Cazuri dificile de vocabular
Pentru tiparLITIGIOS, PARTE LITIGANTĂ. Deşi a trecut mai mult de un deceniu de când în Republica Moldova limba română a redevenit limbă oficială a justiţiei, utilizarea corectă a unor termeni juridici mai rămâne a fi o problemă. Un asemenea termen este adjectivul litigios, provenit din franţuzescul litigieux, care la rândul său a evoluat din latinescul litigiosus.
Orice litigiu are două sau mai multe părţi implicate în el care, din greşeală, sunt numite de către unii specialişti părţi litigioase. Adevărul însă este că părţile implicate în litigiu nu pot fi litigioase, pentru că litigios înseamnă “care este obiectul unui litigiu sau care este supus unei dezbateri în contradictoriu”. Aşa dar, e normal să spunem, bunăoară, problemă litigioasă, teren litigios, bunuri litigioase etc., adică tot ceea ce constituie obiectul unui litigiu.
Revenind la părţile implicate într-un litigiu, precizăm că ele se numesc părţi litigante, dar nu părţi litigioase. De exemplu: Părţile litigante au ajuns la un consensus fără a apela la instanţa de judecată.
CONCEDIU, A CONCEDIA. Potrivit normelor literare, verbul a concedia, ca şi etimonul său franţuzesc congedier, înseamnă “a elibera pe cineva dintr-o funcţie, din serviciu”.
Substantivul concediu, format probabil din verbul a concedia după modelul franţuzescului congé, are sensul de “interval de timp stabilit legal în care salariaţii sunt scutiţi de a presta munca, primind pe parcursul acestui timp remuneraţia cuvenită”.
Asemănarea aspectului sonor al verbului a concedia şi a substantivului concediu şi legătura derivativă a acestor cuvinte presupune în mod normal şi o legătură semantică între ele, care ar forma un microsistem. Tocmai această legătură s-a şi realizat în conştiinţa vorbitorilor din Basarabia. Anume a celor din Basarabia, pentru că aici substantivul concediu a avut şi are până în prezent o frecvenţă normală, funcţionând ca în limba literară. Însă verbul a concedia a fost utilizat cu o frecvenţă incomparabil mai scăzută, sensul acestuia fiind asociat de către mulţi vorbitori cu sensul substantivului concediu, sesizat ca un cuvânt deja “aşezat” în limbă. Acest fapt a făcut ca în uzul basarabean a concedia să fie folosit atât cu sensul de “a elibera pe cineva dintr-o funcţie, din serviciu”, cât şi cu sensul de “a acorda un concediu”. Or, pentru că norma limbii literare are caracter nu numai supradialectal, dar şi obligatoriu, vom recomanda să o respectăm şi să folosim verbul a concedia numai cu sensul de “a elibera dintr-o funcţie, din serviciu”. De exemplu: Mulţi pedagogi din Republica Moldova n-au primit salariu de mai multe luni, de aceea au fost nevoiţi să se concedieze şi să-şi caute de lucru în alte părţi.
A FACE CUNOŞTINŢĂ, A LUA CUNOŞTINŢĂ. Vorbitorii din Republica Moldova, spre deosebire de cei din Ţară, pot spune că au făcut cunoştinţă cu diverse acte, documente, cu proiectede legi etc. şi, curios lucru, chiar cu o privelişte încântătoare cum ar fi cea de la Orheiul Vechi sau de la Mănăstirea Ţipova. Or norma literară stabileşte că a face cunoştinţă înseamnă “a lega relaţii sociale cu o persoană”. Prin urmare, e corect să spunem, bunăoară, am făcut cunoştinţă cu o domnişoară, cu un profesor, cu un ministru, cu un artist, adică cu o persoană, dar nu cu un document, cu o carte sau, şi mai rău, cu o privelişte.
Atunci însă când ne vom informa asupra conţinutului unui document, al unei cărţi etc., vom spune am luat cunoştinţă de, dar nu am făcut cunoştinţă cu.
În alte situaţii, când, de exemplu, e vorba de un colţ de natură, de o localitate etc., vom spune cât se poate de simplu: am văzut Mănăstirea Căpriana, am văzut Codrii Orheiului etc. Dacă dorim ca limbajul nostru să fie plastic şi să exprime emoţii, încântare, vom spune bunăoară: am avut plăcerea să văd oraşul Sinaia, am fost încântat de Palatul Peleş, am admirat văile Oltului etc.
Cuvântul cunoştinţă formează şi alte expresii cum ar fi a aduce la cunoştinţă cu sensul de “a informa”, în cunoştinţă de cauză cu sensul de “cunoscând bine ceva” ş.a.
LUCRATIV. Foarte mulţi vorbitori basarabeni folosesc cuvântul lucrativ cu sens impropriu, faptul fiind cauzat de influenţa limbii ruse (compară rus. в рабочем порядке) şi de legătura aparentă de sens dintre adjectivul lucrativ şi verbul a lucra. Astfel, cineva afirma într-o emisiune la radio că lucrătorii Bibliotecii Naţionale vor sărbători (în acest an) ziua bibliotecarului în mod lucrativ, adică prin lucru, ca în celelalte zile. Locuţiunea adverbială în mod lucrativ se utilizează, de asemenea impropriu, şi cu sensul de “pe parcursul lucrului; în procesul lucrului”. De exemplu, deseori putem auzi că o problemă nu a fost abordată la şedinţă, dar va fi soluţionată în mod lucrativ. Curios e că o asemenea utilizare a expresiei a putut fi auzită şi la Televiziunea Naţională din Bucureşti, ceea ce e puţin probabil să fie o influenţă rusă.
Or, potrivit normelor literare adjectivul lucrativ are alt sens decât cel arătat mai sus şi anume “care aduce câştig; profitabil, rentabil”. Prin urmare, acest cuvânt poate fi întrebuinţat numai pe lângă substantive care numesc realităţi care pot aduce câştig. De exemplu, ar fi normal să spunem că ne-am înţeles asupra unor afaceri lucrative, că am realizat câteva acţiuni lucrative etc.
TELEFON DE CONTACT. Acum zece ani, dacă intenţionam să dăm cuiva numărul nostru de telefon pentru a comunica ulterior, o spuneam simplu: notaţi numărul de telefon sau, şi mai simplu, notaţi telefonul. În ultimul timp, mai ales când e vorba de publicitate, o facem mai sofisticat zicând: telefonul de contact. Tot aşa zic şi ruşii: контактный телефон. Probabil, şi într-un caz, şi în celălalt e o influenţă engleză. Observaţi: contact phone. În ordinea celor constatate mai sus ne întrebăm: ce ar arăta mai mult expresia telefon de contact decât cuvântul telefon? Sunt oare telefoane care nu ar fi de contact, care nu ar avea menirea să-i contacteze pe oameni? Nu sunt. Atunci de ce ne împovărăm limba cu o expresie pleonastică, ce nu spune nimic nou?
Să fi trecut vreo trei ani de când am reuşit să ne debarasăm de o altă expresie, tot pleonastică, magazin comercial, şi iată că ne-am pomenit cu telefon de contact. Prin 1990 începură să apară magazinele private. Pentru a le deosebi de magazinele statului, patronii (iar apoi toată lumea) le-au numit magazine comerciale, de parcă celelalte magazine nu erau... comerciale, adică aveau alt scop decât comerţul. Era normal să le numească magazine particulare sau magazine private. Au mai trecut câţiva ani şi se pare că a cam dispărut expresia magazin comercial. Probabil, acum numărul unor asemenea magazine e prea mare şi expresia cu pricina nu mai poate avea o funcţie distinctivă. Sau poate patronii şi-au dat seama despre paradoxul expresiei. Ar fi bine dacă s-ar întâmpla aşa şi cu telefon de contact.
TERMEN. Foarte mulţi vorbitori nu ştiu că substantivul termen are două forme de plural şi de aceea folosesc în mod nepotrivit numai una dintre ele. Din păcate, asemenea greşeli se întâlnesc des chiar în presă. Iată un exemplu, excerptat din “Flux”, 13 octombrie 2000: “... îndeplinirea graficului în termenii stabiliţi va depinde nu numai de Rusia”.
Vom explica acest caz pornind mai întâi de la faptul că substantivul cu pricina are, în linii mari, două sensuri. Primul e de “interval de timp în care trebuie să se desfăşoare ceva”, iar al doilea e de “cuvânt utilizat în limbajul ştiinţific sau tehnic”.
În cazul în care e vorba de un interval de timp, vom folosi forma termene. Prin urmare, în enunţul de mai sus trebuia să se spună în termenele stabilite, dar nu în termenii stabiliţi. Iată şi un exemplu de utilizare corectă a cuvântului: Termenele de achitare a datoriilor, prevăzute de contract, au expirat demult.
În cazul în care e vorba de cuvinte speciale, utilizate în limbajul ştiinţific sau cel tehnic, vom folosi forma termeni. De exemplu: dicţionar de termeni juridici.
Deci, să nu confundăm termene (interval de timp) cu termeni (cuvinte).
GRUP — GRUPURI, GRUPĂ — GRUPE. Mulţi vorbitori se pomenesc într-o adevărată încurcătură când trebuie să aleagă dintre cuvintele grup (cu pluralul grupuri) şi grupă (cu pluralul grupe) pe cel potrivit în anumită situaţie. Bunăoară, cum ar fi corect, grup de studenţi sau grupă de studenţi, grup de copaci sau grupă de copaci, grup de turişti sau grupă de turişti.
Substantivul grup, potrivit normei literare, are două sensuri: 1. Ansamblu de obiecte (animale, plante, piese) de acelaşi fel. 2. Ansamblu de persoane reunite (în mod stabil sau temporar) pe baza unei comunităţi de interese, de concepţii etc.
Substantivul grupă, potrivit normei literare, înseamnă “colectiv restrâns de oameni, organizat conform unor principii sau norme, în vederea desfăşurării unei activităţi”.
După cum vedem, sensurile cuvintelor grup şi grupă, deşi sunt foarte apropiate, totuşi au şi unele deosebiri. În primul rând, cuvântul grup poate fi utilizat în toate cazurile, indiferent dacă vorbim despre obiecte, animale, plante sau oameni, pe când grupă se utilizează numai cu referire la oameni. În al doilea rând, cuvântul grup, cu referire la oameni, poate fi utilizat indiferent dacă ansamblul de persoane are caracter permanent sau temporar, pe când grupă se utilizează numai dacă ansamblul respectiv de persoane are caracter stabil, fiind organizat pentru mai mult timp pentru a desfăşura o activitate.
Mai jos vom da şi câteva exemple de enunţuri cu utilizarea corectă a cuvintelor discutate:
1. După intervenţia poliţiei de destinaţie specială, în piaţă mai rămăseseră doar câteva grupuri răzleţe de studenţi.
2. Din cele cinci grupe de studenţi, formate la facultatea de drept în ultimul an de studii, grupa a doua se deosebea efectiv prin tineri nespus de sârguincioşi, cu sentimentul patriotic foarte dezvoltat.
3. Mai jos de mănăstire, la cotitura Nistrului, câteva grupuri de copaci îmbogăţeau cromatica admirabilului peisaj de toamnă.
4. Peste două luni de la semnarea convenţiei în urbea noastră veniră câteva grupuri de turişti.
Deşi norma stabileşte sensul cuvântului grup ca fiind “ansamblu de obiecte...”, totuşi pare mai puţin obişnuit să spunem, bunăoară, un grup de copaci, un grup de păsări, un grup de maşini etc. În asemenea cazuri ar fi mai potrivit să spunem un pâlc de copaci, un pâlc de păsări, un stol de păsări, câteva maşini etc.
În afară de cele arătate, mai trebuie remarcat că în Basarabia cuvântul grupă mai este întrebuinţat pentru a indica gradul de invaliditate a unei persoane (bunăoară, invalid de grupa a doua). E un model rusesc care trebuie combătut (confruntaţi: инвалид второй группы). În româneşte e corect a se spune invalid de gradul cutare sau cutare, dar nu invalid de grupa cutare. Lucrurile sunt cât se poate de simple, pentru că exprimarea gradului de invaliditate se realizează prin cuvântul grad, dar nu prin cuvântul grupă.
Cuvintele grup şi grupă se mai utilizează în anumite expresii terminologice, având şi alte sensuri, care nu prezintă interes în cazul de faţă.
LICENŢĂ, A LICENŢIA, LICENŢIAT. În ultimul timp licenţa ca autorizaţie oficială pentru anumite activităţi a devenit un fapt obişnuit. Pentru desfăşurarea activităţilor respective persoanelor fizice şi celor juridice li se eliberează licenţe. Tocmai din această cauză foarte mulţi vorbitori folosesc verbul a licenţia pentru a numi acţiunea de a elibera licenţe. Verbul românesc a licenţia formează, împreună cu substantivele licenţă şi licenţiat, un microsistem şi ar trebui să însemne “a elibera cuiva o licenţă”. Însă potrivit normei literare, a licenţia înseamnă cu totul altceva şi anume “a concedia pe cineva dintr-un serviciu”. Deşi greşeala comisă de vorbitori este explicabilă, ea având ca temei chiar sistemul limbii, nu vom recomanda totuşi, pentru cazurile arătate mai sus, verbul a licenţia, dar expresia verbală a elibera licenţe (sau a acorda licenţe) şi cea substantivală eliberare de licenţe. Iar verbul a licenţia îl vom folosi în cazurile în care o persoană este concediată dintr-o funcţie.
Cineva s-ar putea întreba în mod legitim: de ce totuşi norma limbii literare române recomandă ca verbul a licenţia să se utilizeze cu sensul “a concedia dintr-o funcţie”, dar nu cu sensul “a elibera o licenţă”? Răspunsul pare a fi simplu: pentru că alcătuitorii dicţionarelor româneşti s-au condus, în cazul verbului a licenţia, de normele limbii franceze, de unde a şi fost împrumutat cuvântul. Iar pentru a cunoaşte lucrurile în profunzime, trebuie “să săpăm” la rădăcinile limbii franceze. De altfel, decalajul dintre uz şi normă, constatat în cazul cuvântului a licenţia, există şi în limba franceză (în cazul verbului licencier). Deci, iată de unde vine problema.
La cele arătate mai sus s-ar mai putea adăuga câteva detalii interesante în legătură cu originea cuvintelor examinate în cazul de faţă. Substantivul latinesc licentia însemna “îngăduinţă de a face ceva; libertate”. E interesant a se confrunta în acest sens adjectivul licens şi adverbul licenter, ambele însemnând “liber”.
Din latină cuvântul licentia a fost moştenit în franceză în forma licence cu sensul iniţial de “permisiune excepţională”, iar din franceză a fost împrumutat în română în forma licenţă cu mai multe sensuri evoluate dintre care, în cazul de faţă, ne interesează în special sensul “autorizaţie eliberată de anumite organe competente pentru desfăşurarea unor activităţi”. Astfel, observăm că în toate cele trei limbi (latină, franceză şi română) cuvântul exprimă ideea de permisiune, libertate.
În română cuvântul licenţă a dat derivatul licenţiat după cum în franceză licence a dat licencié, ambele însemnând “persoană care a obţinut o licenţă de activitate la absolvirea studiilor superioare”.
Concluzionând consideraţiile de mai sus asupra verbului a licenţia, observăm că sensul de “a elibera o licenţă”, atestat în uz, şi sensul de “a concedia dintr-o funcţie”, recomandat de normă, au totuşi o legătură, ambele exprimând ideea de a da libertate, permisiune. De aceea se poate presupune că în cazul în care uzul va presa în continuare asupra normei, într-un viitor nu prea îndepărtat norma “va ceda poziţiile”, acceptând sensul atestat în uz.
MAJOR, MAJORA, MAJORAT. Deşi specialiştii în materie au semnalat utilizarea greşită a cuvântului major, acesta continuă să se întâlnească des în vorbire în expresii de tipul preţuri majore, salarii majore, impozite majore etc.
Adjectivul major are mai multe sensuri, însă nici unul dintre ele nu se potriveşte cu substantivele de tipul preţ, salariu etc. De exemplu, primul sens se referă numai la oameni şi înseamnă “care a atins vârsta majoratului”. Adică, se poate spune, bunăoară, că un tânăr este major şi poate fi înrolat în armată. Evident, în acest sens un preţ sau un salariu nu poate fi major.
Al doilea sens înseamnă “foarte important, principal”. Prin urmare, în acest sens am putea spune că la o conferinţă au fost luate în dezbatere câteva teme majore, că a fost soluţionată o problemă majoră etc. Şi aici se vede clar că un preţ sau un salariu nu poate fi major.
Adjectivul major se mai utilizează ca termen muzical în expresii de tipul gamă majoră, mod major, precum şi ca termen militar în sintagmele sergent major, plutonier major, locotenent major.
Din cele arătate mai sus ne convingem, o dată în plus, că un salariu sau un preţ nu poate fi major. De ce atunci multe persoane vorbesc totuşi de preţuri şi salarii majore? Răspunsul nu este greu de găsit dacă ne gândim că adjectivul major se aseamănă mult la aspectul sonor cu verbul a majora, care înseamnă “a mări”. Dacă executăm o simplă operaţie logică, înţelegem că dacă mărim preţurile (sau salariile), putem vorbi despre preţuri (sau salarii) mărite, iar dacă majorăm preţurile (sau salariile), vom vorbi despre preţuri (sau salarii) majorate, dar nu majore. Iată, deci, că am găsit şi cauza greşelii.
Tot aici mai este cazul să atragem atenţia vorbitorilor pentru a nu confunda participiul (adjectivizat) majorat, care înseamnă “mărit”, cu substantivul majorat, care înseamnă “vârstă la care o persoană obţine capacitatea deplină de exerciţiu”.
A REALIZA, REALIZATOR. Acum şase ani atrăgeam atenţia vorbitorilor, după ce o făcuse şi alţi specialişti, asupra utilizării inadecvate a cuvântului a realiza. Din păcate, situaţia nu s-a prea schimbat până în prezent. Verbul cu pricina se mai utilizează cu sensul “a vinde” atât în limbajul oral, cât şi în cel scris, mai ales în presă. Iată un exemplu auzit la postul naţional de radio din gura reporterului Elena Zlati: “Au fost realizate 6 obiecte ale patrimoniului de stat”.
Repetăm că a realiza, potrivit normelor literare, înseamnă “a face să fie real”, dar nu “a vinde”. Se poate spune a realiza un scop, a realiza un vis, a realiza o idee, pentru că scopul, visul, ideea, dacă nu sunt realizate, pot fi nişte ficţiuni, adică ireale. Dacă le realizăm, ele devin fapte... reale. Însă mărfurile, obiectele, patrimoniul etc. nu pot fi realizate, pentru că ele sunt reale prin esenţa lor. Iar realizator înseamnă, la rândul său, “acel care realizează ceva”. De exemplu, realizatorul unui proiect, realizatorul unei emisiuni etc.
Dar ce vor totuşi să spună acei care zic că au realizat mărfuri, obiecte ş.a.m.d.? Evident, ei vor să spună că le-au... vândut. Exact aşa trebuie să spună, pentru că mărfurile se vând sau se desfac. Iar persoanele care vând mărfuri se numesc vânzători, dar nu realizatori. În cazul exemplului de mai sus s-ar mai putea spune că obiectele au fost înstrăinate sau privatizate.
Dar cum s-a întâmplat că verbul a realiza s-a pomenit cu sensul de “a vinde”, iar realizator cu sensul de “vânzător”? Răspunsul e simplu: în limba rusă реализовать înseamnă “a vinde”, iar реализатор înseamnă “vânzător”.
Atât rusescul реализовать, cât şi românescul a realiza, provin din franţuzescul realiser care, în afară de alte sensuri, mai înseamnă şi “a face o sumă de bani în urma desfacerii unor mărfuri”. Tocmai acest sens ruşii l-au interpretat în mod eronat, înţelegând greşit că se realizează mărfurile, dar nu banii. Iar modelul rusesc a fost preluat şi de unii basarabeni care au ajuns să realizeze porumb, case, haine etc. Evident că această metamorfoză a suportat-o şi cuvântul realizator, care în limbajul uzual din Basarabia îl înlocuieşte pe vânzător.
În concluzie mai subliniem o dată că mărfurile se vând, se desfac, dar nu se realizează, iar persoanele care vând mărfuri se numesc vânzători, dar nu realizatori.