Adaptarea cuvintelor împrumutate
Pentru tiparPizza
Cuvintele străine apar cu regularitate în limbă şi dau destulă bătaie de cap vorbitorilor, pentru că este nevoie de timp ca ele să fie cunoscute şi corect utilizate de toţi, mai ales, dacă sunt la modă, cum se întâmplă adesea.
Unul dintre acestea este faimosul pizza şi, respectiv, pizzeria. Dacă am număra toate firmele şi panourile de reclamă ce conţin acest cuvânt, probabil, Chişinăul nostru ar întrece multe oraşe din Italia, ţara de origine a preparatului culinar numit pizza. Ceea ce este important de ştiut e că lexemul care denumeşte renumita plăcintă italiană nu se scrie aşa cum se citeşte, adică nu cu ţ, ci cu doi de z (ca şi multe alte cuvinte italiene prezzo – preţ, ragazzo – băiat, piazza – piaţă, care se încadrează în aceeaşi regulă ortografică şi ortoepică). Aşa că noi vedem scris pizza, dar trebuie să pronunţăm piţa, însă această regulă nu este cunoscută de chiar toată lumea de la noi. De aceea, o cafenea de pe una din străzile principale din oraşul Bălţi şi-a afişat o firmă de toată frumuseţea, pe care este scris măşcat şi răspicat, ca un cuvânt neaoş românesc „Piţărie”. Probabil că patronului i s-a părut prea nostim şi greu de citit cuvântul pizzeria şi a inventat un substantiv nou – piţărie – care nu există nici în gramatici, nici în dicţionare, ci numai în oraşul Bălţi.
Dar trebuie să spunem că cel care a ticluit un asemenea cuvânt a avut o logică sănătoasă, căci s-a condus de modelul deja existent în română – aşa se formează de la bere – berărie, de la plăcintă – plăcintărie. Se pare însă că unităţile noastre de comerţ au cam uitat de cuvântul plăcintă, căci nu-l scriu şi nu-l afişează în nici un chip, deşi această coptură este comercializată şi deci mâncată cu mare plăcere. Atâta doar că plăcintele noastre se numesc acuma altfel – ele sunt fast-food şi se vând alături de hot-dog în nişte gherete frumuşele plasate în cele mai aglomerate locuri. Aceste două denumiri achiziţionate recent înseamnă fast-food – „mâncare repede (din fugă)”, iar hot-dog – „câine fierbinte”, care este cine ştie ce metaforă englezească pentru a denumi un cârnăcior pus într-o chiflă. Însă dacă aşa-i moda, ar zice cucoana Chiriţa, mâncăm şi câine fierbinte!
Numai că de dragul unei mode trecătoare, nu merită, credem noi, să fie date uitării cuvintele limbii noastre şi ar fi bine să fim mai prudenţi atunci când adoptăm ceva străin – fie un cuvânt, fie o plăcintă sau... un câine fierbinte.
Market, Bodyguard
Anglicismele care au dat năvală în ultimul timp peste noi nu pot fi excluse total din comunicare şi nici nu este cazul s-o facem. Problema e să le stăpânim totuşi năvala şi să le folosim cu discernământ, să nu facem abuz plasând nişte cuvinte străine acolo unde nu este cazul.
Căci, de exemplu, ce rost are ca mai toate unităţile comerciale să fie numite market (ceea ce în engleză înseamnă piaţă), şi cu ce s-a făcut vinovat cuvântul tradiţional magazin? Dar, mai ales, când marketul este o dugheană prăpădită dintr-o mahala îndepărtată, exagerarea este evidentă.
Şi tot moda, credem noi, este cea care ne joacă festa, căci unele locuri parcă au fost botezate englezeşte de Cel-de-Sus – de exemplu, pe la staţiile de alimentare cu benzină nu se mai ştie de alte denumiri decât de office, market, service, iar unele mai au şi car wash. Că în marketurile acestea nu se vinde cine ştie ce, iar în office (care, de altfel, în engleză are şi semnificaţia de „departament, minister”) stă un simplu casier sau administrator, nu-i bai – denumirea sună! (drept că a gol). Mai ales mângâie ochiul şi auzul car wash-ul, căci, dacă nu ar fi scris englezeşte, nu se ştie dacă toată lumea ar înţelege că acolo se spală maşinile.
Un alt anglicism la modă este bodyguard, cuvânt compus cu sensul de pază de corp. Şi unii cred, probabil, că anume de bodyguard se tem răufăcătorii, iar de paza de corp – nu prea, căci asta e o simplă pază. Ei bine, confuzia dintre pază, paznic şi bodyguard s-a şi făcut, căci lumea i-a auzit pe unii copii spunând cutare nene este bodyguard la oi, iar un ziar ne informa că badea Mior – monumentul – are şi el bodyguard (un câine, probabil).
Ar mai rămâne să ne convingem că cel care-i bodyguard la oi are office la stână şi market pe toloacă şi atunci am putea socoti că aproape am intrat şi noi în lumea civilizată.
Week-end, know-how, image
Modernizarea exprimării prin utilizarea anglicismelor nu este un lucru tocmai uşor, căci una este să vezi cuvântul scris englezeşte şi alta e să-l pronunţi. Aici numai cu bunele intenţii nu te descurci, mai trebuie şi puţin spirit de observaţie sau cunoştinţe de engleză, măcar elementare, pentru a nu pronunţa vichend anglicismul week-end, aşa cum se mai aude uneori. Traduse ad litteram, cele două cuvinte înseamnă săptămână sfârşit sau, mai pre limba noastră, sfârşit de săptămână. Şi deoarece în zilele de la sfârşitul săptămânii lumea, de obicei, se distrează şi se odihneşte, cam cu asemenea activităţi plăcute se asociază week-end-ul în engleză. Referitor la realităţile noastre însă, denumirea week-end nu totdeauna este cea mai potrivită, căci lumea de la noi în week-end pleacă la prăşit, la ţară, face curăţenie, iar uneori se mai duce şi la biserică şi în contextul unor asemenea preocupări, week-end-ul este un corp străin. Iar cei care totuşi ţin morţiş la week-end şi nu ştiu de sfârşit de săptămână vor trebui să aibă grijă de pronunţarea corectă, şi nu vulgară a acestui cuvânt.
Căci anume din cauza pronunţării greşite poate eşua buna intenţie de a folosi cuvinte noi, cum a fost cazul unei corespondente, care ne informa despre „cnou hau”. Englezescul know-how înseamnă a şti cum, adică pricepere, deprindere şi se pronunţă fără K – litera cu care începe în scris, adică nău hau. De altfel, francezii au tradus acest cuvânt compus prin savoir-faire, adică a şti să faci. În română se poate spune şi savoir-faire, şi know-how, dacă o cere contextul, iar dacă nu – se pot foarte bine utiliza alte cuvinte cunoscute de toţi – pricepere, îndemânare, abilităţi, cunoştinţe speciale într-un domeniu etc. şi nu neapărat know-how.
O altă confuzie, care nu-i de ieri-de azi, mai ales în limbajul reporterilor noştri, este imidjul – aşa le place unora să pronunţe un dj foarte apăsat şi neenglezesc. Cuvântul din cinci litere, scris image şi în engleză, şi în franceză, se pronunţă respectiv imidě în engleză şi imaj în franceză. Însă în limba română standard nu se utilizează, iar sensul lui image este redat prin românescul imagine, în contexte de tipul: „Este promovată imaginea ţării, imaginea firmei etc.”, sau „actriţa şi-a schimbat imaginea” (şi nu „imidjul”). Cuvântul „imidj” este utilizat cu sensurile de mai sus în limba rusă, unde este sesizat ca un anglicism, în română însă aceste semnificaţii sunt redate de imagine.