Realitatea în cuvânt şi cuvântul în realitate
Pentru tiparNUNTA DE AUR, DE ARGINT ŞI...
Desigur, se poate spune jubileul de 50 de ani de la înregistrarea căsătoriei. Dar există denumirea plastică, plăcută la auz şi foarte ingenioasă: nunta de aur. De ce să nu apelăm la această expresie când avem de a face cu un eveniment demn de invidiat: soţii au trăit împreună jumătate de secol!
Sărbătorirea a 25 de ani de la căsătorie se numeşte, la fel de plastic şi plăcut, nuntă de argint.
Prea bine, dar cu aceste două preafrumoase denumiri ale intervalelor de la înregistrarea căsătoriei până în momentul vorbirii/scrierii, se cam epuizează cunoştinţele noastre în domeniu.
Mai exact, ale acelora dintre noi, care n-au auzit nici de la oameni bătrâni, nici de la savanţi cu renume denumirile la fel de plastice şi de ingenioase ale celorlalte aniversări ale căsătoriei. Noi personal am găsit acum câţiva ani un întreg sistem de atare denumiri. În ce constă acest sistem?
Referindu-se la soţia sa, cu care a împărţit de-a lungul deceniilor şi binele, şi răul vieţii, un mare savant de la noi scrie: “Cu ea... am trecut prin nunta de piele (3 ani), prin cea de lemn (5 ani), de lână (7 ani), de cositor (10 ani), de mătase (12 ani), de porţelan (15 ani), de cristal (20 de ani), de argint (25 de ani), de perle ( 30 de ani), de rubin (40 de ani), de aur (50 de ani). Acum ne îndreptăm... la cea de diamant (60 de ani)”.
Vă interesează, bănuim, autorul cărţii din care am transcris denumirile acestea. E cunoscutul lingvist Nicolae Corlăteanu, profesor universitar, academician.
Cartea domniei sale se numeşte Răspântii şi a fost tipărită de Revista “Limba Română” S. R. L. în 1995. Nu este o carte specială de cultivare a limbii, însă, după cum vedeţi din denumirile aniversărilor de la celebrarea căsătoriei, un savant filolog nu poate – cel puţin în capitole ca “Gura satului” şi “Cântecul din bătrâni şi limba maternă” – să nu acorde atenţie şi problemelor a căror înţelegere justă ne poate ajuta să ne diversificăm şi să ne plasticizăm exprimarea, spre binele nostru personal, al tuturor celor din jurul nostru, al extrem de importantei opere de cultivare a limbii strămoşeşti, privite în ansamblul ei.
UN PORTAVOCE, DOUĂ PORTAVOCE...
Citim într-un foarte interesant articol, publicat într-un ziar prestigios de la noi, că “altminteri ar trebui să renunţe la rolul de portavoce a întregii intelectualităţi basarabene...” şi rămânem nedumeriţi: de ce “a întregii intelectualităţi”, dacă substantivul portavoce este neutru şi, prin urmare, un portavoce poate fi numai şi numai al întregii intelectualităţi?
Nu ne grăbim să învinuim autorul şi redactorii, eventual corectorii, deoarece substantivele formate cu ajutorul lui port, “element de compunere care înseamnă “purtător de...”, “susţinător de...”, “purtare de...”, prezintă în chip obiectiv unele dificultăţi în folosirea lor corectă. Portavoce e considerat în toate dicţionarele drept substantiv neutru, ca şi portbilet, portcuţit, portjartier ş. a., pe când portbaionetă, de exemplu, care nu se deosebeşte esenţial – ca formă – de portavoce, e socotit substantiv feminin, ca şi porthartă, portsabie etc. ( a se vedea Dicţionarul explicativ al limbii române, p. 724).
S-ar părea: ce deosebire poate să existe între portavoce şi portbaionetă, sub aspectul genului, de vreme ce şi “voce”, şi “baionetă” sunt substantive feminine?
E unul dintre cazurile specifice când suntem pur şi simplu nevoiţi să ne conformăm dicţionarelor: portavoce este substantiv neutru, declinându-se un portavoce, două portavoce, un portavoce fiind – evident – al (întregii intelectualităţi). Două portavoce sunt – la fel de evident – ale (întregii intelectualităţi).
ŞI EU VREAU
Ştirea am ascultat-o la radio: “Tot sectorul agrar este vizat şi în relatarea corespondentului nostru din Călăraşi...”. Drept că rostirea a salvat întrucâtva situaţia, înţelegându-se că e o construcţie verbală pur şi simplu pleonastică: dacă avem conjuncţia şi în mijlocul frazei, este absolut de prisos cuvântul “tot” din capul ei, cuvânt a cărui funcţie sintactică în cazul dat se dovedeşte greu determinabilă.
Într-adevăr, este vorba despre “tot sectorul” sau numai despre faptul că “şi sectorul” agrar este vizat în relatarea corespondentului? Mai ales în comunicarea scrisă, atare construcţii îşi vădesc şubrezenia şi caracterul deocheat.
Am dat acest exemplu de folosire necugetată a cuvântului “tot”, exemplu spicuit dintr-o relatare “cultă”, dar... parcă rareori auzim în stradă: “Eu tot vreau!” sau “Eu tot am fost la miting!”?
Atare expresii greşite şi necesitând să fie evitate, corectate câştigă oarecum faţă de cea difuzată la radio prin faptul că nu conţin conjuncţia şi. De aici nu rezultă că le putem tolera şi recomanda. Şi nu e pentru că am dori cu tot dinadinsul să punem la îndoială felul de a se exprima al unor vorbitori, ci simţul lingvistic sănătos se revoltă involuntar împotriva exprimării aproximative, arbitrare, neordonate, neîngrijite. Or, dacă în prima frază citată cuvântul tot nu se împacă nicidecum cu conjuncţia “şi”, expresia întreagă fiind, după cum am spus deja, pleonastică, în cea de a doua frază cuvântul “tot” este folosit în mod impropriu, ţinând fără nici o justificare locul conjuncţiei în cauză. Toate trei, propoziţiile invocate necesită să fie redactate după cum urmează: “Sectorul agrar este vizat şi în relatarea corespondentului...”, “Şi eu vreau!”, “Şi eu am fost la miting”.
S-ar părea că între frazele auzite de noi – una la radio, iar celelalte două în stradă – şi frazele redactate, propuse atenţiei dumneavoastră, nu există mari şi esenţiale deosebiri de sens; ia acolo o nimica toată. Dar aşa e numai la prima vedere. Construcţiile de felul celor invocate aici ne pun cu siguranţă în faţa a două probleme. Prima e să conştientizăm greşeala de exprimare, comisă în atare cazuri, cea de a doua – să depunem eforturile cuvenite, concrete, permanente, îndreptate spre evitarea enunţurilor verbale incorecte. Am zis “verbale” şi adăugăm că în scris asemenea enunţuri sunt şi mai păgubitoare pentru procesul comunicării, de vreme ce e urât să zicem “Eu tot vreau” şi “Tu tot vrei”, când avem fraze atât de corecte, exacte şi frumoase “Şi eu vreau”, “Şi tu vrei”.
OCUPĂ-TE CU CE DOREŞTI, NUMAI NU TE... OCUPA!
Paradoxul din titlul eseului de faţă se dovedeşte curând numai aparent. Şi iată de ce.
Una e să te ocupi cu ceva (omul de la ţară se ocupă, tradiţional, cu agricultura) sau de ceva (savantul se ocupă, în temei, de probleme ale ştiinţei) şi cu totul alta este să te ocupi pur şi simplu, mai ales dacă de mult eşti ocupat de forţe străine neamului tău. Astfel încât elevul ori studentul nu “se ocupă”, după cum auzim adesea la şcoală şi în auditoriile universitare. Forma verbală citată este o traducere literală a rusescului “zanimaetsea”, pentru care putem găsi echivalente autohtone clare şi corecte: învaţă, îşi prepară lecţiile, cântă la vioară, joacă volei sau baschet etc. Nici micuţii de la grădiniţă nu “se ocupă”, ci se ocupă cu treburile lor, de exemplu - cu îngrijirea florilor din curte.
Copiii de la grădiniţă, elevii, studenţii, toţi oamenii au diferite ocupaţii concrete, adică îndeletniciri, ore de muzică, lecţii de gimnastică etc. De aceea când auzim o educatoare spunând că discipolii săi au “ocupaţie”, putem înţelege că aceştia au o îndeletnicire oarecare, alteori o mămică sau altcineva se laudă că fiul, fiica sau nepotul are... ocupaţie, sensul enunţului fiind că odrasla are oră de desen sau altă ocupaţie concretă. La întrebarea “Ce faci?” câte un copil sau chiar elev şi - ceea ce e deosebit de regretabil - câte un student răspunde prompt şi sigur de sine: “Mă ocup”, făcându-te să te miri cum poate elevul, bunăoară, să se ocupe pe sine însuşi.
Nu ne putem ocupa pe noi înşine, ba nici pe copii, elevi, studenţi nu-i putem ocupa direct, şi nu-i putem ocupa cu ceva, deci indirect, ci fiecare în parte şi cu toţii împreună ne ocupăm cu ceva sau de ceva sau - şi mai concret – avem oră de menaj, facem lecţiile, practicăm sportul etc.
ORDONI, ORDONEZI...
Bine a procedat lingvistul Alexei Acsan abordând, într-o emisiune radiofonică din cadrul ghidului “În lumea cuvintelor”, problema conjugării corecte a verbului a (se) strădui: eu (mă) strădui ori eu (mă) străduiesc?
Dicţionarele recomandă forma străduiesc. Dar mulţi dintre noi întrebuinţează forma “strădui”, sensul enunţului rămânând acelaşi - “a depune multe eforturi ca să realizeze ceva; a se sili, a se căzni” (Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, Bucureşti, 1996, p.1025).
De aici nu rezultă nicidecum că şi oricare alt verb care se conjugă la singular prezent în moduri diferite are aceeaşi semnificaţie. Şeful unei instituţii sau întreprinderi poate să ordone şi să ordoneze, dar în fiecare caz aparte el va săvârşi o acţiune deosebită de cealaltă. Cu toate că infinitivul acestor două verbe este acelaşi – a ordona –, forma (eu) ordon, ca şi (tu) ordoni, (el, ea) ordonă, este o expresie concretă a acţiunii de “a da un ordin, a porunci, a comanda; a cere, a pretinde, a dispune”, pe când (eu) ordonez, (tu) ordonezi, (el, ea) ordonează va să însemne singularul prezent al acţiunii de “a pune în ordine, a aranja, a rândui, a grupa anumite lucruri” (Op. cit. p. 726).
Prin urmare, poţi şi să te strădui, şi să te străduieşti până să conştientizezi că este corectă forma (eu) mă străduiesc, pe când în cazul verbului a ordona este absolut necesar să înţelegem că una e să ordon, să ordoni, să ordone şi cu totul alta e să ordonez, să ordonezi, să ordoneze.
Apropo, adjectivul ordonat, -ă nu se referă nicidecum la o persoană care ordonă, adică formulează o poruncă sau emite un ordin, ci numai la una care “pune în ordine, aranjează, rânduieşte” şi înseamnă “căreia îi place ordinea, care păstrează ordinea; dichisită”, iar prin extensiune - “disciplinată, echilibrată”.