Mitul Sânzienelor în lumea Dornelor de odinioară
Pentru tiparÎn societatea Daciei antice, a Daciei Romane şi, apoi, în formele de cultură specifice străromânilor, sărbătoarea Sânzienelor era una de factură solstiţială şi se încadra în sistemul cultelor precreştine de mare amploare şi aderenţă la public. După unele opinii de referinţă în literatura de specialitate din România, Sânzienele, sărbătoare de origine romană, denumirea dacică nu se cunoaşte, s-au interferat cu formele de cultură de tradiţie dacică, devenind, astfel, foarte populare, mai ales în lumea satelor. Geneza tradiţionalelor Sânziene face trimitere la zeiţa Diana – Sancta Diana – care semnifică simbolul luminii, al solstiţiului de vară, cunoscută ca ocrotitoare a vânătorii, cea care patrona renaşterea anuală şi deplină a vegetaţiei ierboase şi silvestre deopotrivă. Sărbătoarea Sânzienelor a avut, aşadar, semnificaţia începutului de vară în sens astronomic. Diana, cea care poseda şi miraculoase însuşiri magice, ca zeiţă a Lunii, a luminii selenare, era invocată în diverse practici magico-mitice, mai ales de tinerele fete, dar şi de feciori. Originala sărbătoare răspunde deci unui caracter floral – Florile de sânziene – şi, pe măsură, câmpenesc. Celebrarea sărbătorii în aria teritorială a satelor, prin definiţia ei, a reprezentat şi o festivitate dedicată zânelor bune care, în vocabularul limbii vorbite de populaţia autohtonă, erau cunoscute şi sub denumirea de Sânziene.
Demersul magico-mitic al acestei sărbători solstiţiale, a fost transsimbolizat pe planul creştinismului încă de la începuturile sale. Actul statuării sărbătorii de odinioară în ziua de 24 iunie, în fiecare an, se înscrie sub semnul benefic al continuităţii civilizaţiei autohtone şi sub cel al păstrării, ca efect al acumulărilor în timp, a tezaurului spiritual de tradiţie dacică, daco-romană şi, apoi, românesc. În calendarul de rit creştin-ortodox, celebrarea străvechii sărbători coincide cu naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, fapt care-i conferă şi valenţe creştineşti de prim-rang, sacre prin definiţia lor. În limba vorbită de populaţia autohtonă, sărbătoarea solstiţială respectivă a mai fost cunoscută şi sub numele de Sfântul Ioan de Vară. Este ziua când, solstiţiul de vară fiind, potrivit credinţelor populare, Dumnezeu ţine tunetul în mână, tunet care este definit ca un bici împodobit cu flori, între care cele de Sânziene sunt hărăzite de divinitate cu har oracular şi puteri divinatorii.
În Dornele de odinioară, florile de sânziene se considerau purtătoare de sacralitate, făceau obiectul unor străvechi ritualuri cu caracter oracular, aveau proprietăţi tămăduitoare şi se bucurau de protecţia omului, a comunităţilor umane în general. Cele albe (Gallium mollugo) sugerau puritatea, curăţia, frumuseţea şi eleganţa feminină. Florile galbene (Gallium verrum) simbolizau, pe lângă însuşirile lor cu caracter divinatoriu, atracţia dintre sexe, fecunditatea şi creaţiunea, iar cele roşii purtau cu sine simbolul iubirii împărtăşite şi al dragostei exuberante. Pentru împletirea tradiţionalelor coroniţe se foloseau numai sânzienele, de toate varietăţile, din flora spontană. Era una din condiţiile prin care se infuza însuşirea puterii magico-mitice de către misterioasele coroniţe. Florile de sânziene şi sânzioarele se culegeau numai până la amiaza din ajunul tradiţionalei sărbători. În timpul rezervat culegerii florilor, în cel destinat împletirii coroniţelor şi ţeserii lor cu sânzioare, se invoca bunăvoinţa zânelor bune, pentru a dărui întregului ceremonial puteri oraculare. Sânzioarele, anumite flori de câmp cu care se ţeseau coroniţele, aveau, la rândul lor, virtuţi magico-oraculare care potenţau benefic pe cele ale florilor de sânziene. Coroniţe astfel concepute se aşezau la umbră într-o zonă cu flori de câmp, adică cu sânzioare binecunoscute prin însuşirile lor miraculoase. Spre seară se puneau flori de sânziene, de toate varietăţile, la uşile, la ferestrele, sub streşinile caselor şi ale anexelor gospodăreşti, la fântâni şi, după caz, la izvoarele a căror apă făcea obiectul consumului casnic. Era momentul când, după un anumit ritual, se asocia puterea luminii solare de la solstiţiul de vară, la cea a florilor de sânziene şi a zânelor bune. Era o practică derivată dintr-o străveche credinţă populară, potrivit căreia florile de sânziene, învestite cu puterea luminii solare de la solstiţiu şi cu binecuvântarea zânelor bune, apărau gospodăria şi pe stăpânii lor de agresiunea zânelor rele şi a duhurilor necurate. Entităţile, unele ostile omului, aparţineau unui întreg sistem: duhurile nopţii, ale pădurii, ale apei, ale muntelui ş.a. După ce se consuma această fază încărcată până la refuz de mister, se desfăşura un alt important moment din ritualul ajunului sânzienelor.
Coroniţele de sânziene, încărcate cu virtuţile magice ale sânzioarelor de tot felul, se ridicau, tot după un anumit ritual, cu puţin timp înainte de intrarea vacilor în ţarcurile unde dormeau peste noapte. Fetele şi, după caz feciorii, îşi aşezau coroniţele de sânziene pe cap şi, apoi, respectând tradiţionalele cutume, se îndreptau spre ţarcul vitelor. Aici îşi luau coroniţele de pe cap, tot cu mare grijă şi după anumite reguli, şi le aşezau pe ţăruşi din lemn de alun dinainte pregătiţi. La intrarea în ţarc, unele dintre animale se îndreptau spre coroniţele astfel dispuse. Bătrânii, cei care păstrau secretul artei divinatorii, prevesteau destinul participantului la ritual în funcţie de înfăţişarea, valoarea biologică, comportamentul şi rolul jucat în cireadă de animalul care contactase coroniţa din sistemul ritualului din ajun de Sânziene. În cazul când spre o coroniţă se îndreptau două sau mai multe animale, fetei sau feciorului în cauză i se rezervau două sau mai multe căsătorii. De necrezut, însă majoritatea cazurilor se repetau de la an la an, adică aceleaşi animale se îndreptau spre anumite coroniţe de sânziene. Autorul, având în familie un bătrân care se ocupa cu asemenea dezlegări oraculare, a asistat deseori la desfăşurarea acestor inedite ritualuri. După terminarea ritualului astfel definit, coroniţa se aşeza din nou pe cap, iar fetele şi feciorii se îndreptau spre vatra casei de locuit sau spre adăpostul pastoral unde se aflau temporar, spre văcării. Ajunşi în faţa casei, pe axul uşii de intrare, după ce se rosteau câteva formule magice, se aruncau, pe rând, în cazul mai multor persoane, coroniţele de sânziene pe casă. Bătrânii care asistau la eveniment, după ce se aşezau pe iarbă verde, la o anumită distanţă de casă, urmăreau cu atenţie modul în care erau aruncate şi cel în care se fixau coroniţele pe acoperişul casei. Prorocirea destinului în această fază a ritualului se făcea în funcţie de distanţa şi modul de fixare a coroniţei pe acoperiş, de modul de comportare a coroniţei în timp ce se afla în aer, de starea de viabilitate a florilor din structura ei ş.a. în derularea tuturor fazelor descrise, impresiona precizia cu care se succedau legile nescrise ale tradiţiei, bogăţia şi diversitatea imaginaţiei, a cutumelor divinatorii de la străbuni lăsate şi, de asemenea, crezul în efectul intrinsec al ineditului ritual. Era un atribut al unei lumi cu alte viziuni, al unei lumi demult apuse.
În Dorne, până pe la mijlocul secolului al XX-lea, s-a practicat un străvechi ritual de sânziene, care avea la bază invocarea misterioaselor puteri ale apei de râu sau ale celei de izvor. Străvechiul ritual, inedit şi interesant prin mesajul său, a fost cunoscut în lumea Dornelor sub denumirea de farmec sau descântec de dragoste. Ceremonialul, prin conţinutul şi definiţia sa, era destinat fetelor tinere şi, mai ales, celor aflate în faza premaritală. Fata, care dorea să se supună canoanelor cerute de straniul ritual de sânziene, trebuia să-şi pregătească din timp şi cu respectarea unor cutume impuse de tradiţie o cămaşă din pânză de in neîmbrăcată până atunci. Inul necesar producerii pânzei din care urma să se confecţioneze cămaşa trebuia să fie semănat şi apoi cules dintr-un ogor care se lucra după anumite norme ritualice. Topirea, meliţatul, torsul inului şi ţesutul pânzei trebuiau să se subordoneze, la rându-le, unor anumite reguli impuse de magia tradiţională. Cusutul cămăşii făcea, în exclusivitate, obiectul muncii fetei interesate în practicarea originalului ritual şi trebuia să respecte alte reguli impuse de tradiţia magiei populare. Pentru ca descântecul de dragoste să aibă efect, cămaşa, în toate fazele realizării ei, nu putea să fie văzută de persoane străine şi se păstra numai într-un loc consacrat de tradiţie.
În seara dinspre ziua de sânziene, cămaşa, peste care se puneau flori de sânziene, de toate varietăţile, se aşeza sub pernă, după care, fata în cauză invoca divinitatea şi zânele bune, pe Ileana Cosânzeana în mod deosebit, pentru a dobândi şansa de a intra în graţia feciorilor preferaţi de ea. La miezul nopţii, cămaşa, fără a se aprinde lumina, era scoasă cu mare grijă de sub pernă şi, împreună cu florile de sânziene, se aşeza pe braţe, strângându-se la piept şi, invocându-se rugăciunile şi dorinţele prescrise de tradiţie, fata se îndrepta spre o anumită apă curgătoare, una foarte curată. În tot timpul deplasării, fata invoca dorinţa de a se face iubită de feciori fără a privi decât numai în sensul de mers spre izvorul sau spre râul destinat acestui scop. Ajunsă la izvor sau la malul râului, trebuia să se închine (prin trei mătănii) în cele patru puncte cardinale – în cele patru zări după expresia populaţiei autohtone din acele vremuri – cu respectarea sensului consacrat de tradiţie, adică răsărit, miazăzi, apus şi miazănoapte. După aceea, rostindu-şi dorinţele, considerate sacre (textele nu se mai cunosc), îmbrăca noua cămaşă şi, fără să tulbure apa, intra în marginea râului. Era obligatoriu ca lungimea cămăşii să acopere genunchii, în timp ce sânii trebuia să fie protejaţi sumar sau deloc. În vremea închinării pe malul apei, cămaşa trebuia depusă într-o zonă acoperită cu vegetaţie. Când printre ierburi se găseau şi flori de sânziene, cadrul magic era considerat ideal.
După ce intra în râu, persoana în cauză cădea în genunchi, unde apa era puţin adâncă, şi, implorând zânele bune, sorbea trei înghiţituri de apă luate cu mâna din sensul de curgere a râului sau a izvorului. Apoi, ridicându-se în picioare, îşi stropea corpul cu apă luată cu buchetul de flori de sânziene, tot din sensul de curgere a râului sau a izvorului. fata care se supunea acestui dificil ritual trebuia să fie în contact permanent cu florile de sânziene. După epuizarea acestor faze, fără să învolbure sau să tulbure apa, persoana care practica ritualul trebuia să privească în susul râului, să ia apă din sensul său de curgere, să o toarne pe tot corpul, pe sâni şi faţă în mod deosebit. În timp ce se lua apă din râu sau din izvor, se rostea în şoaptă şi cu mare încredere textul descântecului. Farmecul, dacă se poate numi astfel, se adresa miraculoaselor puteri ale apei, era, de fapt, o reminiscenţă a cultului apei, o practică ritualică ce venea din vremuri imemoriale până în zilele noastre. Textele descântecului (farmecului) au fost culese între anii 1954 şi 1955 de la Ioana Apalaghiei, născută în anul 1884, din satul Linişte, comuna Şaru Dornei:
– Bună dimineaţa,
Apă lină şi curată
Ca roua, ca ceaţa
Prin zori strecurată.
– Mulţumescu-ţi dumitale,
Ileană felegoasă,
Cu dinţi de vatale
şi faţă rănţuroasă.
– Da, că nu-s felegoasă
Şi nici rănţuroasă,
Eu îs mândră şi frumoasă
Ca tine apă răuroasă,
Eu îs rujă şi cicoare,
Ca un boboc de floare,
Eu îs ca sfântul soare
Când răsare.
De acasă am pornit,
La tine am venit
Înainte de răsărit,
Cu rugă am călătorit:
Să-mi dai dragostele,
Să-mi dai frumuseţile,
Să-mi dai mândreţile,
Să-mi dai limpezimile
Tale, apă curată,
De Dumnezeu lăsată
Ca o zână-fată
Cuminte şi nemăritată.
Cum se bat toate sufletele,
Cum se bat toate vitele,
Cum se bat toate păsările
Şi toate lighioanele
După tine, apă curată,
Aşa să se bată
Feciorii laolaltă
După mine frumoasă fată:
După dragostele mele,
După frumuseţile mele,
După mândreţile mele,
După vorbele mele,
După traiul meu,
După chipul meu,
După straiul meu,
După jocul meu.
Cum nu se poate fără apă
Nici feciorii să nu poată
Fără să mă vadă
Cu drag deodată.
Să nu se poată hodini
Până nu m-or întâlni,
Până nu mi-or vorbi,
Până nu m-or iubi.
Tu, apă bună şi curată,
Ajută-mă să fiu fată
De toţi feciorii căutată,
De-oi fi şi măritată.
Apă răuroasă,
Lasă-mă frumoasă,
Lasă-mă crăiasă,
De feciori aleasă!
În timpul acestei incantaţii-rugă, fata trebuia să dezbrace cămaşa, să se scufunde de trei ori în apa râului, cu poziţia corpului în sensul de curgere a apei. După terminarea versificaţiei îmbrăca cămaşa, cu respectarea unor cutume din străbuni lăsate. Orientarea corpului trebuia să fie în permanenţă cu faţa spre amonte, iar privirea trebuia să urmărească succesiunea trecerii apei. Ritualul avea efect maxim dacă se realiza în nopţile cu lună plină. Cele fără lună erau, de regulă, evitate sau considerate periculoase pentru întreprinderea unor asemenea încercări misterioase şi periculoase în acelaşi timp.
O dată cu îmbrăcarea cămăşii, se trecea în faza a II-a a ritualului. Buchetul de flori de sânziene se ţinea în mâna stângă, poziţie în care a fost ţinut şi în timpul îmbrăcării cămăşii, se lua apă în sensul curgerii râului şi se stropea întregul corp. În timpul acestui inedit ritual se rosteau versurile altei incantaţii-rugă în care, de asemenea, se face apel la sacralitatea apei:
Apă, apă lină,
Apă, apă bună,
Apă din dolină,
Apă din fântână,
Fă-mă drăgăstoasă,
Mândră şi frumoasă,
Ca grâul pe masă
De feciori aleasă.
Apă cu răcoare
Ruptă din soare
Când răsare,
Fă-mă zână, fă-mă floare,
Fă-mă rujă-n cale,
Fă-mă bulbuc în vale
Ca limpezimile tale
De argint în zale.
Apă, apă răuroasă,
Apă, apă vâltoroasă,
Apă, apă vuietoasă,
Apă, apă răcoroasă,
Fă-mă floare, fă-mă zână,
Noaptea pe lună
De-ntuneric plină,
Ziua pe lumină;
Să am un mijlocel
Tras prin inel,
Mersul sprintenel,
Drăgălaş şi cătinel.
Apă, apă lină,
Fă-mi vorba blajină,
Cătătura senină,
Feciorii în braţ mă ţină.
Apă, apă curgătoare,
Apă, apă stătătoare,
Apă şuierătoare,
Apă din izvoare,
Fă-mă frumuşea,
Cu glas de rândunea,
Feciorii de m-or vedea
Dragă le-oi cădea.
Fă-mă uimitoare
Ca sfântul soare,
Cu suspin în ţâţişoare,
Cu surâs pe buzişoare,
Feciorii de m-or gini
La mine c-or veni
Şi m-or iubi.
Busuioc pe policioară,
Apă, apă limpegioară,
Feciorii după mine moară,
Pe la porţi pe ulicioară.
Apă limpegioară, lină,
Cu miresme de sulfină,
Feciorii după mine vină
Şi pe braţe să mă ţină.
Apă rece, răuroasă,
Scoate feciorii din casă,
Să mă cate de frumoasă,
Să mă aleagă de mireasă.
Apă-n valuri pe latoc,
Fă-mă fată cu noroc,
Scoate-mi dorul din obroc
Cu miros de busuioc.
Apă lină, tu crăiasă,
Fă-mă fata cea aleasă,
Fă-mă preţuită-n casă!
Faza ritualică de la malul râului sau de la izvor trebuia să se consume înainte de revărsarea zorilor. Calea întoarsă spre locuinţa fetei se făcea tot sub semnul respectării unor reguli specifice ritualului de sânziene. Ajungând acasă, se dezbrăca de cămaşă, o punea sub pernă, împreună cu florile de sânziene, şi apoi, fără să vorbească şi fără să privească în jur, trebuia să se culce, neîmbrăcând altă lenjerie de corp. Visele din timpul somnului, pe care nu trebuia să le divulge, deveneau semnificative pentru viaţa şi comportamentul fetei în societate. Orice greşeală în practicarea dificilului ritual atrăgea după sine pierderea efectului său. În practicarea acestui ritual se prefera apa de izvor, iar apa râului se folosea numai în cazul când exista garanţia securităţii realizării ritualului şi a purităţii apei.
În concepţia lumii Dornelor de odinioară, efectul tămăduitor al izvoarelor de apă minerală se datora binecuvântării zânelor bune din noaptea de sânziene. De fapt, izvoarele şi aria teritorială limitrofă acestora se considerau a fi sub patronajul spiritual al zânelor şi, de aceea, vegetaţia ierboasă, în care erau prezente florile de sânziene, stufărişurile şi păpurişurile intrau sub o strictă protecţie comunitară. În vatra zânelor, aşa era denumită zona cu vegetaţie din jurul izvoarelor cu vinul pământului, ierburile rămâneau în stare de vegetaţie şi pe timpul sezonului friguros, iar apa nu îngheţa şi îşi păstra proprietăţile vindicative. Aşa se explică de ce misterioasa vatră a zânelor nu era călcată de picior de om şi se bucura de un regim tabu în raport cu lumea satelor din acele timpuri. Prezenţa licuricilor – a scânteiaşilor cum se mai numeau – era un indiciu edificator al prezenţei zânelor în vatra lor de dăinuire, cu tot cortegiul de fenomene misterioase. În imaginea generaţiilor de mult apuse, barbotajul din fântânile cu apă minerală se asocia cu zbuciumul zânelor şi, uneori, cu zbuciumul rusaliilor, adică cu neodihna sufletelor fetelor care au murit nebotezate sau înainte de căsătorie. Zânele, aceste misterioase fiinţe supranaturale din Olimpul credinţelor populare dornene, se înfăţişau în puterea anumitor nopţi din an sub forma unor preafrumoase fete îmbrăcate în alb, care prin cântecele lor seducătoare şi prin jocurile lor ameţitoare, ademeneau bărbaţii, feciorii nelumiţi mai ales. Aşa se explică de ce, în vorbirea populaţiei autohtone din zona Dornelor, zânele bune au fost denumite sânziene, iar cele rele au fost asociate rusaliilor. Ştima izvorului care se identifica, în majoritatea cazurilor, cu una din zilele săptămânii, apărea tot în puterea nopţii şi implora ceasul cel rău.
Cultul sânzienelor nu îngăduia apropierea oamenilor de izvoare în puterea nopţii fără a respecta canoanele impuse de legile nescrise ale credinţei populare. Cei care se încumetau, riscau să sufere traume fizice, psihice sau chiar să-şi piardă viaţa. Dacă te apucă puterea nopţii pe lângă izvoarele de apă minerală – mărturisesc bătrânii satelor – se zborşesc rusaliile la tine, te zbihuie, te pocesc ori te ucid. Lumea Dornelor de odinioară credea cu tot dinadinsul că fântânile cu vinul pământului erau păzite de duhurile apelor care-şi aveau sălaşurile în subteranele, în pădurile, în stufărişurile şi în păpurişurile din apropierea izvoarelor. Menţinerea sacralităţii apei era condiţionată, aşadar, de caracterul intact al vegetaţiei ierboase şi forestiere. Apa minerală luată de la izvoare în puterea nopţii cu binecuvântarea zânelor sau, după caz, a rusaliilor, se numea apă vie, avea proprietăţi tămăduitoare şi harul nemuririi. Apa vie se folosea de unele fete în ritualul nopţilor de sânziene şi de întreaga suflare a satelor la cumpene de vreme, adică la solstiţii.
În Dornele de odinioară, forţa de vindecare a apelor minerale era atribuită zânelor, care, având o puternică infuzie divină, patronau izvoarele şi zona lor înconjurătoare. În Ziua de sânziene, la primele revărsări de raze, potrivit credinţelor populare, soarele se scălda în apa izvoarelor. Zânele, la rândul lor, se scăldau în nopţile cu poleiri de lună, în luciri de ape şi în sclipiri de stele. Aşa se explică de ce, la Vatra Dornei, în fiecare an, în dimineaţa zilei de sânziene, la primele revărsări de raze, se oficiau slujbe în sobor de preoţi la cel mai important izvor de apă minerală. Sursa de apă minerală care s-a bucurat de acest privilegiu, cunoscută sub denumirea de vinul pământului, a fost denominată, la început, cu apelativul „Izvorul Sfântului Ioan Botezătorul”, numindu-se apoi Izvorul „Ioan”. După ce izvorul se sfinţea, apa minerală se considera a fi apă vie (agheasmă), adică vindecătoare de boli. În timpul anului se folosea în cura de băut şi la efectuarea masajelor tradiţionale (ciumurluieli) nu numai de suferinzi, ci, la nevoie, de orice mirean. Pentru ca slujbele să aibă efectul scontat, preoţii trebuiau să poarte veşminte albe, iar apa izvorului să fie poleită de razele de soare şi îmbibată cu aerul purificat cu fumigaţii de tămâie şi arome de cetini de brad. Aşa se explică de ce clădirea de protecţie a Izvorului „Ioan”, prin arhitectura sa, cea edificată în anul 1828, stăvilea pătrunderea zăpezii şi a apei de ploaie, în timp ce aerul şi razele de soare se asociau cu barbotajul specific degajărilor de apă tămăduitoare. Au fost timpuri când în jurul acestui izvor de faimă se găsea intactă vegetaţia specifică păstrării sacralităţii apei minerale. Aşa că în ziua de 24 iunie, în fiecare an, Izvorul „Ioan” de la Vatra Dornei se afla la interferenţa dintre solstiţiul de vară, mitul sânzienelor şi practicile de rit creştin ortodox. Ca urmare, ani la rând, băile de la Vatra Dornei s-au aflat sub patronajul sânzienelor, al naşterii Sfântului Ioan Botezătorul. Aşa se explică de ce cel mai vechi element de heraldică dorneană are ca subiect clădirea Izvorului „Ioan”, edificată sub semnul mitologiei autohtone în anul 1828.
În ziua de sânziene, numai în timpul răsăritului de soare, se culegea usturoiul de leac, adică usturoiul de sânziene. După ce era scos din pământ, se aşeza imediat într-un loc expus razelor de soare, pentru a primi infuzia vindecătoare şi de la astrul zilei. După ce se lua roua, dar numai până la amiază, se culegeau buruienile de leac în totalitatea şi diversitatea lor. În timpul culesului era necesar să se respecte unele canoane consacrate de tradiţie: extragerea plantelor cu tot cu rădăcină presupunea pierderea efectului lor tămăduitor, ruperea ramurilor, în cazul arborilor şi arbuştilor, avea acelaşi efect asupra proprietăţilor vindecătoare ş.a. În cazul când plantele medicinale se culegeau de persoane încărcate cu energii malefice (cu păcate) acestea nu mai erau indicate în sistemul tratamentelor empirice de odinioară. De aceea, se foloseau copiii şi tinerii nelumiţi în acţiunea de culegere a buruienilor de leac în această zi predestinată. În frecvente cazuri, usturoiul şi plantele medicinale erau sfinţite în biserică, fapt ce se considera deosebit de binefăcător în procesul utilizării lor în scopuri terapeutice. De remarcat este şi practica infuzării, o dată cu plantele medicinale, a florilor de sânziene galbene. Păstrarea buruienilor de leac, culese în ziua de sânziene, se făcea, de regulă, într-un loc curat, bine aerisit, aşezat în partea de răsărit a locuinţei, unde se afla o icoană şi busuioc sfinţit. O parte dintre buruienile de leac, destinate tratamentelor empirice, se culegeau şi se sfinţeau în biserică de Ziua Crucii. Cele două categorii de plante medicinale se păstrau separat, dar, uneori, se asociau în procesul de preparare a ceaiurilor şi a străvechilor panacee.
După o prohibiţie de şapte zile, tot până la amiaza zilei de sânziene, se culegeau fragii din prima recoltă a anului în căniţe de ceramică (de paos), neutilizate până atunci, şi se dădeau de pomană de sufletul morţilor direct sau după ce erau sfinţite în biserică. Era, de fapt, o formă tradiţională de marcare a Moşilor de sânziene, sărbătoare care în trecutul mai îndepărtat avea o semnificaţie mult mai complexă. De sânziene aveau loc acţiuni premergătoare „urcatului pe munte”. În lumea Dornelor de odinioară, culesul şi consumul fructelor de fragă erau cu desăvârşire interzise până în ziua de sânziene.
Într-o vreme demult apusă, Dumnezeu a coborât pe pământ, luând cu sine şi o ceată de îngeri. Se dorea ca îngerii să vadă, şi ei, cum trăiesc şi ce preocupări au oamenii de pe pământ. Aşa că, îngerii, cutreierând lumea în lung şi în lat, au rămas plăcut impresionaţi de viaţa pământenilor. La termenul hărăzit de vreri divine, ei s-au întors cu voie bună la Dumnezeu. Numai unul dintre ei s-a arătat trist, foarte trist, deoarece la despărţirea de lumea pământeană, a început să suspine şi să plângă în hohot. Reîntorcându-se în cer, Dumnezeu a întrebat pe fiecare dintre ei ce-au văzut şi ce i-a impresionat mai mult în timpul şederii lor pe pământ. Fiecare înger i-a povestit lui Dumnezeu despre frumuseţile pământene şi, mai ales, despre biserici, călugări şi sihăstrii. Unul dintre ei, însă, a apărut în faţa divinităţii plângând, era cât se poate de trist şi abătut. După ce Dumnezeu l-a întrebat, cu îngăduinţă şi vorbă blajină, ce a văzut în lume de este atât de supărat şi cuprins de o asemenea tristeţe, el i-a răspuns cu vocea tremurândă: – Doamne… eu am întâlnit o preafrumoasă păstoriţă, care, păscându-şi oile prin rarişti de codru, îşi striga mereu fratele pierdut prin hăţişuri de munţi, îl striga pe Cucu. Am plecat pentru a-ţi îndeplini porunca fără ca să o pot ajuta să-şi găsească fratele, la care ţinea atât de mult şi pe care îl chema cu atâta patos. Apoi, mărite Doamne, era atât de frumoasă, încât n-o s-o pot uita niciodată. Avea faţa albă ca spuma laptelui şi ochii albaştri ca seninul cerului. Mă privea atât de prietenos şi de profund şi, trecând dintr-o poiană în alta, îşi păştea cu credinţă turma de oi albe şi blajine cântând doine şi strigându-şi mereu fratele. I-am zis, mărite Doamne, că eu trebuie să plec pentru a-ţi îndeplini porunca dar, pentru ea, aş fi fost în stare să mă dezbrac de haina îngerească, să renunţ la nemurire şi să o însoţesc pe vremelnicul drum al vieţii.
Dumnezeu, ascultând spovedania îngerilor care trăiră o vreme printre lumea pământeană, se hotărî, pe loc, să nu le mai permită contactul cu cetele îngereşti din cer, pentru a nu stârni patimi şi dorinţe deşarte. În clipa aceea, printr-un semn anume, Dumnezeu i-a prefăcut în stele lucitoare şi, tot printr-un semn, i-a risipit pe bolta cerească. Dar steaua îngerului îndrăgostit de preafrumoasa păstoriţă de pe pământ pâlpâia mereu, ofta şi plângea după acel crâmpei din viaţa pământeană. Atunci, Dumnezeu a hotărât s-o sloboadă pe pământ, acolo unde o chema destinul. cu mâna dreaptă o apucă şi o izbi de pământ la picioarele tinerei fete atât de puternic încât se prefăcu într-o mulţime de scântei. Porunca dumnezeiască a fost ca fiecare scânteie să prindă viaţă pământeană şi să se numească scânteiaş (licurici), iar preafrumoasa păstoriţă a fost prefăcută în zână, condiţie în care şi-a alinat tragicul destin. Aşa se explică de ce, după apariţia scânteiaşilor, în ziua de sânziene, cucul încetează să mai cânte, iar zânele îşi încing horele prin poiene de codru. Acest moment consacrat de tradiţie sub denumirea de sânziene are semnificaţia începutului de vară în sens astronomic pe fondul nostalgiei ce-şi are geneza în credinţele şi în filozofia lumii Dornelor de odinioară.