Semnificaţii ale drumului iniţiatic parcurs de Harap-Alb
Pentru tiparO POSIBILĂ INTERPRETARE
Povestea lui Harap-Alb este o operă de deplină maturitate artistică a lui Ion Creangă. Publicase până la apariţia ei ("Convorbiri literare", 1 august 1877) mare parte din poveşti şi povestiri şi avea să urmeze, în afara câtorva creaţii din aceeaşi categorie, capodopera Amintiri din copilărie. În consecinţă, putem spune că autorul era un scriitor deplin format, aşa încât este deci explicabilă profunzimea ideilor ce se desprind din ea. Într-adevăr, privită mai atent, opera aceasta depăşeşte cu mult limitele şi semnificaţiile unui basm oarecare şi se constituie într-un veritabil cod moral de sorginte populară. Nimic din ceea ce este caracteristic poporului nostru în privinţa concepţiei despre viaţă nu lipseşte de aici: rolul esenţial al credinţei în Dumnezeu, ca una din trăsăturile sale definitorii ("Cel-de-sus varsă darul său şi peste cei neputincioşi; se vede că aşa place Sfinţiei-Sale" – pag. 41, afirmă Sfânta Duminică, sau "Am să pornesc şi eu într-un noroc, şi cum a da Dumnezeu!" – pag. 6, spune Harap-Alb, iar, după proba cu cerbul, tot Harap-Alb răspunde Sfintei Duminici: "Aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu al Sfinţiei-Voastre, ... am izbutit, măicuţă, să facem şi acum pe cheful Spânului..." – pag. 24), apoi noţiuni precum cele de bine, adevăr, omenie, cinste, curaj, dreptate, prietenie, milă etc. Numai că, aşa cum procedează Ion Creangă în întreaga sa literatură cu funcţie didactică, nu ţine lecţii teoretice, aride (nici măcar atunci când e vorba de cunoştinţe de aritmetică, de gramatică sau istorie), ci recurge la forţa sugestivă şi educativă a faptelor narate cu o artă inegalabilă, captându-l astfel pe cititor şi ajutându-l să-şi însuşească, în cazul de faţă, o serie de precepte morale de bază într-un mod plăcut.
Pentru a-şi ilustra cât mai convingător concepţiile, Ion Creangă recurge la lumea basmului, pentru că acesta este un tărâm al tuturor posibilităţilor. Şi atunci, pornind de la modele populare, a creat un basm cult, şi deci o operă profund originală, fapt observat de toţi criticii literari. E destul să amintim în acest sens doar cuvintele lui George Călinescu: "Totul e aşa de meticulos studiat într-un text definitiv, încât din acest punct de vedere basmul a ieşit din circuitul folcloric şi a devenit opera lui Creangă"2. Scriitorul a păstrat din basmul popular, printre altele, o serie de motive de bază, cărora le-a potenţat şi le-a adâncit însă mult semnificaţiile.
S-a mai afirmat că Povestea lui Harap-Alb este un roman de formare (Bildungsroman). Aprecierea este corectă. Pe parcursul acţiunii asistăm la derularea unui amplu proces prin care eroul străbate într-adevăr acest lung şi complex drum al devenirii umane între două puncte existenţiale fundamentale: de la cel de adolescent, "boboc în felul său la trebi de aieste" (pag. 13), la cel de om matur, deplin format, călit de încercări, care ştie "acum ce e necazul".
Eroul basmului are valoare simbolică şi reprezintă fiinţa omenească în general văzută în plin proces de formare. Ne-o dovedeşte faptul că el nu are nume nici ca fiu de crai3 şi nici, mai târziu, ca împărat4, iar apelativul Harap-Alb a fost temporar, valabil doar cât a ţinut drumul iniţiatic.
Scriitorul porneşte de la un motiv destul de răspândit în basmele noastre populare – cel al împăratului fără urmaş, pe care însă nu-l rezolvă în mod tradiţional, prin intervenţia factorului miraculos, ci printr-un “împrumut” de la cel ce are cu prisosinţă. Ca între fraţi. De altfel, în lumea satului se întâmplă adesea ca un gospodar fără copii să înfieze un nepot de frate. Motivul drumului este pretextul utilizat pentru a urmări procesul anevoios al maturizării unei fiinţe umane. Punctul de plecare îl constituie deci vârsta adolescenţei, când într-adevăr omul, suficient de copt, se află în faza acumulărilor absolut necesare pentru viaţă, dobândite însă prin experienţa proprie şi nu prin lecţii teoretice, care, oricât de bune, nu sunt suficiente. Dovadă – sfatul tatălui. În viaţă izbândeşte doar cel mai bine pregătit şi înzestrat cu calităţi corespunzătoare. Ca în toate basmele, şi în Povestea lui Harap-Alb acesta va fi mezinul. După cum îi spune Sfânta Duminică, ai să ajungi împărat, care n-a mai stat altul pe faţa pământului aşa de iubit, de slăvit şi de puternic..., pentru că ţie ţi-a fost scris de sus să-ţi fie dată această cinste (pag. 5). Dar mai întâi trebuia să treacă prin şcoala vieţii, care, cu cât eroul ţintea mai sus, cu atât avea să fie mai aspră şi deci mai folositoare. Şi era nevoie pentru aceasta de doi “dascăli” la fel de utili care vor interveni alternativ: unul, Spânul, îl va supune la probe din ce în ce mai grele, celălalt, Sfânta Duminică, îl va ajuta fie cu sfatul, fie îmbărbătându-l părinteşte (de exemplu: Vai de mine şi de mine, Harap-Alb, ... parcă nu te-aş fi crezut aşa slab de înger, dar, după cât văd, eşti mai fricos decât o femeie. Hai, nu mai sta ca o găină plouată! Rămâi la mine în astă-noapte şi ţi-oiu da eu vr-un ajutor. Mare-i Dumnezeu! ... Însă mai rabdă şi tu, fătul meu, că mult ai avut de răbdat şi puţin mai ai! – pag. 22), fie chiar acţionând în locul lui. Nu trebuie neglijat nici rolul calului care, prin îndelungata-i existenţă şi experienţa dobândită în slujba craiului, ca şi prin însuşirile ieşite din comun şi pentru lumea basmului, a avut, de asemenea, un rol însemnat în acest sens. De altfel, craiul i-a şi spus fiului său înainte de despărţire: Şi, la toată întâmplarea, calul, tovarăşul tău, te-a mai sfătui şi el ce ai să faci, că de multe primejdii m-a scăpat şi pe mine în tinereţele mele! (pag. 9). Creangă nu face aici altceva decât să sublinieze indirect rolul esenţial al animalelor în viaţa de zi cu zi a omului de la ţară.
Pentru că s-a dovedit a fi bun şi milostiv, înainte de a pleca şi el la drum, fiul cel mai mic al craiului a primit de la Sfânta Duminică sfaturi de importanţă practică vitală. Sfânta Duminică, personaj specific basmului românesc, simbolizează înţelepciunea acumulată pe baza unei îndelungate experienţe de viaţă, căci aşa cum însăşi spune multe au mai văzut ochii mei de atâta amar de veacuri (s.n. – Gh. G.), câte port pe umerele acestea (pag. 5). Mezinul este deci sfătuit ca, în tot ceea ce va face, să se bazeze pe experienţa înaintaşilor, reprezentată aici de calul, armele şi hainele de tinereţe ale tatălui său. Fără ajutorul ce decurge din legăturile cu generaţiile anterioare, şi lui i-ar fi fost blocat drumul în punctul unde are loc proba “ursului”, adevărat filtru în calea vieţii următoare presărată la tot pasul cu încercări dintre cele mai neaşteptate şi mai grele. Craiul, ca părinte, deşi doreşte din tot sufletul izbânda fiilor săi, nu le împărtăşeşte din proprie iniţiativă şi nici cu prea multă uşurinţă (în cazul mezinului) “cheia” succesului. Vrea s-o găsească singuri, punându-i pentru aceasta la încercare tacit. La examen, mai vrednic se va dovedi fiul cel mic. Înainte de a porni la drum, mai primeşte un sfat: să te fereşti de omul roş, iar mai ales de cel spân, cât îi puté; să n-ai de-a face cu dânşii, căci sunt foarte şugubeţi (pag. 9) şi o urare adresată în egală măsură fiului şi calului, simplă, fără nimic teatral în ea, întocmai cum ar proceda orice tată care-şi trimite fiul la o treabă serioasă: Mergeţi în pace, dragii mei. De-acum înainte, Dumnezeu ştie când ne-om mai vedé! ... (pag. 9). Şi s-au despărţit. În ce-l priveşte pe mezin, prin aceasta craiul şi-a încheiat misiunea de părinte, urmând ca viaţa să desăvârşească ceea ce a făcut el până în acel moment. A ieşit cu totul de pe scenă, aşa încât nu-l vom reîntâlni nici măcar la nunta fiului, deşi acolo a venit mulţime de crai, crăiese şi-mpăraţi, oameni în samă băgaţi (pag. 53).
Din acest moment, mezinul ia singur viaţa în piept. Numai că viaţa este adeseori imprevizibilă, asemeni codrului întunecos în care a intrat, lipsit de orice punct de reper. O vreme încearcă să se descurce singur, după sfatul tatălui, cu atât mai mult, cu cât cel ce se oferea să-l ajute era chiar un spân. Rezistă la prima tentativă a acestuia (acum deodată mă las în voia întâmplării – pag. 10). Rezistă şi la a doua (Acum deodată încă tot nu ...; m-oi mai sluji şi eu singur, cum oi puté – pag. 10). Din vorbele fiului de crai, se vede însă că nu e un refuz categoric, ci, mai degrabă, o amânare, în speranţa că se va descurca totuşi singur. Dar n-a fost posibil, deoarece, afundându-se prin codrii întunecoşi, de la un loc se închide calea şi încep a i se încurca cărările, încât nu se mai pricepe fiul craiului acum încotro să apuce şi pe unde să meargă (pag. 10). Avea neapărată trebuinţă de un ajutor. Tentaţia era cu atât mai mare, cu cât cineva i se oferea cu insistenţă, garantându-i că el şi numai el îl poate scoate din încurcătură. Nu l-ar accepta însă, pentru că-i tot spân şi ar încălca povaţa tatălui. Dar oricât a amânat, în cele din urmă nu a avut încotro, deoarece situaţia în care se afla nu avea altă ieşire. Aici fiul craiului face o primă dovadă a maturităţii şi realismului gândirii sale, spunându-i Spânului: ... n-am încotro; mort-copt, trebuie să te ieu cu mine, dacă zici că ştii bine locurile pe aici (pag. 12). Derularea ulterioară a întâmplărilor va dovedi că a avut dreptate. Un îndrumător de treabă probabil l-ar fi scos din codru, şi i-ar fi arătat poate şi calea cea mai scurtă şi mai uşoară spre împăratul Verde. Este exact ceea ce îi dorea tatăl său şi de aceea l-a sfătuit ce l-a sfătuit. Dar el n-ar fi învăţat practic nimic de aici şi ar fi ajuns un împărat oarecare, nu aşa cum îi prezisese Sfânta Duminică. Pentru aceasta era nevoie de un om “rău” şi, în condiţiile date, acesta nu putea fi altul decât Spânul. De altfel şi calul, bun cunoscător al vieţii, referindu-se la Spân, afirmă: Şi unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte. ... (pag. 20). Şi aşa mezinul îşi începe ucenicia, intrând deci într-o nouă etapă a vieţii. Mai întâi i se va schimba identitatea şi va căpăta un nume: va înceta, pentru o vreme, să mai fie fiu de crai şi nepot de împărat şi se va numi Harap-Alb (slugă albă), adică executant. Cât va dura această nouă postură i-o spune chiar Spânul: şi atâta vreme ai a mă sluji, până când îi muri şi iar îi învié (pag. 13). Înţelesul acestor vorbe va fi tălmăcit abia la sfârşitul basmului, atunci când Harap-Alb va redeveni cine a fost la început, dar acum posesor al unei bogate experienţe de viaţă. Şi tot atunci jurământul făcut pe ascuţişul paloşului în postura de slugă, deci sub presiunea întâmplărilor, îşi va pierde valabilitatea odată cu moartea sa.
Fiecare încercare la care va fi supus Harap-Alb va contribui la formarea unor puternice trăsături de voinţă şi de caracter: răbdarea (dar nu te iuţi aşa de tare că nu ştii de unde îţi poate veni ajutor – pag. 4; dar până atunci mai rabdă, Harap-Alb, căci cu răbdarea îi frigi pielea – pag. 22; Însă mai rabdă şi tu, fătul meu, căci mult ai avut de răbdat şi puţin mai ai – pag. 22; rămâi într-însa – în groapă (n. n. Gh. G.) – toată ziua ... şi să şezi acolo într-însa până după asfinţitul soarelui – pag. 23), iuţeala (sai repede înlăuntru de-ţi ia sălăţi într-ales şi câte-i vrea de multe ... Dar, la toată întâmplarea, de-i vedé că s-a trezit şi năvăleşte la tine, zvârle-i pielea cea de urs şi apoi fugi încoace spre mine cât îi putea – pag. 18), voinţa (sabia să n-o slăbeşti din mână – pag. 23), atenţia (stai liniştit, uită-te drept în ochii mei şi ascultă cu luare-aminte ce-ţi voi spune... Ţine minte ce-ţi spun eu – pag. 5), viteza de reacţie, îndemânarea şi, nu în ultimul rând, curajul (de-amiază, când a veni cerbul aici la izvor să beie apă şi s-a culca, ş-a adormi, cu ochii deschişi, cum i-i feleşagul, tu, îndată ce li-i auzi horăind, să ieşi încetişor şi să potriveşti aşa ca să-i zbori capul dintr-o singură lovitură de sabie, şi apoi răpede să te arunci în groapă – pag. 23), rezistenţa la tentaţii (Capul cerbului are să te strige ... mereu pe nume, ca să te vadă, dar tu nu cumva să te îndupleci de rugămintea lui şi să te iţeşti la dânsul ... ! – pag. 23; mulţi crai şi împăraţi ieşeau înaintea lui Harap-Alb şi care încotro îl ruga, unul să-i deie bănărit, cât a cere el, altul să-i deie fata şi jumătate din împărăţie, altul să-i deie fata şi împărăţia întreagă pentru asemenea odoare. Dar Harap-Alb ca de foc se ferea (s.n. – Gh. G.) şi, urmărindu-şi calea înainte, la stăpânu-său le ducea – pag. 25) etc.
Probele lui Harap-Alb sunt gradate. Prima, cea cu aducerea sălăţilor din Grădina Ursului, a rezolvat-o mai mult Sfânta Duminică. Ea pregăteşte o mursă făcută dintr-o poală de somnoroasă, pe care o fierbe la un loc cu o vadră de lapte dulce şi cu una de miere (pag. 17) şi o toarnă în fântâna din care se adapă ursul. Lui Harap-Alb nu i-a rămas decât să adune o sarcină mare, mare, cât pe ce să n-o poată ridica în spinare şi apoi, dacă vede reaua, i-aruncă pielea cea de urs, şi apoi fuge cât ce poate cu sarcina în spate, tot înainte la Sfânta Duminică, scăpând cu obraz curat (pag. 18).
A doua e mult mai complicată şi mai primejdioasă, dar şi aici Sfânta Duminică va avea un rol decisiv, ajutându-l pe Harap-Alb să obţină pielea cerbului, cu cap cu tot, aşa bătute cu pietre scumpe cum se găsesc: îi dă obrăzarul şi sabia lui Statu-Palmă-Barbă-Cot, îl ajută să sape groapa aceea de un stat de om şi apoi îl sfătuieşte cu de-amănuntul ce şi cum să facă, aşa încât, respectând cu stricteţe îndrumările primite, a putut duce la bun sfârşit “trebuşoara” asta.
Cea de a treia, mai dificilă chiar decât primele două luate la un loc, era atât de complexă şi de plină de capcane, încât, cu toată experienţa acumulată până atunci, singur Harap-Alb n-ar fi putut face faţă. În plus, nici Sfânta Duminică nu l-a mai ajutat de data aceasta. Rolul ei se încheiase. Nu mai avea ce sfat să-i dea şi, cu atât mai puţin, nu ar fi putut lua parte direct, ca în cazurile precedente, la probele ce aveau să urmeze: casa de aramă, ospăţul, peţitul etc. Alte fiinţe, supradimensionate, create anume în acest scop, îl vor scoate din încurcături. Luate în grup, acestea amintesc de însăşi existenţa umană exprimată prin necesităţi biologice elementare şi de simţuri fără de care însăşi viaţa omului ar fi imposibilă: căldura, frigul, setea, foamea, văzul, capacitatea de adaptare şi orientare rapidă în spaţiu. Utilizate cum trebuie, în funcţie de împrejurări, şi acestea îl pot scoate pe om din anumite situaţii-limită. În basm apar însă personificate în nişte creaturi groteşti, având proporţii ciclopice. În ciuda acestui fapt, ele fac trimitere directă la unele personaje din lumea satului zugrăvite în Amintiri din copilărie, ale căror însuşiri însă în basm sunt ridicate la putere. Natura lor umană este afirmată chiar de scriitor. Astfel, Gerilă este o dihanie de om, Flămânzilă – o namilă de om, Setilă – onanie de om, Ochilă – "o schimonositură de om", iar Păsări-Lăţi-Lungilă – o pocitanie de om.
Fiecare va interveni după principiul “toţi pentru unul, unul pentru toţi”, lăsând să se înţeleagă că în viaţă, numai prin unirea eforturilor, pot fi depăşite astfel de situaţii. O spune fiecare dintre personajele respective în ordinea apariţiei lor: Gerilă: Râzi tu, râzi, Harap-Alb, ..., dar unde mergi, fără mine n-ai să poţi face nimica (pag. 32), Flămânzilă: Râzi tu, râzi, Harap-Alb, ..., dar unde mergeţi voi, fără mine n-aveţi să puteţi face nici o ispravă (pag. 32), Setilă: râzi tu, râzi, Harap-Alb, ..., dar unde vă duceţi voi, fără mine degeaba vă duceţi (pag. 33), Ochilă: Râzi tu, râzi, Harap-Alb, ..., dar unde te duci, fără de mine rău are să-ţi cadă. Fata împăratului Roş nu se capătă aşa de lesne cum crezi tu. Din gardul Oancei ţi-a da-o împăratul, dacă n-oi fi şi eu pe acolo (pag. 34) şi, în fine, Păsări-Lăţi-Lungilă: Râzi tu, râzi, Harap-Alb, ..., dar mai bine ar fi să râzi de tine, că nu ştii ce păcat te paşte. Chiteşti că fata împăratului Roş numai aşa se capătă? Poate n-ai ştiinţă ce vidmă de fată e aceea: când vré, se face pasăre măiastră, îţi arată coada, şi ie-i urma, dacă poţi! De n-ar fi unul ca mine pe acolo, degeaba vă mai bateţi picioarele ducându-vă (pag. 35).
În acelaşi timp însă, omul, oricât de puternic, e dator să nu uite niciodată de cei slabi şi neajutoraţi. Ce s-ar fi întâmplat, de exemplu, dacă Harap-Alb n-ar fi făcut cândva dovada unor asemenea însuşiri sufleteşti alese şi n-ar fi manifestat milă faţă de furnicile nuntaşe sau ar fi trecut grăbit şi nepăsător pe lângă roiul de albine fără adăpost? Abia cu ajutorul acestora a putut duce la capăt în întregime dificila lui misiune.
Întoarcerea încununată de succes la curtea împăratului Verde coincide cu încheierea procesului de formare a lui Harap-Alb. Alături de frumoasa fată a împăratului Roş, viitorul împărat dobândea încă una din componentele de bază ale personalităţii umane – dimensiunea erotică. O dată cu aceasta şi existenţa “slugii albe” poate lua sfârşit printr-o moarte simbolică, aşa cum i-a prezis Spânul. L-a omorât chiar el, împlinind astfel destinul. Cel ce avea să învie nu era nici fiul naiv al craiului şi nici sluga supusă şi ascultătoare a Spânului, ci un om călit şi de caracter. Vorbele Sfintei Duminici, spuse la un moment de cumpănă pentru Harap-Alb (Când vei ajunge şi tu odată mare şi tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr şi vei crede celor asupriţi şi necăjiţi, pentru că ştii acum ce e necazul (s. n. – Gh. G., pag. 22), s-au împlinit. De-acum are cine conduce împărăţia.
Note
1 Citatele sunt luate din Ion Creangă - Povestea lui Harap-Alb, tabel cronologic, prefaţă, note şi bibliografie de Nicolae Constantinescu, col. "Lyceum", Ed. Albatros, Bucureşti, 1983
2 George Călinescu - Viaţa şi opera lui Ion Creangă, E. P. L., Bucureşti, 1964, p. 375
3 el poate fi asimilat unui fecior oarecare pornit în viaţă
4 gospodar de frunte într-un sat