Ecou
Pentru tiparEra veselă odaia, unde noi doi
Ne-am contemplat speranţele şi visele.
… Astăzi, odaia e tristă şi rece,
Ca o peşteră. Umezeala şi mirosul
Înţepător de mucegai, precum şi
Pereţii jerpeliţi au şters
Orice amintire a ta.
mi-e frig… Încerc să mă zgribulesc
În cochilia mea, dar frigul –
Cu colţii lui, îmi sfarmă
Puţinele oase rămase întregi.
… O lacrimă se naşte
În ochiul meu, se scurge
Şi-mi lasă o urmă adâncă pe obraz.
E pustie odaia, dar mai pustiu
Mi-e sufletul. Tăcerea ta –
Mi-a furat orice speranţă.
Inexistenţa
În odaia pustie, speranţa –
Se încolăceşte cu desperarea,
Formând un tot întreg.
Iar în inima mea, dragostea
Se împleteşte cu o aşteptare obsesivă,
Distrugându-mi simţirile.
Fibrele sufletului se întind
până la refuz, apoi se rup,
Lăsând ca tăcerea de plumb,
Să coboare încet peste fiinţa-mi.
Simt o nevoie acută să te am alături.
Te-am modelat din lutul,
Suferinţelor mele şi a apărut
Chipul fantomei tale.
Când am încercat să-mi trec
Degetele prin păru-ţi şaten,
Am simţit o umezeală distrugătoare.
Îţi căutam buzele pentru un sărut,
Dar am sărutat infinitul sec.
Iar când am dorit să te cuprind,
Am perceput că am strâns în braţe
Abisul veşniciei.
Plângând, am înţeles că tu niciodată
N-ai existat şi nici nu vei exista
Alături de mine!
Fără cuvinte
E noapte şi plouă infernal.
Prin geamul umed de lacrimile ploii
Răzbate efervescenţa luminilor de pe stradă,
Ce-mi orbeşte ochii minţii.
De pe rafturile amintirilor,
Încerc să şterg praful argintiu,
Pentru a-ţi găsi chipul furat de poză.
Mucegaiul s-a şters uşor cu sinceritatea
Inimii de pe obrazul tău.
Iar pe coala albă a feţei
S-au zugrăvit două diamante
Ce ţi-au spălat albastrul ochilor.
Strunele sufletului acordă ultimele
Note rămase întregi
(celelalte au fost sparte de tăcerea ta),
iar melodia dureroasă mi se infiltrează
în corp ca o bacterie otrăvitoare.
Începusem să sintetizez ideea
De a nu mai fi alături de tine…
Am îngheţat, m-am topit şi m-am evaporat,
Amestecându-mă cu oxigenul, pe care-l
Vei respira când nu voi mai fi cu tine…
Din coşmarul improvizat m-am trezit în zori
Şi am văzut că eram singurul spectator
La spectacolul de marionete al vieţii.
Într-un moment, am început să
Percep căderea lacrimilor invizibile ale inimii.
Ş-atunci o voce interioară îmi şopti
Încet şi clar ca o rugăciune:
“Trecutul – e o istorie,
Viitorul – o descoperire, iar
Prezentul … prezentul – un dar”.
Aici glasul se stinse ca o făclie
Şi eu am rămas singură în Univers,
Plângând de mila marionetelor,
Care nici măcar nu aveau viaţă în ele.
Logos
Banalitatea cuvintelor e-o rană de cuţit,
Ce nu se vindecă decât cu sinceritatea inimii.
Tăcerea ta fără motiv e în stare să
Distrugă tot, ce am modelat cu greu.
Trandafirul de cristal a plâns o
Lacrimă de venin cu care am
Înecat amintirile de-o viaţă.
Căci Dragostea moare şi atunci
Când indiferenţa ţi se-ncuibează în suflet.