Poezia postmodernă şi fenomenul globalizării
Pentru tiparEste cunoscut faptul că epocile anterioare au fost marcate de expansiunea eului şi că în prezent imaginaţia, care se dezvoltă fără impedimente, exercită presiuni tot mai vădite asupra acestuia. Prin urmare, acum, la începutul secolului al XXI-lea, omul posedă o identitate din ce în ce mai reprimată. De aici febrilitatea în legătură cu problema identităţii care, asociindu-se cu revolta diversităţii contra uniformităţii, este caracteristică şi postmodernităţii. Pe fundalul „sfârşitului istoriei”, despre care vorbeşte Fukuyama, precum şi al extinderii culturii euro-atlantice (Huntington), discursul identitar devine tot mai conştient de sine. În general, identitatea poate fi redusă la un procedeu cultural, la descrierea individualităţii umane. În epocile trecute situaţia era mai lesne definibilă după criterii mai exacte. În contextul actual al amestecului de culturi, în primul rând, în acest „Turn Babel modern”, cum este definit uneori spaţiul american, criteriile tradiţionale nu mai sunt valabile. Bunăoară, Leon Wieseltier, autorul volumului Împotriva identităţii (Editura Polirom, Iaşi, 1997), vorbeşte despre un reflex neaşteptat al identităţii multiple care, ignorându-i pe alţii, sfârşeşte prin a se nega pe sine.
În ce măsură mai putem vorbi despre valabilitatea criteriilor tradiţionale în peisajul cultural românesc, inclusiv cel interriveran, iată o întrebare ce nu trebuie să ne lase indiferenţi. Problema identităţii literaturii în Occident şi în Orient se pretează unor interpretări diferite, deoarece în Occident criza culturii este una organică, iar în Răsărit a fost impusă de regimul politic. Astfel că, în mod paradoxal, o problemă despre care trebuie să se discute numai pe terenul culturii ne trage spre rădăcinile sale de ordin politic. Criza identităţii literaturii în Est nu poate fi pusă doar pe contul individualităţii aşa cum se întâmplă în Occident, deoarece aici nu e vorba de o problemă individuală, ci şi de implicarea elementului politic (ideologic). Ţinând cont de acestea, trebuie spus că tentaţia poeziei postmoderne basarabene de a rezolva problema crizei literaturii din perspectiva individului este valabilă doar până la un punct. Este evident că în prezent, aşa cum s-a mai întâmplat nu numai la noi, ci şi în alte spaţii culturale în diverse timpuri, se pune o miză mare pe dezvoltarea în salturi, pe recuperarea din mers a unor experienţe artistice neglijate. Miza pe individual însă îşi pierde valabilitatea în momentul în care este ameninţat însuşi instrumentarul literaturii: limba. Se ştie că nu se poate face o literatură de calitate cu o limbă neevoluată. Or, în Republica Moldova mai este acută nevoia de a proteja limba, de a o cultiva şi stimula pentru a recupera o lungă perioadă de neglijare a ei. Starea în care se află limba în Republica Moldova este şi rezultatul ruperii forţate a literaturii şi culturii din acest areal de trunchiul lor cel firesc, dat de la Dumnezeu. Gravitatea destructurării identităţii comunitare prin izolarea în planul culturii, al literaturii, al istoriei şi limbii este cu atât mai evidentă cu cât există riscul revenirii la o atare stare de lucruri. Faptul acesta rezultă şi din „gestionarea frauduloasă a memoriei”, despre care scrie şi Sanda Cardoş în cartea sa Literatura între revoluţie şi reacţiune. Despre fenomenul gestionării frauduloase a memoriei în Republica Moldova se poate vorbi, spre regret, nu doar la trecut, ci şi la prezent. Mai mult ca atât, în acelaşi context se înscrie şi problema generaţionistă, cu sau fără voia celor mai tineri implicaţi în ea. Astfel, tentativa poeţilor postmoderni basarabeni de a pune problema identitară a literaturii doar pe seama individualităţii este (sau a fost) un fel de autoiluzionare. Iată de ce şi problema generaţionistă în peisajul literar interriveran este atipică: poeţii postmoderni din Republica Moldova se autoiluzionează atunci când îşi închipuie că impedimentul principal în calea afirmării noilor formule artistice îl constituie generaţia şaizeciştilor. Fără a ne asuma vreo sarcină de avocat al acesteia, trebuie recunoscut faptul că în ciuda tentei, a accentelor patriotice, iar uneori (îndeosebi la sfârşitul secolului al XX-lea) patriotarde ale poeziei lor, nu ei au politizat literatura. Criza eului şi încercarea de a-i recupera identitatea, în discursul poetic este prezentă şi în poezia anilor 60. Formele de manifestare artistică, după cum e şi firesc, diferă mult de la o perioadă la alta. În poezia anilor 60 se încerca recuperarea individualităţii omului-victimă a regimului totalitar. Acelaşi fapt este continuat şi în anii 80-90-2000, cu deosebirea că acum se încearcă recuperarea identităţii literaturii româneşti cu metode oarecum simplificatoare.
Pe cât de oportună este soluţia occidentală de rezolvare a acestei probleme, atât de specifice în spaţiul nostru interriveran, rămâne de văzut. Şi totuşi, un lucru este cert: problema identităţii literaturii estice nu are cum să fie rezolvată după modelul occidental. Cu alte cuvinte, ea nu poate fi pusă pe seama individualităţilor creatoare atâta timp cât nu se pune punctul pe i în probleme ce mai continuă să fie foarte acute precum: limba, istoria, cultura română, care trebuie privite ca un întreg, indiferent de hotarele politice actuale. Complexitatea problemei identităţii literaturii româneşti în basarabia reiese din suprapunerea a trei forme de criză identitară.
Una este cea a subiectului care, la fel ca şi în modernitatea occidentală, vorbeşte despre sine mai mult în termeni negativi (a se vedea aici, inclusiv, raportul cu divinitatea). Cu alte cuvinte, eul fracturat este înlocuit de subiectul impersonal (încă T.S. Elliot promova eliberarea de personalitate şi nu a personalităţii). Eliberat de responsabilitate, omul îşi pierde vocaţia comunitară. Amintim că poeţii din pleiada lui Liviu Damian au respins cu bună ştiinţă un asemenea program artistic. Iată-l, de exemplu, pe şaizecistul Grigore Vieru, colegul de generaţie al lui Liviu Damian, pledând pentru veşnicia graiului matern:
Nimic nu-i veşnic. Veşnic
E laptele matern.
Prin laptele mămucii
Şi graiul mi-i etern.
Postmodernismului, care şi în Basarabia anilor 80 se asociază cu tendinţa de negare a oricăror criterii prestabilite de judecată şi valoare, i se datorează dorinţa de înlocuire a eticului prin estetic. Substituentul laptelui matern în poezia anilor 90, la Emilian Galaicu-Păun, bunăoară, este Cola-Cao: Vezi mamele de campioni alăptându-şi odraslele cu Cola-Cao. “Produsul” acesta din urmă simbolizând un stil internaţionalizat, este raportabil la nevoia de compatibilitate inerentă globalizării. Cât de “hrănitor” va fi el pentru postmoderniştii basarabeni avizi de estetic rămâne de văzut. La mijloc e şi o problemă de „digestie” spirituală, ca să-i spunem aşa, după o îndelungată perioadă de malnutriţie. A doua formă a crizei este cea instaurată din afară, prin atacarea literaturii de către politic. Iar cea de a treia vizează însăşi entitatea naţională care este lezată cel mai grav. Această criză triplată în peisajul cultural basarabean determină complexitatea eului artistic al literaturii de aici. În condiţiile intertextualităţii credibilitate având doar textul, statutul eului liric se schimbă. Un prim indiciu al schimbării lucrurilor este fuga de formele de expresie tradiţională. Intertextul, în acelaşi timp, înseamnă schimbarea de perspective şi registre cu scopul de a fi în miezul lucrurilor, al realului. Autorul mizează în primul rând pe autenticitatea scriiturii. Adevărul scriiturii prevalează asupra adevărului realităţii. Nu se urmăreşte mimarea realităţii. Importantă este autoreferenţialitatea. Eul realităţii dispare. În locul lui apare textul ce-şi inventează autorul, alegându-l ca pe o posibilitate dintr-un număr infinit de posibilităţi. „A textualiza, - scrie Marin Mincu, – înseamnă a aboli viaţa, a ucide fiinţa transferând-o în litera textului”. De aici încolo autorul postmodern va oscila între autenticitatea trăirii şi cea a scriiturii. În felul acesta individualitatea scriitorului este pusă sub semnul întrebării. Importantă este transformarea scriiturii în existenţă. Realul este în felul acesta nimicit. Iată un citat ce ilustrează situaţia dată, selectat din poezia lui Traian T. Coşovei:
„Nimic nu e real – dar ce e adevărat?
Poate această lume de nichel care nu-mi seamănă.
Poate această tristeţe care nu-mi seamănă.
(Poate această oră de noapte întinsă ca un gât de pasăre sub cuţitul cald al măcelarului.)
Dar ce e adevărat?
Nichel, nichel cât mai mult nichel
În apropierea dumneavoastră!
Uneori, dragostea revine ca amintirea fratelui mort
Într-un război disperat şi absurd”
(Traian T. Coşovei,
„Ninsoare electrică”)
Şi din perspectiva postmodernistului basarabean Eugen Cioclea, scriitorul este „omul de nicăieri”, iar „literatura este o răfuială cu propria conştiinţă”.
Moartea înfricoşătoare a lui Dumnezeu (Nietzsche), urmată de moartea şi ocultarea fiinţei (în filozofia lui Heidegger), de moartea omului (Foucault), a subiectului conştient (Lacan), sfârşitul logosului, la care se referă Derrida, ne-au influenţat şi ne influenţează şi pe noi. Nu întâmplător Constantin Noica vorbeşte despre sfârşitul vieţii de spirit, iar Mircea Eliade despre degradarea simbolurilor.
Poetica simulacrului şi a „reconstrucţiei imperfecte a realităţii, ca în arta machetelor sau a simulării tridimensionale pe computer”, despre care scrie şi Mircea Cărtărescu în monografia sa Postmodernismul românesc(Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 374), stă la baza poeziei postmoderne, deschisă spre comunicare liberă.
Despărţirea de timpul modern înseamnă, de fapt, despărţirea de istorie. Omul, conform opiniei teoreticianului postmodernismului, Ihab Hassan se situează mai degrabă într-un timp al perfectei indeterminări. El trăieşte într-un prezent continuu când totul este supus efectului de simulare şi seducţie (Jean Bandrillard).
Aici se înscrie “vizitarea” reciprocă a culturilor. De precizat că deschiderea către o cultură străină însă, după cum arată şi J.H.Huizunga într-unul din eseurile sale despre civilizaţia olandeză, - atrage după sine şi pericole serioase: „Lipsa unei industrii cinematografice şi automobilistice proprii nu reprezintă o mare pierdere, căci suntem mulţumiţi să ştim că încă mai putem construi nave bune, poduri şi canale. Ne putem resemna şi la gândul că săptămânalele noastre ilustrate au o circulaţie prea mică ca să se ridice vreodată deasupra nivelului de mediocritate. Şi totuşi ne-am alarma dacă am fi ameninţaţi de un trafic cultural unilateral şi în consecinţă, de înăbuşirea propriei noastre gândiri creatoare” (J. H. Huizunga, Olanda ca mediator, “Secolul 20”, nr. 349-350-351, p.52).
Îmbrăţişarea generoasă a tot ce vine din occident se explică prin interstiţiul de lungă durată, prin izolarea şi interzicerea comunicării cu alte culturi decât cele din spaţiul ex-sovietic. Care ar putea fi rezultatul acestui proces de asimilare accelerată a multiculturalităţii este lesne de presupus.
Recuperarea deceniilor lungi ale izolării de cultura lumii echivalează cu informarea, cultivarea, cunoaşterea mai bună a vieţii artistice universale. De aici, însă, şi până la asimilarea organică a unei culturi de către o altă cultură e mult. Cam tot atât cât este până la schimbarea mentalităţii unei părţi a poporului român condamnată, în era cosmică, să-şi apere identitatea cu furca şi ţăpoiul. Între conectarea individuală la circuitul internaţional de valori şi schimbarea mentalităţilor – ca rezultat al unei evoluţii socio-culturale interne – este o deosebire şi o distanţă de parcurs. Are dreptate Ion Bogdan Lefter când susţine că „important este procesul de reconstrucţie internă a tendinţelor civilizaţiei internaţionale” şi faptul că acest fenomen poate demara nu doar sub influenţa stimulilor externi, ci şi în absenţa lor. Autorul volumului Postmodernismul. Din dosarul unei bătălii culturale(Editura Paralela 45, 2000) vede în postmodernismul românesc anume o astfel de situaţie culturală, produsă în absenţa stimulilor externi, care ulterior se pretează unei analize în paralel cu ceea ce se întâmplă în lumea întreagă.
Oricum, este clar, că, aflat între influenţa din Est şi cea din Vest, intelectualul român, dar mai cu seamă intelectualul român basarabean, trebuie să-şi formeze şi să-şi menţină un echilibru. Spiritul critic este singurul în măsură să prevină fuziunea prematură a unor elemente eterogene (de care societatea americană era dominată la începuturile sale, fapt ce a determinat promovarea ideii de globalizare).
„Recunoaşterea a ceea ce este străin ca atare, pătrunderea în spiritul acestuia, dar în acelaşi timp păstrându-şi ceea ce îi este propriu, - susţine acelaşi Huizunga, iată lucrurile pe care toate naţiunile vor trebui să le înveţe, indiferent cât de mult timp le va lua ca să o facă.”
Astfel, problema globalizării în literatură îşi are rostul din perspectiva individului multicultural şi nu din perspectiva multiculturalităţii.