Scurtă introducere în mitologia populară românească
Pentru tiparCuvânt preliminar
Textul de faţă a fost gândit ca introducere la Petit Dictionnaire de mythologie populaire roumaine. Dat fiind caracterul de Introducere la o lucrare mai amplă, am simţit nevoia de a face trimiteri la diferite articole indicate prin →, aşa cum se procedează în cazul unor lucrări similare, trimiteri care vor servi cercetătorilor români la consultarea în limba română a întregii lucrări.
Izvoare ale mitologiei populare româneşti
Lucrarea Petit Dictionnaire de mythologie populaire roumaine a fost alcătuită pe baza documentelor din secolele al XIX-lea şi al XX-lea, care au fixat în scris tradiţia orală din Carpaţi şi de pe cursul inferior al Dunării, în perioada indicată. Chiar şi izvoarele scrise ale antichităţii, pe care se bazează articole ca Decebal, Deceneu, Gebeleizis, Zalmoxe ş.a., reprezintă tot fixarea în scris a tradiţiei orale.
În timp ce pentru perioada premergătoare secolului al XVIII-lea avem doar puţine indicii cu privire la modul de gândire magico-mitic al românilor, în jurul anului 1800 remarcăm o intensă activitate de fixare în scris a tradiţiei orale. Începutul l-au făcut românii din Transilvania – regiune a ţării care odinioară aparţinea Imperiului Habsburgic. Deşi acolo românii constituiau majoritatea şi erau, totodată, cea mai veche populaţie a ţării (celelalte fiind reprezentate de maghiari, secui şi saşi), ei erau lipsiţi de drepturi politice. Pentru a câştiga egalitatea în drepturi cu celelalte naţiuni ardelene, intelectualii români, în special reprezentanţii bisericii greco-catolice, au cercetat cultura populară, în scopul aducerii unor dovezi referitoare la originea nobilă, romană, a poporului român, precum şi a celei privitoare la continuitatea românilor în Dacia. Ei au comparat riturile, obiceiurile, personajele mitice, precum şi sărbătorile românilor cu cele ale romanilor. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea activitatea de culegere s-a extins şi asupra celorlalte provincii româneşti, ca urmare a dezvoltării folcloristicii în Europa. A crescut treptat numărul descrierilor de obiceiuri şi datini, ca şi numărul culegerilor de basme, legende şi cel al monografiilor locale şi regionale, care conţin, şi ele, informaţii interesante pentru lucrarea noastră. În scopul de a cunoaşte multitudinea obiceiurilor, miturilor şi legendelor româneşti, cercetători ca B.P.-Hasdeu (1885), Ion Pop Reteganul (1889-1892), N. Densuşianu (1893-1894, 1895-1896), Ion Muşlea (1930-1944) ş.a. au difuzat chestionare în toate regiunile locuite de români şi au obţinut informaţii din peste 2000 de localităţi. Între timp, răspunsurile la chestionarele lui Hasdeu1 şi ale lui Densuşianu2 sunt cunoscute şi au putut fi folosite în această lucrare.
Alţi cercetători, printre care S. Fl. Marian3, E. Niculiţă-Voronca4, T. Pamfile5, M. Eliade6, O. Papadima7, M. Coman8, A. Oişteanu9, au alcătuit lucrări despre fragmente din mitologia românească, iar M. Olinescu10, R. Vulcănescu11, V. Kernbach12, Ion Ghinoiu13 şi I. Evseev14 au cercetat acest subiect în complexitatea sa. De unele aspecte ale mitologiei româneşti s-au ocupat, de asemenea, T. Papahagi15 şi O. Bârlea16, în dicţionarele lor de folclor şi etnografie, respectiv de poveşti populare. Lucrarea noastră expune, în cele aproape 500 de articole, toate aspectele importante ale reprezentărilor mitice – de la fiinţele mitice şi sfinţi până la tradiţii şi obiceiuri şi la practicile magice de orice fel. Sunt menţionate, de asemenea, paralele din mitologiile altor popoare.
Elaborarea lucrării a condus la câteva constatări care vor fi prezentate aici pe scurt.
Mitologia ca sistem filozofic şi comportamental
Mitologia românească este un sistem filozofic şi de comportament complex, desăvârşit şi suficient sieşi. Ea dă răspunsuri la orice întrebare imaginabilă despre cosmos şi despre existenţa umană, despre viaţă şi moarte, despre legătura omului cu Dumnezeu şi cu natura etc.
Aşa se face că mitologia românească relatează cum au luat fiinţă → Dumnezeu şi universul (→ Facerea lumii, cum au fost create → Pământul, → Cerul şi corpurile cereşti (→ Soare, → Lună, → Lună nouă) şi, de asemenea, cum va dispărea Pământul (→ Sfârşitul lumii). Iar dacă echilibrul iniţial al tuturor componentelor universului se află în pericol, ea, mitologia, ştie cum poate fi restabilit acesta sau, mai bine zis, cum se poate evita pericolul unui cataclism şi cum poate fi regenerat universul (→ Alunul, → Oul, → Cerul, → Boboteaza). De asemenea, omul cu gândire magico-mitică se orientează după semnale pe care le primeşte din univers. El poate interpreta totul, poate să prevină răul sau, cel puţin, să se pregătească din punct de vedere psihic pentru cazul că ar avea loc asemenea catastrofe.
Omul ştie cum au luat fiinţă insectele, păsările, animalele, plantele şi copacii; el cunoaşte fiinţele imaginare ale aerului, apei, pădurii; îi sunt cunoscute popoare ciudate (→ Blajinii) şi monştri (→ Căpcăunii) sau împărăţia subpământeană şi împărăţia cerurilor.
Totul se petrece în viaţa omului după reguli magico-mitice. Abstinenţa sexuală, recomandată în anumite situaţii, ca şi diversele tabuuri, ordonează funcţia procreaţiei. Ele au grijă ca perioada de sarcină să decurgă fără probleme şi ca noua viaţă să poată lua fiinţă nestânjenită. Naşterea este însoţită de rituri care asigură sănătatea mamei şi copilului (→ Lehuza, → Moaşa). Destinul unui om este hotărât o dată pentru totdeauna, în a treia zi după naşterea sa, de către temutele → Ursitoare; de aceea, omul trebuie să se comporte cu ele astfel, încât să le câştige bunăvoinţa. Numeroase ritualuri sunt menite să-l ocrotească pe copil şi pe tânăr de pericole şi să-i stimuleze creşterea (→ Înfrăţirea, → Fraţii lunatici). După căsătorie, nevoile individuale trec în planul secund, deoarece acum omul e preocupat de soarta copiilor lui, făcând tot ce poate pentru ca aceştia să crească sănătoşi şi să fie fericiţi. Abia către sfârşitul vieţii sale se ocupă din nou de el însuşi şi de ceea ce va fi cu sufletul lui după moarte. Se pregăteşte pentru momentul morţii, ia măsuri menite să‑i uşureze viaţa de dincolo de moarte, respectiv să-i îmblânzească suferinţele viitoare (→ Moartea, → Moşii, → Priveghiul).
Un cod comportamental, cunoscut de toţi, ordonează relaţiile inter-umane. Cine nu respectă acest cod va fi pedepsit, conform principiilor magico-mitice.
Criterii magico-mitice ordonează şi relaţiile omului cu natura. Plantele şi copacii, animalele domestice şi cele sălbatice, munţii şi văile au o origine necunoscută ştiinţei şi un efect pozitiv sau negativ asupra omului. Natura îl ajută nu numai la procurarea hranei, câteva dintre părţile ei componente pot chiar să-l vindece de boli fizice şi psihice (→ Avrămeasa, → Mătrăguna).
Răul este combătut, însă rareori prin utilizarea violenţei, mai degrabă se foloseşte păcăleala ca armă, ceea ce înseamnă că lupta este de natură intelectuală. Răul care i se întâmplă cuiva este ca pedeapsă binemeritată pentru violarea unor tabuuri sau pentru păcatele comise. Toate pedepsele au, ca să zicem aşa, o explicaţie religioasă, sunt meritate şi date pentru ca greşelile să nu se repete.
Duşmanii omului stau mereu la pândă. În posesia lor se află anumite locuri (răzoare, încrucişări de drumuri etc.), pe care omului îi este permis să le folosească doar după săvârşirea unui sacrificiu scump (→ Casa).
Viaţa omului e guvernată de două principii: ceea ce îi este interzis să facă (tabuul) şi ceea ce îi este permis, respectiv ceea ce trebuie să facă. Aceste două principii orânduiesc viaţa omului până în cele mai mici detalii. Câteva exemple: nu este permis să se scoată apă din fântână oricând; nu e voie ca gunoiul să fie scos din casă decât după anumite reguli şi, în orice caz, nu e voie să fie aruncat în direcţia soarelui-răsare; spălatul rufelor e permis numai în anumite zile; la fel torsul, ţesutul ori cusutul. Aratul, ca şi recoltarea, ori începerea unei construcţii: casă, biserică, pod, fântână, dar şi începutul unei călătorii pot avea loc numai după reguli tradiţionale, de toţi oamenii ştiute. Totul este fixat prin reguli: când şi unde este permis să se doarmă (→ Înălţarea Domnului, → Sf. Gheorghe), când este permissă fie cântate anumite cântece (de ex.: colinde, bocete etc.), pentru a nu pune în pericol comunitatea; când este permis dansul (nu în timpul postului, al doliului sau al recoltei). Cuvinte ca lup, şarpe, drac ş.a. nu pot fi rostite fără a risca apariţia spontană a amintitelor fiinţe. Pentru a evita acest pericol, sunt folosite nenumărate eufemisme.
În mitologia populară omul se află în centrul universului. El primeşte din toate direcţiile semnale care indică noroc sau nenoroc, succes sau eşec. Căderea unei stele înseamnă moartea unui om, eclipsele de soare ori de lună prezic moarte, ciumă, foamete, război. Curcubeul apare după ploaie pentru a aminti că nu va mai avea loc niciodată un potop. Fiinţele naturii posedă însuşiri care le permit să-l avertizeze pe om de pericole sau să-i transmită altfel de informaţii: strigătul bufniţei anunţă moarte în familie, ciripitul unei păsări anunţă oaspeţi; de câte ori cântă cucul, atâţia ani mai are de trăit omul. Cotcodăcitul găinilor, mugetul unui animal domestic, şuieratul urechilor, [z]bătutul ochilor, visele, dar şi faptul de a se împiedica de ceva – toate acestea au caracter de simbol şi arată omului că este în continuare în contact cu divinitatea şi că aceasta îi acordă protecţie.
În sens mitic, timpul nu are aceeaşi semnificaţie tot anul. Există perioade care sunt deosebit de favorabile pentru anumite acţiuni şi care le asigură succesul, dar există şi perioade care îngreuiază o acţiune sau care o fac imposibilă. Dorinţele se împlinesc, dacă sunt rostite în momentul în care se deschid cerurile sau când este lună nouă (mai ales în martie) etc. Timpul posedă calităţi diverse, poate fi influenţat şi este extensibil.
Relaţia omului cu Dumnezeu este coordonată de un sistem foarte detaliat: de zile de sărbători şi zile lucrătoare. Orice sfânt are sarcinile lui, unele dintre care sunt străine teologiei.
În nu mai puţin de 35 de zile sunt interzise anumite activităţi, pentru ca omul să fie protejat de primejdia lupilor. Alte zile sunt sărbătorite pentru ca omul să fie ferit de boli şi epidemii, de atacurile insectelor, ale şerpilor şi ale şoarecilor, de fulger, grindină şi furtună, de arşiţă, de vrăjitoare şi hoţi ori pentru a nu avea copii nenorociţi.
Viaţa omului, precum şi întâmplările din univers, sunt hotărâte de criterii magico-mitice. Aceasta face ca mitologia să devină un fel de religie neoficială, paralelă celei creştine. Este ceea ce Eliade denumeşte “creştinismul cosmic”, adică un creştinism ţărănesc, caracteristic românilor şi în genere popoarelor din sud-estul Europei17.
Sistemul filozofic şi de comportament, constituit pe baza gândirii magico-mitice, face satul independent din punct de vedere cultural. Săteanul cu comportament tradiţional ştie totul şi deţine mijloacele necesare pentru a putea ieşi din orice situaţie dificilă.
Straturile mitologiei româneşti
Aşa cum ne sunt cunoscute riturile, obiceiurile, fiinţele mitice din tradiţia orală a secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, mitologia populară românească se constituie din mai multe straturi succesive, care pot fi parţial recunoscute şi determinate istoric, chiar dacă acest lucru este foarte dificil. Însă încercările de acest fel, efectuate de autori insuficient specializaţi, care, în secolul trecut, au căutat elemente romane, iar în secolul nostru elemente tracice în folclorul românesc18, au eşuat. În schimb, oameni de ştiinţă renumiţi, cum sunt M. Eliade, I.-A. Candrea, O. Bârlea, T. Herseni ş.a., au reuşit să identifice anumite elemente culturale care îşi au rădăcinile în timpurile geto-tracice, romane, bizantine, creştine sau chiar mai târziu, identificarea făcându-se prin compararea unor fragmente din tradiţia orală românească cu opere antice şi cu mitologiile popoarelor vecine şi ale altor popoare romanice.
a) Cel mai vechi strat al mitologiei româneşti trebuie fixat în perioada geto-tracică. M. Eliade arată, spre exemplu, că motivul sacrificiului în fundamentul unei construcţii este un “mit primordial” şi adaugă: “primordial în sensul că ne restituie (informează – I.T.) despre o creaţie spirituală care precede cu mult epocile protoistorice şi istorice ale popoarelor din sud-estul european”19. Eliade vede un substrat comun, “moştenit de la traci”, care constituie “principalul element de unitate a întregii Peninsule Balcanice” şi, în continuare, arată că “alte elemente culturale comune tuturor popoarelor balcanice par încă şi mai vechi decât moştenirea geto-tracă, prezentând o configuraţie preindoeuropeană”20. Eliade este de părere că anumite mituri, simboluri şi rituri, care stau la baza folclorului religios al românilor, îşi au rădăcinile într-o lume de valori spirituale care precede apariţia marilor civilizaţii ale Orientului Apropiat antic şi ale Mediteranei21. El accentuează caracterul arhaic pe care îl are cultura ţăranului din centrul şi sud-estul Europei până în secolul al XX-lea. Aceasta păstrează, spune Eliade, “fragmente mitologice şi ritualuri dispărute în Grecia antică, înainte de Homer”22.
T. Herseni atribuie anumite obiceiuri de iarnă şi primăvară, precum şi câteva fiinţe mitice, cultelor primitive ale pădurii de brazi, mamei, soarelui şi lunii, care pot fi fixate la începutul culturii umane23.
După părerea lui O. Bârlea, anumite obiceiuri calendaristice şi practici magice (→ Boriţa, → Cerbul,→ Caloianul, → Căluşarii, → Ursul,→ Paparuda etc.), precum şi anumite fiinţe mitice (de ex. Joimăriţa), aparţin celui mai vechi strat geto-dacic al mitologiei române24. La rândul nostru, am arătat că mitul cunoscut al luptei lui Heracle cu → Leul din Nemeea s-a perpetuat într-o colindă românească25.
b) După cucerirea Daciei de către împăratul Traian, în anii 105-106, s-a produs o profundă restructurare a culturii orale, în noua provincie romană. Anumite credinţe (→ Zalmoxe, → Gebeleizis), care au fost fixate în scris în opere ale antichităţii, precum şi motive şi fiinţe mitice cunoscute doar culturii orale, au fost înlocuite încet-încet cu elemente culturale ale cuceritorilor. S-a constituit astfel o cultură populară nouă, care a cuprins atât elemente dacice, cât şi romane.
La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea, reprezentanţii Şcolii Ardelene şi-au propus să descopere stratul roman al culturii populare româneşti. Din perspectiva actuală, succesul lor a fost foarte limitat. Nici nu putea fi altfel, câtă vreme cercetările de cultură populară se aflau abia la începuturi. Doar în secolul XX după ce domeniul s-a dezvoltat în Europa şi după ce cultura populară românească putea fi comparată nu numai cu opere romane, ci şi cu tradiţia orală a vecinilor şi a popoarelor romanice în ansamblu, abia atunci s-a putut arăta că anumite credinţe sau rituri ale românilor sunt într-adevăr de origine romană.
E meritul lui I.-A. Candrea de a fi convins că superstiţia despre nenorocul pe care îl aduce întâlnirea cu o femeie ce toarce pe câmp, la moară sau la fântână, e de origine romană. El a arătat că această superstiţie a fost atestată în opera lui Plinius şi e cunoscută în Italia (Abruzzi), dar vecinii noştri slavi şi unguri par să nu aibă cunoştinţă de ea26. Tot de origine romană este, după Candrea, superstiţia potrivit căreia acel care pune pe foc un → Jug, va suporta dureri mari şi nu va putea muri decât atunci când i se va pune un jug sub cap. Această superstiţie e cunoscută doar în România, Sicilia, Abruzzi şi în câteva regiuni ale Franţei. De aceea se poate presupune că românii au preluat-o de la romani27. De asemenea, trebuie remarcat că un descântec (→ Descântat), pe care Marcellus Empiricus l-a notat, în secolul al V-lea, la Bordeaux, a fost transmis de români cuvânt cu cuvânt28. Despre obiceiul de a cânta cântece profane de Crăciun, cum se obişnuia în Roma antică, obicei cunoscut în sud-estul Europei, a scris P. Caraman29. Opinia lui, precum că acest obicei ar fi de origine romană, a fost confirmată de curând prin cercetarea colindatului la italieni, francezi, catalani, spanioli şi portughezi.
c) După retragerea romanilor din Dacia, sub Aurelian (273-274), viaţa culturală a oraşelor şi-a pierdut din însemnătate, iar tradiţia orală a început din nou să înflorească. Populaţia romanizată, care continua să trăiască în Dacia, a fost influenţată de noi curente culturale. În stadiul actual al cercetării mitologiei se poate doar cu greu aprecia ce urme a lăsat la noi cultura populară bizantină sau cea slavă. Tradiţia după care → Adam a fost creat de Dumnezeu din patru, respectiv din opt elemente, precum şi personajul mitic→ Avestiţa, aripa Satanei, par să fie de origine bizantină. Românii şi vecinii lor slavi au în comun mai multe obiceiuri şi fiinţe mitice. Adeseori însă este greu de hotărât, dacă acestea sunt de origine slavă, romană sau chiar dacă. Se poate spune cu siguranţă doar că între culturile populare au avut loc influenţe reciproce, acestea constituind un proces de a da şi a prelua. În studiul nostru despre motivul jertfei zidirii am evidenţiat rolul ce revine, în acest proces, regiunilor de la întretăierea diferitelor culturi30. Aceste regiuni ar trebui cercetate în viitor mai intens decât până acum, căci ceea ce au în comun mai multe culturi poate fi la fel de important pentru istoria culturii populare în Europa ca şi ceea ce este specific şi tipic unei culturi.
d) Nu trebuie trecut cu vederea stratul creştin al mitologiei române. După cum s-a arătat, acesta dispune de un inventar bogat în zile de sărbătoare păgâne, care nu au putut fi nici înlăturate de biserica creştină, nici încreştinate. Singura posibilitate a bisericii a fost ca să le tolereze o perioadă de timp, iar mai târziu să le combată. Aşa se face că, în ciuda faptului că românii au trecut la creştinism în secolele al III-lea şi al IV-lea, în mitologia română se găsesc numeroase elemente păgâne. Ceea ce ne interesează pe noi aici în mod deosebit este prelucrarea Vechiului şi Noului Testament. Tradiţia orală ne pune la dispoziţie o interpretare întrucâtva diferită a Sfintei Scripturi şi ne oferă imagini cu totul neaşteptate ale lui Dumnezeu şi ale sfinţilor. În sprijinul acestui fapt găsim exemple în prezentarea Fecioarei Maria (→ Sf. Maria) şi a Sfântului Petru (→ Sf. Petru). Naşterea miraculoasă a Mariei este decorată cu elemente populare, iar naşterea lui Hristos primeşte un cadru necunoscut Bibliei. Eforturile Mariei de a-l ascunde pe Iisus de urmăritorii săi par, din perspectiva biblică, aproape lipsite de veneraţie, însă, din perspectiva ţăranului, acestea apar nu numaiteoretic posibile, ci şi cu totul pioase. Episodul crucificării, precum şi moartea şi înmormântarea Mariei capătă trăsături poetice şi de basm. În linii mari, Maria este prezentată ca o ţărancă lovită de o soartă nefastă, căreia i se atribuie onoarea unei sfinte31.
Prezentarea mitică a Sfântului Petru este, de asemenea, una foarte îndepărtată de perspectiva biblică. Cel mai important apostol al lui Iisus este caracterizat parţial ca figură ridicolă în tradiţia orală datorită slăbiciunilor sale omeneşti, dar şi ca mare ajutor al lui Dumnezeu, căruia îi slujeşte (→ Contractul lui Adam cu diavolul). Pe de altă parte, el preia sarcini ale zeilor păgâni, devenind “Zeu (domn) al animalelor”, în special al lupilor.
Tot astfel sunt tratate ritualurile creştine ale botezului, nunţii, înmormântării: acestea sunt de origine creştină, dar se dezvoltă din multe ritualuri şi obiceiuri necreştine.
Numeroase articole ale lucrării noastre arată cum creştinismul a îmbogăţit, înnoit şi înnobilat mitologia română, aducând-o, totodată, la nivelul de înţelegere a poporului. De aceea se poate vorbi de un adevărat act de creaţie culturală.
Mitologia populară – operă a ţărănimii
Mitologia română este – cu excepţia câtorva teme – opera ţărănimii române. Ea oglindeşte gândirea magică a populaţiei de la sat, care trăieşte în zona carpato-danubiană, vorbeşte o limbă romanică şi a transmis din generaţie în generaţie elemente culturale preromane, romane, dar şi elemente care au fost create mai târziu.
Caracterul ei ţărănesc e dovedit de faptul că izvoarele pe care se bazează lucrarea noastră provin din gura ţărănimii şi înfăţişează grijile şi temerile, bucuriile şi necazurile comunităţilor rurale.
Opinia de mai sus poate fi susţinută prin aceea că mitologia reflectă preocuparea populaţiei rurale pentru procurarea hranei necesare omului şi animalelor. Acestui scop îi sunt dedicate nu numai munca, ci şi o serie de ritualuri şi obiceiuri care au loc iarna şi primăvara. Jocurile cu măşti, datinile, activităţile magice au funcţia de a stimula fertilitatea vegetaţiei, a animalelor şi a oamenilor. În schimb, perioada recoltei, care încheie un ciclu agrar, este o perioadă lipsită de petreceri, asemănătoare celei de doliu, căci orice greşeală în comportament ar putea duce la distrugerea recoltei. În acelaşi timp, au loc anumite ritualuri care sunt menite să asigure recolta anului următor.
Omul întreţine cu animalele domestice o relaţie de afecţiune, în scopul menţinerii sănătăţii şi sporirii numărului acestora. Gândirea mitică divinizează anumite animale care, se spune, prezic soarta stăpânului lor. Pentru aceasta, însă, stăpânii sau îngrijitorii animalelor trebuie să ducă viaţă castă în perioada păşunatului (→ Mioara năzdrăvană).
Cu totul altfel se comportă ţăranul faţă de animalele sălbatice, în primul rând faţă de → Lup şi de → Vulpe, care pun în pericol vitele şi găinile, şi faţă de anumite păsări, care pot distruge recolta. Aici omul ia măsuri menite să îngreuieze înmulţirea lor şi să le reducă pofta de mâncare. Fiinţele mitice care iau parte la viaţa satului sunt portretizate de fantezia ţăranului prin diverse mijloace: sunt mari cât o şură, au ochi ca sitele, cozi ca de vacă, picioare ca de cal, coarne ca vitele cornute etc. Aceste fiinţe veghează ca ţărăncile să respecte regulile mitice ale comportamentului (→ Joimăriţa, → Marţi, → Marţolea).
Sfinţii se comportă ca ţăranii (→ Înălţarea Domnului). Competenţa lor este direcţionată de cerinţele ţărănimii, adică ei protejează câmpurile, podgoriile sau livezile împotriva furtunii, au grijă ca animalele domestice să fie sănătoase şi să se înmulţească etc., căci mulţi dintre ei au fost, după legendă, ciobani.
Lucrarea noastră reprezintă un omagiu adus ţărănimii şi contribuţiei ei la cultura naţională, cu toate că ea n-a urmărit acest scop. Cercetătorii care vorbesc despre incapacitatea creatoare a ţărănimii în cultură vor avea argumente suficiente pentru a‑şi modifica această opinie.
Cultura populară reprezintă o parte importantă a culturii naţionale, a cărei cercetare oferă cunoştinţe pe care nici o altă disciplină ştiinţifică nu le poate oferi cu privire la trecutul cultural al unui popor.
NOTE
1 Ion Muşlea, O. Bârlea, Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarele lui B.P.-Hasdeu, Bucureşti, 1970.
2 Adrian Fochi, Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea, Bucureşti, 1976.
3 Iată principalele lui lucrări: S. Fl. Marian, Naşterea la români, Studiu folcloristic, Bucureşti, 1892; Nunta la români, Studiu etnografic, Bucureşti, 1890 ; Înmormântarea la români, Studiu folcloristic, Bucureşti, 1892; Sărbătorile la români, Studiu etnografic. I-III, Bucureşti, 1898, 1899, 1901; Tradiţii poporane din Bucovina, Bucureşti, 1895; Legendele Maicii Domnului, Studiu folcloristic, Bucureşti, 1904.
4 Elena Niculiţă-Voronca, Datinile şi credinţele poporului român, Aşezate în ordine mitologică, Cernăuţi, 1903.
5 T. Pamfile, Mitologie populară românească. I. Duşmani şi prieteni ai omului. II. Comorile, Bucureşti, 1916; Sărbătorile la români. Sărbătorile de vară la români, Studiu etnografic, Bucureşti, 1910; Sărbătorile la români. Sărbătorile de toamnă şi postul Crăciunului, Studiu etnografic, Bucureşti, 1914; Sărbătorile la români. Crăciunul, Studiu etnografic, Bucureşti, 1914; Cerul şi podoabele lui după credinţele poporului român, Bucureşti, 1915; Diavolul învrăjbitor al lumii, După credinţele poporului român, Bucureşti, 1914; Văzduhul. După credinţele poporului român, Bucureşti, 1916.
6 Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis Han, Studii comparative despre religiile şi folclorul Daciei şi Europei Orientale, Bucureşti, 1980.
7 O. Papadima, O viziune românească a lumii, Studii de folclor, Bucureşti, 1941.
8 Mihai Coman, Mitologie românească. I. Vieţuitoarele pământului şi ale apei, Bucureşti, 1986; Mitologie românească. II. Vieţuitoarele văzduhului, Bucureşti, 1988; Mitos şi epos, Bucureşti, 1985.
9 Andrei Oişteanu, Motive şi semnificaţii mito-simbolice în cultura tradiţională românească, Bucureşti, 1989.
10 Marcel Olinescu, Mitologie românească, Bucureşti, 1944.
11 Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Bucureşti, 1985.
12 Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală. Mituri. Divinităţi. Religii, Bucureşti, 1995.
13 Ion Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Bucureşti, 1997.
14 Ivan Evseev, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Timişoara, 1997.
15 Tache Papahagi, Mic dicţionar folcloric. Spicuiri folclorice şi etnografice comparate, Ediţie îngrijită, note şi prefaţă de Valeriu Rusu, Bucureşti, 1979.
16 Ovidiu Bârlea, Mică enciclopedie a poveştilor româneşti, Bucureşti, 1976.
17 Mircea Eliade, op. cit..., p. 246.
18 O prezentare detaliată a acestor probleme oferă R. Vulcănescu, op. cit., p. 84-155.
19 Mircea Eliade, op. cit., p. 190.
20 Ibidem, p. 190-191.
21 Ibidem, p. 17.
22 Ibidem, p. 17.
23 Cf. Traian Herseni, Forme străvechi de cultură poporană românească. Studiu de paleoetnografie a cetelor de feciori din Ţara Oltului, Cluj-Napoca, 1977, p. 287-338.
24 Cf. Ovidiu Bârlea, Folclorul românesc, vol. II, Bucureşti, 1983, p. 425 seq.
25 Ion Taloş, Der Sieg über den Löwen. Ein Motiv rumänischer Colinden, În Fabula, 29, 1988, p. 96-138.
26 I.-Aurel Candrea, Folclorul medical român comparat. Privire generală. Medicina magică, Bucureşti, 1944, p. 6 sqs.
27 Ibidem, p. 241, 244; Bârlea, op. cit., p. 428.
28 I.-A. Candrea, op. cit., p. VII.
29 Petru Caraman, Colindatul la români, slavi şi la alte popoare, Studiu de folclor comparat, Bucureşti, 1983, p. 335, 545.
30 Cf. Ion Taloş, Meşterul Manole. Contribuţie la studiul unei teme de folclor european, Bucureşti, 1973, p. 386-389.
31 Ion Taloş, Fecioara Maria. Model creştin şi imaginaţie populară, în “Limbă şi literatură”, XLIII, 1998, vol. III-IV, p. 88-95.