Cazuri dificile de vocabular
Pentru tiparSTIMABILE. Cuvântul stimabil nu face excepţie de la microsistemul adjectivelor terminate în -bil şi înseamnă, după cum e şi firesc, “care poate fi stimat”. Folosit însă în forma cazului vocativ, adică stimabile, cuvântul îşi poate schimba aproape diametral-opus sensul, exprimând nu numai o lipsă de stimă, dar chiar o atitudine persiflantă faţă de persoana vizată. Să ne imaginăm pentru moment că ne-am adresat către cineva cu vocativul stimabile şi vom sesiza numaidecât nuanţa peiorativă exprimată de forma respectivă. Această nuanţă va fi şi mai accentuată în cazurile unor adjective cum ar fi frumos, deştept ş.a. Observaţi: Frumoaso, azi te-a căutat cineva. Deşteptule, vindem casa şi plecăm la Bucureşti.
În enunţuri de felul acesta cuvintele frumoaso şi deşteptule pot exprima intenţia vorbitorului de a-l numi pe interlocutorul său urât sau, respectiv, prost. Iar dacă contextul contribuie la exprimarea sensului depreciativ, nu mai rămâne nici o îndoială că adjectivele discutate exprimă sensuri diametral-opuse celor stabilite de normă. Observaţi: Frumoaso, m-am săturat de tine ca de mere pădureţe. Deşteptule, te părăsesc pentru totdeauna.
Aşadar, din cele de mai sus vom trage o concluzie nu numai despre vocativul adjectivului stimabil, dar şi al altor cuvinte, ca să nu facem cumva complimente care stârnesc râsul.
ÎN PEREŢII. Cuvântul perete este cunoscut de toată lumea cu sensul de “element de construcţie...”. Fiind foarte vechi, moştenit de la latinescul parietis, şi răspândit pe tot arealul limbii române, el a dat mai multe expresii cum ar fi a se da cu capul de pereţi, între patru pereţi, a vorbi la pereţi ş. a.
Fiind şi aşa destul de rămuros, cuvântul cu pricina mai formează în vocabularul unor basarabeni o expresie – în pereţii. E vorba de un calc după modelul rusesc в стенах. Iată un exemplu: “... dintre tinerii care au făcut carte în pereţii instituţiei pe care o conduce, circa 60-70 la sută şi-au găsit serviciu pe potrivă”.
Dacă vorbim limba rusă, nu e greu să ne dăm seama de intenţia autorului care, utilizând expresia în pereţii instituţiei, a vrut să spună că tinerii au făcut studii în instituţia respectivă.
În limba rusă в стенах înseamnă “în cadrul, în incinta”, iar în română locuţiunea în pereţii nu are decât sens direct, adică “în interiorul pereţilor”. De pildă: “În pereţii casei sunt montaţi stâlpi de beton armat”.
În concluzie, nu vom spune, bunăoară, că am făcut studii în pereţii universităţii, ai academiei etc., dar chiar la universitate sau la academie.
DUPĂ CULISE. În limba română cuvântul culise, provenit din franţuzescul coulisse, înseamnă “spaţiu scenic situat în spatele decorului”. Iar pentru că acest spaţiu, de unde intră actorii în scenă, ar fi pentru spectator un fel de loc “magic”, ferit de ochii lumii, în care se pregăteşte totul pentru spectacol, adică locul de unde vin surprizele, expresia în culise a început să însemne (încă în limba franceză) şi “dedesubturile unei acţiuni sau ale unei stări de fapt; maşinaţie, înscenare, intrigă”.
Ruşii de asemenea au împrumutat din franceză cuvântul coulisse, în forma кулисы, dar l-au înţeles nu ca “spaţiu scenic aflat în spatele decorului”, dar ca “paravan rigid sau flexibil care separă scena de un spaţiu lateral”. Tocmai acest fapt a dat expresia rusească за кулисами, echivalentă a celei româneşti în culise. Aşadar, în româneşte e în culise, iar în ruseşte – за кулисами.
Lucrurile ar fi fost clare, dacă în Basarabia nu ar fi fost influenţa rusă. Din păcate, însă, modelul rusesc за кулисами a dat calcul după culise, care s-a generalizat într-atât, încât a afectat chiar cea mai mare parte de intelectuali.
Norma literară, însă, după cum s-a arătat mai sus, recomandă expresia în culise, dar nu după culise.
SUBIECT, SUBIECTE, SUBIECŢI. Deşi cuvântul subiect, cu toată bogăţia sa de sensuri, este relativ bine cunoscut şi nu prezintă dificultăţi atât sub aspectul formei, cât şi sub cel al conţinutului, totuşi, în ultimul timp, când e folosit cu sensul de “persoană care, în cadrul raporturilor juridice, are drepturi şi obligaţii”, apare cu forma de plural subiecţi (de exemplu, subiecţi ai dreptului internaţional). Deşi norma literară stabileşte că absolut în toate cazurile, indiferent de sensul în care e utilizat, cuvântul subiect are forma de plural subiecte, totuşi vorbitorii (chiar şi cei de la Bucureşti) simt necesitatea de a diferenţia acest sens printr-o formă specială de plural – subiecţi. Deşi e riscant să facem pronosticuri, ne pare totuşi că dacă uzul va presa în continuare asupra normei, aceasta din urmă va ceda.
ROADĂ, ROD, ROADE. Majoritatea vorbitorilor din Basarabia cred că substantivul roadă este literar, de aceea peste tot poţi auzi, bunăoară, că am obţinut o roadă bogată, că am avut roadă din belşug etc. În realitate însă cuvântul roadă este neliterar, el fiind o variantă populară a substantivului rod. Astfel, forma corectă de singular este rod, iar cea de plural — roade. Prin urmare, vom spune, de exemplu, că îngrăşămintele organice au asigurat un rod bun, că pomicultorii au obţinut roade bogate etc.
FOND, FONDATOR, A FONDA, FONDAT, A FUNDA, FUNDAT, FUNDAŢIE. Toată lumea cunoaşte bine cuvântul fond cu sensul de “valoare materială reprezentată prin bani sau prin alte bunuri economice acumulate sau rezervate pentru un anumit scop” (de pildă, fond de acumulare, fond de investiţii, fond de cărţi etc.). Iar cuvântul fondator e înţeles de fiecare vorbitor (care cunoaşte substantivul fond) ca “persoană care întemeiază ceva, care pune bazele unui fond”.
Până aici toate ar fi bune, dacă nu ar apărea impactul dintre vorbitor şi normă, pentru că fiecare persoană care spune fond şi fondator spune numaidecât că o persoană fondează ceva, dar nu fundează ceva, sau că o societate este fondată, dar nu fundată. Adevărul însă e că norma recomandă anume formele a funda şi, respectiv, fundez, fundează, fundat etc., iar formele a fonda, fondez, fondează, fondat le atestă ca variante neliterare. Prin urmare, vom spune că fondatorul a fundat, dar nu a fondat, o societate. Pentru a ne descurca mai uşor în această problemă, e bine să facem legătură cu substantivul fundaţie, utilizat de toţi în forma corectă (de pildă, Fundaţia Culturală Română).
CĂPŞUNĂ, CĂPŞUNE, CĂPŞUNI. Un student m-a întrebat mai demult care ar fi pluralul substantivului căpşună. Întrebarea nu era din cele mai simple, pentru că ea viza o corelaţie complexă dintre sistemul, uzul şi norma limbii române.Uzul este factorul primordial în existenţa şi funcţionarea unei limbi, alături de alţi doi factori – sistemul şi norma. Pornind de la acest postulat, am realizat la Chişinău un microsondaj al uzului şi am constatat că majoritatea vorbitorilor, cu excepţia unor filologi, redactori şi altor persoane instruite, folosesc cuvântul căpşun (cu pluralul căpşuni) pentru a numi planta, iar cuvântul căpşună (cu pluralul căpşune) – pentru a numi fructele plantei respective. Aceeaşi constatare am făcut-o şi la Iaşi în urma altui microsondaj. Adică, avem:
singular plural
plantă: căpşun căpşuni
fruct: căpşună căpşune
Uzul pe care l-am constatat e în totală concordanţă cu sistemul limbii române, cuvintele examinate înscriindu-se perfect în seria altor fapte de limbă similare. De exemplu:
singular plural
plantă: alun aluni
prun pruni
cais caişi
fruct alună alune
prună prune
caisă caise
E lesne de observat că forma căpşună – căpşune se încadrează perfect în subsistemul respectiv:
singular plural
alună alune
prună prune
caisă caise
căpşună căpşune
Dicţionarul ortografic este în concordanţă cu uzul (de la Iaşi şi Chişinău), recomandând în calitate de normă forma căpşune. De altfel, şi dicţionarele mai vechi cum ar fi al lui L.Şăineanu (1929) şi cel al lui I.Candrea (1931), de asemenea atestă forma căpşune. Toate însă ar fi bune dacă Dicţionarul explicativ al limbii române nu ar recomanda forma căpşuni pentru pluralul denumirii fructului respectiv. Alte surse lexicografice prestigioase, mai vechi, cum ar fi Dicţionarul limbii române contemporane, de asemenea atestă pluralul căpşuni atât pentru denumirea plantei, cât şi a fructului. În plus, aici se citează un vers al poetului ardelean George Coşbuc, inspirat din folclorul transilvănean cu specificul graiului local: Ea mergea căpşuni s-adune, Fragi s-adune – Eu şedeam pe prag la noi.
Uzul (şi graiul) transilvănean cu formele căpşună – căpşuni de asemenea este în concordanţă cu un anumit subsistem. Observăm:
fragă – fragi
nucă – nuci
căpşună – căpşuni
Din cele de mai sus trebuie să conchidem că discrepanţa dintre normele recomandate de diferite surse lexicografice este cauzată de faptul că unele dicţionare pornesc de la un grai, iar altele – de la alt grai. În această situaţie dilematică, la stabilirea normei literare ar putea să ne ajute geografia lingvistică. În caz contrar, am putea rămâne, pentru mai mult timp, cu dubletele ortografice căpşune – căpşuni.
Unele lucrări lexicografice se pronunţă în problema dată mult mai categoric. Astfel, Dicţionarul de dificultăţi ale limbii române de Andrei Crijanovschi, Chişinău, 2000 recomandă: “pl. căpşune, nu căpşuni”. De aceeaşi părere este şi Gabriel Angelescu care recomandă, tot atât de categoric, forma: “căpşune, nu căpşuni” (vezi Dicţionar de dificultăţi ale limbii române, Bucureşti, editura Coresi, 1991). Mioara Avram optează pentru forma căpşune (vezi Mioara Avram, Cuvintele limbii române între corect şi incorect, Chişinău, editura Cartier, 2001, p. 63).
Deşi în privinţa formelor discutate uzul atestat în Moldova (de pe ambele părţi ale Prutului) ni se pare mai viabil, pentru că subsistemul respectiv are ca suport mai multe fapte de limbă, totuşi credem că fără a avea datele oferite de un studiu de geografie lingvistică ar fi prematur să recomandăm în mod categoric, cu statut de normă, o formă sau alta. Am putea admite ca normă ambele forme (precum a admis Sextil Puşcariu încă la 1940), lăsându-l pe vorbitor să aleagă şi să se simtă liber în largul ocean al comunicării şi al plăcerii, care se numeşte limba română.