Leon Donici – o conştiinţă antiutopică
Pentru tiparÎn procesul de recuperare şi (re)integrare literară a scriitorilor basarabeni din perioada interbelică în spaţiul general românesc “cazul” lui Leon Donici-Dobronravov este insolit. Mai întâi, deoarece creaţia sa a suscitat, după 1990, un viu interes editorial, fiind publicate succesiv două ediţii ale Revoluţiei ruse (Chişinău, 1992; Bucureşti, 1996), precum şi o culegere consistentă, Marele Archimedes (Bucureşti, 1997), îngrijită de Ana-Maria Brezuleanu. Acest efort a fost dublat de pertinente operaţii exegetice, concretizate atât în prefeţele ediţiilor amintite, cât şi în studii ştiinţifice şi recenzii. Alte note ale “cazului” respectiv provin din însăşi problematica valorificării şi integrării lui Leon Donici în istoria literaturii naţionale. Situaţia sa este comună tuturor literaţilor români care au scris (şi) în alte limbi – vezi alt “caz” celebru: Panait Istrati – şi pe care G. Călinescu, în Istoria... sa monumentală, i-a exilat la rubrica “Scriitori români de limbă străină”. Este adevărat că în ce-l priveşte pe L. Donici dilemele sunt mai puţin dureroase, iar opinia tot mai generalizată susţine irevocabil un statut bine definit al acestuia în literatura română.
Poziţia specială a lui L. Donici printre scriitorii interbelici este asigurată şi de substanţa operelor sale profund originale. Prin Revoluţia rusă, Marele Archimedes şi mai multe nuvele şi eseuri în corpul literaturii române s-a realizat “un transplant benefic” (A.-M. Brezuleanu) de registre tematice şi stilistice inedite. Astfel, L. Donici este primul care introduce în proza timpului tema revoluţiei şi cea a intelectualului agresat de statul dictatorial. Punerea operei sale la index, în perioada sovietică, s-a motivat, desigur, prin rechizitoriile corosive pe care le-a formulat la adresa revoluţiei bolşevice.
De fapt, denunţarea monstruozităţii regimului instalat după lovitura de stat din februarie 1917 devenise o constantă a scrisului său, atât în publicistică, memorii, cât şi în ficţiunile literare.
Exemplară, în acest sens, este nuvela de excepţie Marele Archimedes, publicată la 1922 în “Viaţa românească”. Critica vremii a întâmpinat elogios scrierea, apreciindu-i înalt valoarea literară. În 1926, la moartea scriitorului, E. Lovinescu mărturisea că lectura nuvelei l-a întărit în convingerea că “Leon Donici era un scriitor de talent” (1, p. 357).
E drept că nici mentorul “Sburătorului”, nici ceilalţi critici din epocă nu treceau, de regulă, dincolo de atare judecăţi generale. Atitudinea se explică prin absenţa, la acea dată, în conştiinţa literară, a unui orizont de aşteptare adecvat, care să permită raportarea semnificaţiilor de profunzime ale textului la realităţile aberante ale unei societăţi totalitare. Din acest punct de vedere L. Donici apare ca spirit vizionar, care a prefigurat artistic fenomenul totalitarismului cu mult înaintea consolidării acestuia în varianta stalinistă.
O primă interpretare succintă şi sugestivă a nuvelei sub acest unghi aparţine Anei-Maria Brezuleanu, în prefaţa la volumul Marele Archimedes. Textul este considerat, aici, pe bună dreptate, o replică literară a Revoluţiei ruse, o transpunere artistică a tezei de bază: comunismul e crimă împotriva omenirii. Cercetătoarea semnalează judicios şi anumite afinităţi ideatice şi tematice ale nuvelei cu scrieri de M. Bulgakov, E. Zamiatin şi L. Andreev.
Adâncirea acestui examen comparat în plan tipologic ne permite să-l apropiem pe L. Donici de categoria scriitorilor “antiutopişti”, care au demistificat esenţa societăţilor totalitare: E. Zamiatin, P. Istrati, Fr. Kafka, Al. Huxley, G. Orwell etc. Referinţa la aceşti clasici ai genului nu e fortuită, ci, dimpotrivă, relevă, pe anumite coordonate, poziţia privilegiată a scriitorului nostru. Astfel, E. Zamiatin şi-a scris romanul Noi în 1920, însă publicarea lui a fost posibilă doar în 1924, la New York. Nuvela lui Bulgakov Inimă de câine, realizată în 1925, a ieşit de sub tipar în 1987, Spovedania unui învins a lui P. Istrati datează din anul 1929, iar pamfletele sale (Bagatele pentru un masacru şi Şcoala cadavrelor) sunt din 1937-1938. Minunata lume nouă de Al. Huxley vede lumina tiparului în 1931. Toate acestea ne permit să lansăm teza, pe care vom încerca s-o argumentăm în continuare, că L. Donici este primul nu numai printre scriitorii români*, ci şi în contextul literaturii europene, care a demontat cu luciditate structurile opresive ale puterii totalitare de tip comunist.
Ca şi în alte proze semnate de L. Donici, trama evenimenţială este minimă în Marele Archimedes. Personajul principal, tot el şi naratorul, dialoghează cu soţia sa Kitty, umblă haotic pe străzi, primeşte în vizită pe un fost coleg, Toporkov, este arestat de poliţia politică şi apoi eliberat. Spaţiul acţiunii se indică prin termeni şi nume specifice: ziarul “Pravda”, Sovietul, Comisiunea extraordinară (prototipul KGB-ului), “prospect”, Parvinsky, Kuniţky etc. Nuvela este simptomatică pentru “neorealismul” lui L. Donici. Termenul desemnează o scriitură ce îmbină osmotic elemente simboliste şi expresioniste, cultivă fantasticul, grotescul şi liricul. Ea a fost practicată de mai mulţi scriitori ruşi de la începutul sec. XX: Leonid Andreev, Aleksei Remizov, Ivan Bunin ş.a. În spiritul acestei tradiţii, scriitorul român subordonează detaliul realist, faptele empirice exterioare sarcinii de a dezvălui esenţa lucrurilor, psihologia personajelor, de a crea o atmosferă particulară.
În acelaşi scop, el face uz de figuri repetitive şi laitmotive – imagini cu valoare de simbol. Astfel, personajele nuvelei sunt hărţuite de spectrul foamei. Ele se mişcă într-un spaţiu închis, dominat de un întuneric lugubru: “un întuneric adânc, cum niciodată nu mai fusese în nopţile trecute” [4, p. 66]. Protagonistul rătăceşte în transă pe uliţele nesfârşite ale “oraşului mort”, iar trecătorii întâlniţi îi par “umbre”, “nişte morţi înviaţi” [4, p. 67]. Autorul creează o atmosferă apocaliptică, în manieră dantescă, zugrăvind scene suprarealiste: un oraş cufundat în beznă, populat de fantome umanoide, având întipărite pe chipuri pecetea morţii. Un şir nesfârşit de umbre, de condamnaţi, “deja morţi pe jumătate”, care se topesc în infern sub acompaniamentul sunetelor blestemate ale balalaicii [4, p. 71]. Ca şi în Procesul lui Kafka, osândiţii nu-şi cunosc vina (“Pentru ce? pentru care vină?”), verdictul fiind emis în taină de o instanţă anonimă, de un moloh necruţător şi satanic, prin care naratorul simbolizează statul comunist.
În general, trebuie subliniat că atât prin numeroase imagini şi simboluri concrete, cât şi prin însăşi atmosfera conturată autorul demască o esenţă diabolică a orânduirii comuniste, asemănând-o cu o lume în care s-au dezlănţuit demonii dostoievskieni. Urmărind, desigur, şi efecte stilistice, aceste tablouri suprarealiste nu pot fi desprinse de nişte realităţi istorice, al căror substrat malefic şi demonic L. Donici l-a divulgat printre primii. N. Berdeaev va mărturisi, mai târziu, o percepere similară: “În atmosfera comunistă era ceva sinistru, aş spune chiar ceva supranatural” [5, p. 230]. “Comunismul, în modul în care s-a manifestat în revoluţia rusă, nega literatura, nega personalitatea şi nega spiritul. În aceasta (...) consista răul demonic al comunismului” [5, p. 242].
O intensă încărcătură simbolică şi expresivă comportă, în nuvela analizată, scena cu un copil mort în stradă, sub o pancartă pe care e zugrăvit un domn roşu, dansând cu o doamnă violetă, şi inscripţia: “Tovarăşi! Aici se dansează!”. În această realitate halucinantă moartea coboară din metafizic în zona faptului divers: “Se spune că noaptea trecută au împuşcat două mii de oameni. Alţii spun că patru mii. Cine ştie numărul adevărat?” [4, p. 76].
Viziunile fantomatice bântuie subconştientul naratorului, într-un ritm delirant, haotic, la limita demenţei. Atât bunul-simţ, cât şi sentimentul salvator al realului, sucombă în acest univers al umbrelor, care se constituie într-o “utopie cu semnul minus” (E. Zamiatin) şi în care valorile şi ierarhiile tradiţionale sunt înstrăinate de sensul lor originar. Bunul Dumnezeu nu mai are putere în această lume orwelliană, unde se şterg hotarele dintre vis şi realitate, unde “puterea înseamnă ignoranţă”, iar pacea război (G. Orwell). Imaginea Marelui Frate din textul lui Orwell 1984 este prefigurată aici de simbolul malefic al “Sovietului”, precum şi de cel al Marelui Archimedes.
Sentimentul obsesiv care macină fiinţa răvăşită a personajului central e groaza, senzaţia tulbure că este urmărit de forţe oculte, că este înghiţit de un rău universal. Claustrarea în odăile pustii ale locuinţei nu-l eliberează de persecuţia umbrelor. Tabloul este memorabil, evocând scena antologică din Făclia de Paşte a lui Caragiale. Ca şi Leiba Zibal, personajul lui Donici tresare, îngrozit, la bătaia în uşă, aprinde “cu mâinile tremurătoare” candela de pe masă. Iminenţa unei catastrofe pluteşte în aerul închis al odăii, în care protagonistul aşteaptă să irupă, ca să-l aresteze, “ei”, “aceia”. Dar intrusul era fostul coleg Toporkov, o altă umbră detaşată din cortegiul funebru, cu nasul “lungit, ca nasul unui mort”. După ce îi comunică decizia sa de a intra în serviciu la “ei” – “oameni ca oamenii” –, dar în care “se simte ceva îngrozitor”, Toporkov deconspiră secretul unei conjuraţii universale. Oamenii nu sunt umbre, ci numere (ecou al “comunismului de război”, când toate produsele se eliberau în baza unor cartele numerotate), subordonate Marelui Archimedes, stăpânul vieţii şi al universului, “care e cu numărul şi cu măsura”. Revoluţia n-ar fi o zguduire generatoare de haos, ci o geometrie, un calcul în care oamenii reprezintă “cifrele cu care operează El”.
Acest El, numit la început Marele Archimedes, constituie o reminiscenţă literară din piesa lui L. Andreev Anatema, aşa cum a remarcat pertinent A.-M. Brezuleanu [6, p. XVII]. La scriitorul rus, Anatema, spiritul cunoaşterii raţionale, se confruntă cu “Cel ce păzeşte intrările”, simbolul increatului, fără nume, al Fiinţei Supreme ce deţine taina vieţii şi a nemuririi. În Viaţa omului Andreev aduce iarăşi în scenă pe “Cineva înveşmântat cenuşiu, pe nume El”. De fapt, trebuie să menţionăm recurenţa acestei imagini-laitmotiv în întreaga creaţie a lui L. Andreev. Tematica pe care acesta a cultivat-o cu insistenţă are în centru dependenţa inexorabilă a omului “mic”, obişnuit, filistin de forţele malefice iraţionale, care îl strivesc sub greutatea legităţilor monstruoase, antiumane. Omul ar fi un accesoriu la angrenajul diabolic al “răului universal”. Neputincios să-i cunoască resorturile intime, nici finalitatea-i oarbă, individul cedează, se repliază în sine, în frică şi groază, devenind fiinţă automatizată şi alienată de natura sa umană. În consecinţă, se produce o înstrăinare de sine şi de ceilalţi, o regresiune în tăcere şi izolare depresivă, o dezagregare morală [7, p. 87-161]. Această filozofie pesimistă L. Donici o adaptează la Rusia postrevoluţionară, în care a triumfat principiul “Marelui inchizitor” al lui Dostoievski: gloatele aleg pâinea în locul libertăţii. Astfel, pus în faţa aceleiaşi alternative, Toporkov ilustrează limita demisiunii morale şi a compromisului: “Nu vreau să mor, m-auzi? Nu vreau! Am ajuns până acolo că, dacă ar fi nevoie, te-aş sugruma, deşi am fost camarazi de serviciu timp de cincisprezece ani!.. Da’ ce zic pe dumneata! Nevasta mea şi fiică-mea... şi pe ele le-aş sugruma, dacă mi-ar fi dat să aleg: eu sau alţii” [4, p. 73].
Sub acelaşi raport comparat, nuvela lui L. Donici relevă surprinzătoare aderenţe cu romanul Noi de Zamiatin, în care este dezvăluit scopul oricărei societăţi totalitare: perfecţiunea matematică a statului unitar. Omul devine “om-număr”, el renunţă la propriul “eu” pentru a se dizolva în impersonalul “noi”. Mai aproape de universul descris în Marele Archimedes se află nuvela lui Zamiatin Grota – un tablou fantasmagoric al Petrogradului roşu din anii 1918-1921. Un oraş mort, reîntors în epoca glaciară, în care mişună umbrele oamenilor de cultură, condamnaţi la moarte prin inaniţie şi frig.
Persistenţa motivului “umbrei” la Zamiatin şi Donici nu este întâmplătoare şi se explică prin acelaşi context literar în care s-au format.
În 1896 F. Sologub scotea culegerea intitulată Umbre. În povestirea omonimă autorul prezintă personaje agresate în interiorul locuinţei de nenumărate umbre. Ieşirea în stradă nu salvează, căci şi acolo foiesc umbre stranii, nedesluşite, ce le acaparează sufletele [8]. Viaţa este absurdă, o împărăţie stupidă a umbrelor, din care ne putem salva doar prin moarte – acesta este mesajul profund al povestirii. Motive identice se întâlnesc şi la A. Remizov, un alt scriitor cu care L. Donici a întreţinut relaţii de prietenie. Simboliştii ruşi au revalorificat aceste ambiguităţi ale unei existenţe onirice, în care lucrurile ce ne înconjoară sunt reflexe ale celor nevăzute.
Ca şi celelalte scrieri ale lui L. Donici, care “este un adevărat corifeu al genului memorialistic” [9, p. 84], Marele Archimedes poartă amprenta autobiograficului. Scriitorul a simţit pe propria piele “splendorile” raiului comunist din enclava sovietică în anii 1917-1919. Experienţa a fost scurtă, dar cu atât mai uimitoare este intuiţia cu care el a prefigurat strategiile bolşevice de manipulare şi anihilare a personalităţii, strategii care atunci abia erau puse în aplicare. Ceea ce a caracterizat noua stăpânire dintru început a fost ura patologică contra intelectualilor, a oamenilor de cultură, rezistenţi prin definiţie la orice formă de constrângere. De aceea ei urmau să fie ori încorporaţi cu forţa într-un gregarism obligatoriu, ori anihilaţi fiziceşte.
În Marele Archimedes ideea depersonalizării ocupă un loc central în structura tematică. Sovietul anunţă, în “Pravda”, că va da pâine (pâine umedă, cu paie) doar celor înscrişi în categoria întâi şi a doua, adică elitei proletare. Segmentul intelectual, ca balast sortit pieirii, fusese inclus în categoriile a treia şi a patra. Altă măsură de reprimare era izgonirea din locuinţă: pentru a supravieţui, protagonistul se vede silit să-i primească în casă pe “ei”, un comisar Parvinsky şi pe acoliţii acestuia. Autorul surprinde, în aceste fapte aparent episodice, ceea ce ulterior s-a dovedit a fi o tactică bine gândită şi riguros aplicată de regimul stalinist faţă de spiritele gânditoare. Astfel, scriitorul român anticipează o temă constantă a tuturor antiutopiilor – drama omului de creaţie în societăţile totalitare –, dar şi localizează această dramă într-un spaţiu istoric concret. Calvarul intelectualului rus din anii postrevoluţionari, care se va releva cititorului european în anii 30-40, din scrierile lui Berdeaev, Zamiatin, Bulgakov, iar de curând şi din literatura istoriografică, este dezvăluit premonitoriu de L. Donici în dimensiunile sale esenţiale.
De valoarea prototipică şi generalizatoare a imaginilor din nuvelă ne convinge şi acest dialog cu A. Blok, evocat de A. Remizov, mulţi ani după moartea poetului: “Vă amintiţi cum eraţi izgonit din propria locuinţă? Atunci, vă întrebaţi nedumerit: “Au ei nevoie de noi sau nu? Da, desigur, astfel de oameni lor nu le trebuie. Această viaţă, aceste bestii care v-au agăţat eticheta de “scriitor burghez”..., care ne-au mânat în categoria a treia, care ne-au împovărat cu diverse munci: să rânim zăpada de pe caldarâm, să spargem gheaţa,... căci savanţii, scriitorii şi artiştii întruchipează o cohortă neorânduită de cerşetori sacrificaţi pe altarul comunei” [10, p. 366].
Dincolo de atare tangenţe intertextuale, ce îl apropie pe L. Donici de scriitorii menţionaţi, subzistă în opera sa numeroase aspecte originale, care îi asigură un ascendent în plus asupra acestora. Ele izvorăsc din atitudinea literatului român faţă de fenomenul revoluţiei în general şi faţă de revoluţia bolşevică în special. Reacţia sa a fost profund negativă, aparţinând, precum remarcă G. Ibrăileanu, “unei naturi estetice şi unui spirit absolut” [11, p. 346]. L. Donici s-a format în cadrul renaşterii culturale ruse de la începutul sec. XX şi trebuie considerat drept un exponent al acestui curent cultural şi de opinie. Reprezentat de o pleiadă ilustră: D. Merejkovski, F. Sologub, A. Remizov, A. Blok, V. Soloviov, V. Rozanov, A. Florenski ş.a., acest curent a promovat valorile creştine, umanismul lui Gogol şi Dostoievski, estetismul în artă şi viaţă. A constituit o reacţie împotriva tradiţiei “iluministe” şi pozitiviste, “radical nihilistă”, ilustrată de un Cernâşevski, Dobroliubov, Gorki, de marxiştii ortodocşi etc. În revoluţia bolşevică, însă, a triumfat anume acest iluminism nihilist, de esenţă materialistă, utilitaristă şi ateistă. De unde politica profund ostilă a noului regim faţă de “renascentismul cultural”, ai cărui promotori erau persecutaţi şi nimiciţi.
Totuşi, remarcăm că, în ciuda terorii spirituale şi a mizeriei materiale la care erau supuşi, în acei ani (1918-1921), intelectualii ruşi, majoritatea acestora încă aşteptau o minune, o schimbare în bine a revoluţiei. Dincolo de realităţile sinistre, ei se obstinau să întrevadă un avânt purificator, un entuziasm creator al maselor, fiind subjugaţi de magia şi iluzia ideii comuniste, care, spune Berdeaev, este un surogat al religiei creştine [5, p. 243]. Fenomenul se explică prin mesianismul şi colectivismul ce au caracterizat dintotdeauna cele mai influente tradiţii culturale din Rusia. Subordonarea spiritului creator individual unui mecanism colectivist de tip totalitarist, în societatea comunistă, nu era decât o consecinţă logică a acestei ideologii comunitariste.
Viziunea lui L. Donici, configurată atât în nuvela examinată, cât şi în întreaga sa operă, contrapune acestor teorii pozitiviste şi raţionaliste, care tratează individul ca mijloc pentru făurirea unui stat perfect (Z u k u n f s t a a t-ul marxist), un imanentism absolut, promovând valoarea intrinsecă a vieţii umane.
După calvarul prin subsolurile inchizitoriale ale poliţiei sovietice, simbolizate de figura temută a comisarului Kuniţky, protagonistul nuvelei, acum distrus fiziceşte, îşi salvează identitatea prin sentimentul aderenţei la o “taină” pe care i-a relevat-o în vis Marele Archimedes. Iniţierea în acest mister universal îi pare că-l protejează de maşina represivă a molohului roşu. Este o taină inaccesibilă celor “mulţi”, care, afirmă personajul, “sunt proşti, sunt tâmpiţi”, o enigmă ce “trebuie să aparţină numai celor aleşi care au pătruns în sensul misterios al Numărului şi al Măsurii...” [4, p. 83]. Astfel, ca şi la Berdeaev, idealul libertăţii individuale şi al democraţiei nu era conceput de L. Donici în afara unei elite spirituale şi morale, capabile să realizeze o ordine politică în respectul valorilor legitimate de istorie.
Se cere remarcat că nuvela lui L. Donici se raportează la antiutopie nu prin procedeele tehnice şi retorice, care o înscriu pe aceasta în genul s c i e n c e f i c t i o n, ci, mai întâi, prin problematica specifică ce vizează drama individului în societăţile totalitare şi, în rândul al doilea, prin vizionarismul profetic cu care autorul a anunţat holocaustul comunist. Am putea afirma chiar că anume valoarea documentară a textului, precum şi patosul umanist ce se afirmă vis-a-vis de ideologia comunistă îl avantajează pe L. Donici faţă de unii scriitori care au abordat tematici apropiate.
Astfel, noi apreciem astăzi nu numai calităţile literar-artistice de netăgăduit ale operei lui L. Donici, ci şi verticalitatea sa etică, sinceritatea şi autenticitatea unei scriituri subordonate triadei antice: Adevărul, Binele şi Frumosul. Înţelegând scrisul ca un apostolat, L. Donici a urmat exemplar aceste principii supreme, fiind unul dintre primii scriitori europeni care a ilustrat fenomenul disidenţei politice şi morale în raport cu puterea comunistă.
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE
1. Lovinescu, E., Moartea lui Leon Donici, în Leon Donici, Marele Archimedes, Bucureşti, 1997, p. 357.
2. Brezuleanu, Ana-Maria, Revoluţia bolşevică trăită de un român basarabean, în “Cotidianul arhiva”, 1993, 26 februarie.
3. Pânzaru, Sava, Leon Donici-Dobronravov (1887-1921). Schiţă de portret, în“Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară”, 1997, nr. 2, p. 11-20.
4. Donici, Leon, Marele Archimedes. Proză literară, publicistică, receptare critică, Bucureşti, 1997.
5. Бердяев, Н. А. Самопознание (Опыт философской автобиографии), Москва, 1991.
6. Brezuleanu, A.-M., Rătăcind între două lumi..., în Leon Donici, Marele Archimedes, Bucureşti, 1997.
7. Иванов-Разумник, О смысле жизни, Санкт-Петербург, 1908.
8. Сологуб, Ф.К., Свет и тени, Москва, 1988.
9. Cimpoi, M., O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, ediţia a II-a, Galaţi, 1997.
10. Ремизов, А., Огонь вещей, Москва, 1989.
11. Ibrăileanu, G., (“... Un scrupul de conştiinţă cam exotic...”), în Leon Donici, Marele Archimedes, Bucureşti, 1997, p. 345-346.
*Acest aspect a fost deja evidenţiat de Ana-Maria Brezuleanu [2] şi de Sava Pânzaru [3].