Gabriel García Márquez
Pentru tipar„Înainte vreme nu găseam omul care să-mi editeze vreo carte, iar acum sunt gata să-mi publice orice lucrare, fie bună sau proastă... E teribil, fraţilor!... editorii aceştia se fac nebuni uneori şi publică până şi chitanţele de la spălătorie doar pentru că ele sunt semnate de cineva.”
S-a născut în anul 1928 în Aracataca. Studiază dreptul la Universitatea Naţională din Columbia. Face ziaristică la revista El Universal şi la agenţia Prensa Latina. În anul 1972 devine laureat al Premiului Rómulo Gallegos, iar în 1977 este inclus în juriul pentru decernarea acestei prestigioase menţiuni. Anul 1982 îi aduce Premiul Nobel pentru Literatură. Semnează mai multe cărţi de povestiri, romane, cronici şi reportaje. Principalele opere literare: Frunzişul (roman, 1955); Colonelului n-are cine să-i scrie (roman, 1961); Funeraliile Mamei Grande (povestire, 1962); Un veac de singurătate (roman, 1967); Toamna patriarhului (roman, 1975); Cronica unei morţi anunţate (roman, 1981); Dragoste pe timp de ciumă (roman, 1985); Generalul în labirintul său (roman, 1989).
“Márquez este fantastic. Márquez e fenomenal.” Aceste afirmaţii elogioase le auzeam pretutindeni de la tinerii care citiseră romanul Un veac de singurătate. Cu această superbă carte Gabriel García Márquez a pus critica literară în gardă, avizând-o, într-un fel, că balanţa literaturii universale înclină tot mai mult spre America de Sud. Eroii acestui roman extraordinar au înviorat cititorii de pe toate meridianele Terrei. Melquíades a intrigat lumea cu încercările lui insolite de explorare a metalelor preţioase, însoţite de argumente imposibil de contrazis: „Lucrurile îşi au viaţa lor proprie; totul constă în a le trezi sufletul” sau „Magnetul este cea de a opta minune a învăţaţilor alchimişti din Macedonia”; José Arcadio Buendía le-a uimit pe toate ţigăncile cu ceea ce avea doar El; Rebeca le-a urnit din somn pe atâtea femei cu necontenitele-i ţipete nocturne; Ursula a decretat răbdarea drept cel mai bun remediu contra celor o sută de ani de singurătate, iar Márquez le-a dat de lucru exegeţilor pentru mulţi ani înainte cu această captivantă istorie a apariţiei, dezvoltării şi dispariţiei neamului omenesc de pe Pământ.
Cert este faptul că prima frază a rămas intactă, deşi scriitorul o aşternuse pe foaia albă pe când era un adolescent. Iată cum sună ea: “Mulţi ani după aceea în faţa plutonului de execuţie, colonelul Aureliano Buendía avea să-şi amintească seara îndepărtată când tatăl său îi făcuse cunoştinţă cu gheaţa”. Atunci îi ajunsese curaj doar pentru atât.
Mulţi ani după aceea, tot purtându-l în inimă şi în gând aproape un sfert de veac, Márquez revine asupra romanului, munceşte circa 18 luni, cu picioarele într-un lighean cu apă rece, lăsând toate afacerile şi grijile casei pe seama soţiei sale, Mercedes. Iar când îl termină... Ştim cu toţii ce s-a întâmplat.
Propunem cititorilor noştri două proze scurte şi câteva mărturisiri ale celebrului columbian despre drumul anevoios către gloria literară.