Limbajul tehnic al dacilor
Pentru tiparÎn cadrul limbii române, limbajul tehnico-ştiinţific reprezintă domeniul cel mai dinamic. Această constatare este evidentă dacă o asociem dorinţei permanente a oamenilor din toate timpurile de a trăi mai bine, de a comunica între ei şi de a-şi apăra patrimoniul.
Progresul, ca proces, se concretizează într-un impresionant şir de descoperiri, de creaţie a noului pe două planuri fundamentale:
a) Creaţie de uz curent prin care se asigură evoluţia colectivelor umane în condiţii geoclimaterice în permanentă schimbare, se înfrumuseţează viaţa şi se regenerează habitatul de geneză;
b) Creaţie monumentală care asigură progresul general pentru toţi locuitorii planetei prin deplasarea zidului cunoaşterii.
Fiecare descoperire impune o nouă familie de cuvinte care se poate răspândi rapid pe arii mari.
Din această perspectivă, problema limbajului tehnic al dacilor este mai mult decât atrăgătoare pentru un cercetător care vine din afara lingvisticii şi căruia nu i se poate interzice accesul la întrebări şi răspunsuri ce pot contura noi direcţii ale cercetării de specialitate.
1. O primă întrebare pe care o formulăm se referă la domeniul construcţiilor şi, în special, al construcţiilor din lemn.
Necesitatea de a construi mai bine şi mai durabil este un postulat pentru toate generaţiile.
Construcţiile din lemn au reprezentat, în toate timpurile şi la multe popoare, o soluţie atractivă pentru că sunt ieftine şi se pot executa rapid oferind funcţionalitatea şi siguranţa pe care beneficiarul le impune şi le onorează.
Ele pot avea un caracter provizoriu, dar şi definitiv; biserica de lemn din Ieud judeţul Maramureş datează din anul 1360!
În Dacia, construcţiile din lemn au avut o largă răspândire ca şi astăzi pentru că:
• a existat şi există necesitatea;
• baza materială (pădurea) a fost bogată;
• meseriaşii s-au format relativ uşor şi şi-au transmis experienţa din tată în fiu şi de la maestru la ucenic;
• setul de unelte, scule şi dispozitive folosite în prelucrarea lemnului nu a fost pretenţios;
• s-au pus la punct tehnologii specifice construcţiilor din lemn şi rezultatele se pot compara cu ceea ce avem astăzi în teritoriu.
Să constatăm diversitatea tipologică a construcţiilor din lemn care, metodologic, pot fi împărţite în trei categorii: construcţii îngropate; construcţii parţial îngropate; construcţii cu pardoseala la nivelul solului.
Din comparaţia datelor obţinute în urma cercetărilor arheologice şi din teritoriu rezultă o continuitate tehnologică pe teritoriul ţării noastre în domeniul construcţiilor din lemn.
Aşa cum dacii executau îmbinările în lemn tot aşa le fac şi dulgherii noştri azi.
Folosirea cuielor din lemn şi a lacătelor din lemn este o permanenţă tehnologică. Modul în care s-au construit în trecut bordeiele nu s-a schimbat. Cuiele, balamalele şi încuietorile din fier n-au schimbat fundamental construcţiile din lemn, ci au servit ca înlocuitori de materiale, marcând mutaţii lente către tehnologiile moderne.
Tehnologia de executare a gropilor de alimente, folosite uneori şi pentru a ascunde anumite obiecte de inventar ori bunuri casnice, s-a transmis până în zilele noastre. O asemenea groapă are secţiunea verticală ca a unei oale: îngustă la gură. Groapa se tencuieşte cu argilă şi apoi se arde; astăzi, ca şi la daci, această tehnologie este identică.
Dacă, în acest domeniu, se constată o continuitate tehnologică, rezultat al unei necesităţi care s-a putut onora uşor şi rapid, a existat şi o continuitate terminologică?
2. Continuitatea terminologică presupune o continuitate de vieţuire a băştinaşilor indiferent de meandrele istoriei şi de succesiunea năvălitorilor şi a ocupanţilor. După fiecare raid distrugător, oamenii reveneau la casele lor. Construiau şi reconstruiau, îşi reparau gospodăriile şi-şi reluau fluxul vieţii întrerupt de duşmani. În mod normal, în domeniul construcţiilor din lemn, ar trebui să folosim astăzi aceleaşi cuvinte ca şi dacii. Demonstraţia se poate face în cele mai restrictive condiţii, în ipoteza fondului minim de cuvinte.
Studii lingvistice mai vechi [12] au precizat că, astăzi, avem în uz 80 de cuvinte care provin de la daci. Aceste cuvinte nu se găsesc în limba albaneză, spun lingviştii, şi de aceea provenienţa lor este sigur dacică.
Am selectat din acest şir de 80 de cuvinte pe cele care se referă la domeniul construcţiilor şi intrau în limbajul tehnic al dacilor. Acestea sunt:
adia burtă gorun muşca ţarină
agăţa butuc grui niţel ţăruş
anina buturugă înghina pânză urca
arunca cârlig întâmpla reazem urcior
baier copil leagăn ridica urdina
băga custură lespede scurma undrea
boare desghina mare steregie viscol
bordei dop mişca şir
burlan gheară morman tare
În aceeaşi sursă [12] sunt prezentate cuvinte autohtone care au un corespondent în albaneză; am reţinut pentru tema abordată numai următoarele cuvinte:
abure copac gardină groapă vatră
brad curpăn gard scrum zgâria
brâu dărâma ghioagă strungă
cătun gata gresie ţarc
Nu facem comentarii asupra catastrofalei ipoteze: cuvântul care nu se află în nici o limbă de pe planetă este sigur dacic, autohton!
Tehnica balansoarului a fost surprinsă şi demontată prin cercetările remarcabile efectuate de Gabriel Gheorghe [3].
Câteva constatări imediate pe baza cuvintelor de mai sus – în ipoteza fondului minim – se pot face fără teama de a greşi.
Fiecare cuvânt poate genera o familie sau face parte dintr-o familie de cuvinte.
Dacii foloseau verbul a înghina şi pe cel de a desghina; inevitabil, aveau şi substantivele înghinare şi desghinare, înghinat şi desghinat termeni pe care-i folosim şi astăzi. Ba mai mult, avem şi variantele moderne: îmbinare, îmbinat, a îmbina etc. care demonstrează că şi limbajul tehnic este un sistem viu, în evoluţie, ca orice limbă.
Cum de la daci avem cuvântul şir avem toată familia de cuvinte: a înşira, înşirat, înşiruire, înşirare, şiroi etc.
Din verbul a urdina, folosit acum două mii de ani de către daci, avem toată familia de cuvinte: urdiniş, urdinare etc.
Dacă boare vine de la daci, n-are sens să afirmăm că abure nu este cert dacic!
Evident sunt şi cuvinte polisemantice. Prin copil înţelegem şi un cui de dimensiuni mai mari, făcut din lemn, folosit la îmbinări; mare este adjectiv dar şi substantiv (Marea neagră); a întâmpla conduce la tâmpla capului dar şi la tâmpla bisericii etc.
Prin argea, cuvânt dacic înţelegem astăzi: groapă pătrată de ţesut, vara, şi pentru păstrat stupii, iarna; bolta unei clădiri; streaşina casei; scheletul din stâlpi şi căpriori al unei clădiri.
Cuvântul gardină are azi mai multe înţelesuri: şanţ interior la capetele doagelor; marginea de sus a ghizdurilor unei fântâni din lemn; borul pălăriei.
„Venim” deci cu: bordeiul, cătunul, gardul, strunga, ţarcul şi vatra, cu ţăruşul şi ţarina, cu leagănul şi ghioaga etc. de la daci; le-am păstrat ca atare cu denumiri cu tot, pentru că ne-au fost necesare şi ele sunt probe ale continuităţii noastre pe teritoriul românesc.
Să observăm că s-au păstrat cuvinte din domeniul construcţiilor, inclusiv al instalaţiilor şi proceselor casnice, cum ar fi: urcior, vatră, scrum, a scăpăra, abur, boare etc.
Folosind acest set de cuvinte din ipoteza fondului minim [12], constructorii de astăzi formulează, ca şi pe vremea dacilor, fraze şi propoziţii cu valoare de circulaţie în domeniul construcţiilor.
Iată câteva exemple:
1. Băiatul agăţă gheara cârligului, urcând butucul reazemului;
2. moşul îmbină burlanele bordeiului, mişcând cârligele;
3. Copilul înşiră ţăruşii gardului, păstrând buturile;
4. Copilul mătură vatra, aruncând scrumul/steregia;
5. Boarea/aburul adie, ridicând pânza argelei;
6. Viscolul a dărâmat bordeiul;
7. Moşul ridică gardul cătunului, dărâmând ţarcurile;
8. Bucuros, urcai malul pârâului, aruncând căciula.
Şirul exemplelor poate fi continuat, dar ne mulţumim cu cele de mai sus spre a invita pe cititorii noştri să contribuie la demonstraţie.
3. În limbajul tehnic pe care-l folosim astăzi există dovada că regăsim zestrea de cuvinte moştenită de la daci. Evident, se naşte întrebarea: bine, dar cu gramatica ce s-a întâmplat? Cuvinte de la daci avem, dar gramatica de la cine am moştenit-o?!
Să constatăm prezenţa verbelor dacice (în ipoteza fondului minim!) în limba română cum ar fi: agăţa, adia, anina, arunca, băga, înghina, întâmpla, mişca, ridica, scurma, usca, urdina etc.
Substantivele dacice se declinau şi atunci; verbele de mai sus se conjugau şi atunci ca şi astăzi.
Dacă s-au păstrat cuvintele din şiragul de perle ale limbii române s-a păstrat şi „aţa” pe care au fost înşirate, gramatica, printr-o folosire continuă şi în domeniul tehnic.
Altfel s-ar fi risipit pe drum şi n-ar fi ajuns la noi într-un sistem coerent de comunicare prin viu grai.
Concluzia eminentului istoric Alexandru badea ne vine în ajutor: „Între română şi latină asemănarea e un fenomen de convergenţă nu de filiaţie” [2, p. 174].
„Romanizarea a fost imposibilă” în cei 170 ani de ocupaţie romană pe o treime din teritoriul Daciei!
4. Atractivă este şi analiza cuvântului abure/abor cu familia sa: abur, aburi, a aburi, abureală (care poate avea şi sensul de „vorbărie ameţitoare”) etc.
Multe cuvinte dacice au avut o evoluţie interesantă pe care o identificăm fie din texte vechi, fie din limbajul actual al românilor sud-dunăreni. La multe cuvinte a dispărut litera „a” din faţă, în decursul timpului:
aţigan – ţigan;
arus – rus;
aroşu – roşu;
acasă – casă, dar şi acasă;
abur – bură (de ploaie)
Vlahii din peninsula balcanică folosesc şi astăzi cuvinte ca: arus, aroşu, ardica (aridica), aţigan etc. în timp ce noi folosim variantele evoluate: rus, roşu, ridica, ţigan etc.
Cuvântul abor, în evoluţia sa, a conservat rădăcina bor a cărei productivitate, în limba română, este foarte bogată.
Într-un remarcabil studiu [3], cercetătorul Gabriel Gheorghe a identificat 425 de cuvinte, astăzi în uz la noi, derivate din rădăcina bor, cuvinte clasificate în şase categorii, după semnificaţii:
– hrană, furaj;
– organe de digestie;
– alimentaţie, fiziologia digestiei;
– vase şi recipiente pentru hrană;
– gaură, bortă;
– zgomotul pe care-l face aerul în intestin.
Identificăm astfel un bogat filon de cuvinte dacice prezente în limba română tehnică de astăzi: borcan, bordei, bortă, borborosi etc.
Gândul ne duce la ultimul vorbitor de limbă dalmată, Tone udayna burbur, chestionat de bartoli la sfârşitul secolului al XIX-lea [2, p. 288. Ruda noastră din vecini, tracul burbur îşi trage numele din rădăcina bor!
5. Cuvântul păcură a constituit obiectul unui studiu [4, p. 8] al istoricului Constantin C. Giurescu. Acesta a constatat că „studiul limbii române ne dă şi el mărturii concludente ale continuităţii populaţiei daco-romane în spaţiul carpato-danubian. Cităm una singură din aceste mărturii şi anume cuvântul păcură care derivă din latinul picula.”
Am avut păcură din toate timpurile, a existat necesitatea de a o folosi, au existat meseriaşi precum şi tehnologii de extracţie şi prelucrare şi, automat, au existat şi cuvinte tehnice specifice.
Localităţile în care s-a extras păcura din vechime se numesc prin contaminare: Păcurari, Păcureţi etc., marcând profesioniştii din domeniul respectiv.
Nici un grup migrator n-a venit cu păcura pe cai şi n-a avut-o nici în spaţiul în care s-a aşezat şi a dispărut! Migratorii nu ne-au impus cuvinte al căror sens nu-l cunoşteau; descoperind aici elemente de noutate tehnică le-au asimilat cu tot setul de cuvinte definitorii spre a se putea înţelege cu băştinaşii şi între ei. Sistemele de comunicare prin viu grai ale oamenilor conţin caracteristicile spaţiului de geneză.
Continuitatea populaţiei băştinaşe se demonstrează şi prin prezenţa acestui cuvânt arhaic în limba română actuală.
Discontinuitatea de vieţuire ne-ar fi impus alţi termeni ca: neft, petrol (acesta a intrat în uz de abia în secolul al XIX-lea; ca şi ţiţei) etc.
Dacă în ceea ce priveşte vechimea cuvântului păcură suntem de acord cu C.C.Giurescu, în ceea ce priveşte originea sa latină avem altă opinie.
Să constatăm două realităţi:
a) Prin păcurar înţelegem: omul care extrage păcură şi o comercializează; cioban.
b) Există astăzi în limbă familia de cuvinte derivate din picula: pic, picătură, piculeţ, a pica, a picura, picură etc.
Cuvântul păcură, după legile lingvisticii n-are cum să provină din picula.
Cum piculă/păcură(?!) un cioban/păcurar?!
Cum poate picula/păcura (?!) satul Păcureţi, un toponim (?!).
Funcţional, nu are sens o asemenea ipoteză! Concluzia că arhaicul păcură este cuvânt dacic se impune.
6. Sâmbra oilor este o instituţie originală de metrologie [8] care s-a păstrat din epoci străvechi. Este un domeniu tehnic absolut fascinant care demonstrează ingeniozitatea localnicilor în rezolvarea problemelor de măsurare prin adoptarea unităţilor de măsură, a multiplilor şi submultiplilor. Evident, cuvintele folosite de daci în acest domeniu sunt utilizate şi astăzi de către crescătorii de oi.
Unitatea de măsură pentru capacitate variază între 0,4 ... l litru („cantitatea de lapte ce dă o oaie la o mulsătură”; „cantitatea de lapte mulsă într-o zi de la o oaie”), în funcţie de localitate, şi poartă nume diferite: cupa (Bixad, jud. Satu Mare); ceanoc (Negreşti – Oaş, judeţul Maramureş); harganul (munţii Poiana Ruscă, jud. Severin); pliul (Poieniţa Voinii, jud. Hunedoara); sfârtacul (Zlatna, judeţul Alba); lingura (judeţul Hunedoara) etc. Printre submultipli se află: picur, deci, ceanoc, pontierul etc. iar la capitolul multipli semnalăm: măsura, găleata, cupa, cincitura, mirţa etc.
Importante sunt şi corecţiile: de lactaţie, de rasă, de mulgere, socială etc., practicate şi astăzi [8].
Conform cercetărilor profesorului Ion Mocioi, cuvântul sâmbră este tracic şi înseamnă sfânta oaie (sâm’bâr; sâm’bră. Vezi şi: Sâmpetru, Sâncrai, Sânger etc.)
Familia de cuvinte străvechi aflate şi azi în uz, care se formează, porneşte tot de la rădăcina bor, cu localizări specifice: brânză, zbâr, bârlog (locul oii) etc.
Folosirea răbojului ca sistem de memorizare a datelor şi a convenţiilor dintre ciobani şi proprietarii de oi reprezintă o altă dovadă de tehnologie arhaică transmisă din generaţie în generaţie o dată cu limbajul specific.
7. Se spune că în minerit, romanii au adus lângă Roşia Montană mineri piruşti pentru exploatarea minieră din zonă. Este adevărat, că pentru o exploatare intensivă a bogăţiilor din teritoriile ocupate, romanii au numit oamenii lor în funcţiile cheie.
Tot atât de adevărat este şi faptul că, atât la suprafaţă cât şi în subteran, au fost folosiţi localnici pentru efectuarea muncilor necalificate şi a celor cu calificare sumară, ba chiar infractori condamnaţi la ocnă.
Operaţia se repetă de milenii pe toată planeta. Bogăţiile subsolului Americii Latine au fost exploatate de conchistadori folosind forţa de muncă a indienilor.
În minele din Transilvania, administraţia austriacă a folosit ingineri care ştiau limba română şi în care se înţelegeau cu lucrătorii din subteran.
Inginerul român Carol S. Caracioni-Crăciun este unul dintre acei ingineri. Specialiştii alogeni din mineritul românesc intrau în dialog cu ocnaşii şi lucrătorii:
„Toţi vorbeau valaha, limba română, limba în care comunicau cu lucrătorii din mine şi cu alţi lucrători şi cărăuşi, limba de comunicare curentă din Transilvania” [7].
Avem convingerea că multe cuvinte tehnice din minerit au o origine autohtonă, tocmai pentru că bogăţiile subsolului, şi ne referim la aurul dacic, în primul rând, au fost exploatate din cele mai vechi timpuri, neîntrerupt, până în zilele noastre.
8. Există dovezi că limbajul tehnic românesc a folosit accidental unii termeni străini care au dispărut prin mecanismul vieţii şi al comunicării.
În loc de incendiu, ziceau iangăn; pentru gaz lampant s-a folosit şi fotoghin (generator de lumină) etc. Ceea ce nu era necesar sau nu se integra specificului logicii limbii române a dispărut.
În epoca modernă limbajul tehnic s-a îmbogăţit substanţial prin cuvinte noi impuse de noile descoperiri: radio, cuantă, telegraf, energie, telegramă, electricitate, rachete, televizor, laser, bit, ohm, newton, pascal, tesla etc. Noutăţile tehnico-ştiinţifice sunt însoţite de limbajul de definiţie, tehnico-funcţional.
Petrache Poenaru, Dinicu Golescu şi atâţia alţii, au avut dificultăţi în a descrie sisteme tehnice noi cu ajutorul unor cuvinte străine, neconsacrate la noi printr-o folosire adecvată şi îndelungată [7].
9. Un caz special îl reprezintă cuvântul bolovăniş, autohton, cu rădăcina bol/bor drept punct de geneză.
Astăzi, avem: în judeţul Bacău, localitatea Bolovăniş; Bolovăneşti în Alba şi Argeş; Bolovani în judeţul Dâmboviţa etc.
Există însă şi Balvanyos (pronunţat: Bolvanioş; Karatsony-Caracioni, Crăciun, pronunţat: Coracioni) care este prezentat drept cuvânt de origine maghiară, fără corespondent în limba română.
Adevărul însă este la îndemâna oricui: de la bolovăniş prin bolvanios, mutând litera „o” şi ţinând cont de accent, se obţine balvanyos!
De altfel, pe hărţile vechi, se consemnează DEALUL BOLOVĂNOS în această localitate. Este un toponim singular, fără corespondent oficial în limba română! La intrarea în această localitate va trebui să apară şi originalul românesc bolovăniş pe care unii se prefac, jenant, că nu-l ştiu.
De remarcat că, în limba română cuvântul bolovan a generat o adevărată familie de cuvinte cu caracter tehnic: bolovănos, bolovăniş, bolovănit etc.
În maghiară balvanyos este insular, semn că este împrumutat.
La noi, vechimea cuvântului bolovan este evidentă şi incontestabilă şi îşi are originea în spaţiul dacic unde-şi avea logica, existenţa şi folosinţa.
10. Limbajul tehnic al dacilor se regăseşte în limbajul tehnic românesc actual. Din ce în ce mai mulţi cercetători semnalează elementele de arhaism din limba română cum ar fi: Zăganul şi Vâlsanul, datând din perioada totemică [13]; Talaba, tracic [11]; soare, tracic [10] etc.
zăganul este un munte dar e şi numele unui vultur dispărut: vâlsanul este un râu populat cândva de vâlsani, peşti specifici; Talaba e un toponim arhaic păstrat în Stroeşti-Argeş şi în judeţul Călăraşi etc.
De altfel şi Mitu Grosu [5] ne semnalează în zona occitană din Franţa un fond arhaic de cuvinte româneşti astăzi în uz!
Cu mult înainte de anul 1521 (Scrisoarea boierului Neacşu din Câmpulung-Muscel) cuvinte tehnice româneşti sunt semnalate în surse din ce în ce mai numeroase [1], [4], [6], [9], [11] etc.
Dacă pentru unele perioade nu există încă documente ale limbii române, asta nu înseamnă că limba dacilor a dispărut [6]; limbile nu mor niciodată [2] ci încetează pur şi simplu de a mai fi folosite din cauza decesului vorbitorilor respectivi.
Demonstraţia că dilema „Continuitate sau salt în latinitate” are soluţii logice a fost făcută [2, p. 88].
11. Diferenţa dintre limba oficială şi limba băştinaşilor este enormă. Cele două nu se exclud. Dacă la oraşe, ocupanţii puteau influenţa lingvistic, mai mult sau mai puţin, în lumea satului românesc situaţia a fost cu totul alta. Căsătoriile mixte erau repudiate sub zicala că „se spurcă sângele” şi satul evolua sub spectrul unui puternic conservatorism.
De aceea ne şi miră insistenţa unor ocupanţi de a-şi impune limba lor băştinaşilor aflaţi sub jug.
În epoca modernă deznaţionalizarea prin limbă a cunoscut dimensiuni faraonice prin întindere, metode şi mijloace folosite. Asupra imensului pericol de rusificare a românilor de către ocupantul rus, spre exemplu, Mircea Eliade spunea în anul 1949:
„Să explicăm acestor occidentali că procesul de deznaţionalizare a României nu este o chestiune locală, care interesează câteva milioane de vagi europeni. Că, dimpotrivă, asemenea atentate la libertatea, demnitatea şi creativitatea umană constituie o provocare a întregii conştiinţe moderne; că încercarea de a schimba o limbă, a înstrăina un suflet şi a înlocui o cultură este mult mai gravă decât bomba de la Hiroshima; că rusificarea este o crimă împotriva spiritului, pentru că o asemenea silnicie sfârşeşte întotdeauna prin a steriliza un neam întreg, transformându-l într-un hibrid, într-o corcitură nevrednică şi servilă...”
Alexandru Badea ne avertizează în plus: „Considerată în sine, o limbă evoluând în funcţie de posibilităţile şi mijloacele ei interne nu devine niciodată altă limbă” [2].
„Apariţia” aşa-numitei limbi moldoveneşti prin proiecţie infracţională este deja hilară.
În faţa acestor avertismente, perspectiva rusificării nu-şi mai găseşte logica. Istoria a condamnat la sterilitate aceste eforturi pentru că ele au produs numai crime şi monstruozităţi, nespecifice lumii civilizate.
BIBLIOGRAFIE
1. Arhivele Statului Braşov, nr. 752/1508-1509.
2. Alexandru Badea, Începuturi româneşti. Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000.
3. gabriel Gheorghe, O ipoteză nouă: româna străveche = indoeuropeana comună, GETICA, nr. 3-4, 1992, p. 41-104.
4. Constantin C. Giurescu, Românii în mileniul migraţiilor. Consideraţii asupra unor aspecte, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1975, p. 8.
5. Mitu Grosu, Occitan et roumain. Ressemblences, Jerusalem, 1987.
6. Leonăchescu, N.P., Istoria şi condiţiile la limite tip Dirichlet, GETICA, nr. 3-4, 1992, p. 32-40.
7. Leonăchescu, N.P., Premise istorice ale tehnicii moderne româneşti, Vol. I, Editura Tehnică, Bucureşti, 1995, p. 238.
8. Leonăchescu, N.P., Sâmbra oilor, o instituţie originală de metrologie. Comunicare la Sesiunea CRIFS a Academiei Române, 28 septembrie 1995. METROLOGIE, nr. 2, 1996, p. 58-61; GAZETA ŢĂRANULUI ROMÂN, nr. 6, 13-19 noiembrie 1995, p. 4 şi 5.
9. George Mihăilă, Dicţionar al limbii române vechi (sfârşitul sec. X-începutul sec. XVI), Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1974.
10. Ion Mocioi, Discul de la Phaistos. Descifrarea unei scrieri, Editura SPICON. Târgu Jiu, 2001.
11. Alexandru Pele, Etnonimele românilor. VALAH. Etimologie ancestrală şi areal istoric, Editura ABADDABA, Oradea, 1996.
12. Ion I. Russu, Elemente autohtone în limba română, Editura Academiei R.S.R.,Bucureşti, 1970.
13. Aurelian Sacerdoţeanu, Toponimie şi onomastică pe valea Vâlsanului, îndeosebi la Stroeşti-Argeş. Comunicare făcută în ziua de 28 iulie 1974 la a 3-a sesiune ştiinţifică de vară „Stroeşti-Argeş”.