte în contextul atîtor factori care nu au nici o legătură cu ştiinţa.
– Pentru că aţi adus vorba, nu pot ocoli şi o întrebare pe care n-aş fi dorit niciodată să v-o pun în contextul revanşelor politice şi al conflictului direct dintre Parlament şi Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova, care a susţinut adevărul ştiinţific cu privire la aşa-numitul glotonim „limba moldovenească”. citesc dintr-un ziar apărut la Chişinău următoarele: „În mare pericol se află acad. Silviu Berejan, directorul Institutului de Lingvistică. Nu prea are obiceiul să ceară atestate de la Moscova pentru legitimarea unei limbi pe care a certificat-o istoria de cîteva mii de ani. Să nu ne mirăm dacă într-o bună zi vom auzi că, întocmai ca în butada care avea multă trecere pînă mai deunăzi şi potrivit căreia „mîncat bine, culcat bine, sculat mort”, i s-a întîmplat ceva, Doamne fereşte!” Vă rog, Domnule Profesor, comentaţi puţin acest text!
– Ei !… Ce-aş putea să vă spun?! Sigur că asemenea publicaţii mai apar şi au mai apărut la noi. Ele au la bază, poate deocamdată, nişte vorbe, nişte opinii exprimate de cineva, pe undeva, cîndva, dar, poate că, aşa cum se spune, „nu iese fum dacă nu arde ceva...” Dar, deocamdată, asta-i la nivel de zvon, nerealizat, şi, cum bine spune autorul, „Doamne fereşte!” să fie realizat în forma cea mai rea pe care o are el în vedere! Dar, se înţelege că undeva vor fi existînd nişte spirite revanşarde care, acuma cînd au posibilitatea să mai ceară socoteală cuiva pentru activitatea care, după părerea lor, a fost „neavenită”, ar încerca, poate, să întreprindă şi acţiuni de răfuială cu cei care, cred ei, sînt şi au fost mai activi în promovarea adevărului ştiinţific şi istoric. Acest adevăr ei nu-l acceptă, pentru că stau pe poziţiile vechi şi consideră că numai acele poziţii sînt în favoarea maselor largi din Republică.
Cît priveşte chestiunea care se discută acolo, şi anume că „n-ar cere Berejan opinia Moscovei”, aş vrea să spun că, tocmai, dacă e vorba de opinia ştiinţifică, atunci să ştiţi că opinia ştiinţifică a fost totdeauna unică, inclusiv din partea specialiştilor de la Moscova, care anume ne-au şi ajutat să descîlcim acest ghem pe care l-au mototolit şi l-au încîlcit oamenii politici, cei care urmăreau scopuri neştiinţifice şi nu erau grăbiţi să dea la iveală adevărul.
Dar asta este conştiinţa celor ce promovează acest fel de a trata lucrurile de pe poziţii unde prevalează interesul politic. Ca oameni de ştiinţă, nu putem fi de acord că politica poate să schimbe adevărul ştiinţific, chiar dacă are pîinea şi cuţitul în mînă <…>.
(“Cronica”, Anul XXX, nr. 1, 1995, p. 5; cartea: Ion-Horia Bârleanu.
Lumini în tunelul tranziţiei, Iaşi, 1999, p. 101-107)