Precizări despre subiectul simplu şi dezvoltat
Pentru tiparÎn sintaxa limbii române contemporane subiectul prezintă un deosebit interes teoretic şi aplicativ, întrucât el este indisolubillegat de o serie de probleme fundamentale privind propoziţia şi fraza. Justa concepere a acestei părţi principale de propoziţie va contribui la tratarea corectă a altor chestiuni de prim-ordin, cum ar fi delimitarea structurală şi semantică a părţilor principale şi secundare ale propoziţiei, clasificarea propoziţiei după conţinut şi structură, stabilirea raporturilor gramaticale şi semantico-sintactice între constituenţii îmbinărilor de cuvinte, determinarea indicilor predicativi din cadrul enunţului etc.
Trebuie menţionat însă că, deşi la ora actuală s-a acumulat o literatură ştiinţifică bogată, referitoare la subiect ca parte principală de propoziţie, totuşi rămân multe probleme neclarificate, controversate chiar. Aceste probleme ţin, în primul rând, de tipologia subiectului, îndeosebi de componenţa structurală a tipurilor de subiecte din limba română. De aceea, când abordăm problema tipologiei subiectului, credem că este cu neputinţă a nu se aminti despre forma lui gramaticală, iar vorbind despre noţiunea de formă gramaticală a subiectului, nu putem să nu menţionăm şi următorul fenomen paradoxal: în studiile de sintaxă a fost tratat subiectul în general, dar despre esenţa logico-semantică şi gramaticală a diferitelor tipuri ale lui s-a vorbit doar în treacăt. Mai mult decât atât, au devenit deja axiomatice definiţiile unor tipuri de subiecte. De exemplu, noţiunea de subiect compus (care circulă în literatura de specialitate paralel cu noţiunea de subiect dezvoltat şi bloc sintactic al subiectului) este definită cam nebulos, ambiguu:“subiectul gramatical compus” sau “blocul subiectului” este format din mai multe cuvinte, dar, care, din punct de vedere semantic, reprezintă un tot întreg”1; “O îmbinare din două sau mai multe cuvinte ce denumesc instituţii, organizaţii obşteşti, evenimente ş.a.m.d.”2; “Subiectul exprimat printr-o îmbinare de cuvinte nedezmembrabilă sau care constituie un tot întreg semantic pentru enunţul dat se numeşte subiect dezvoltat3. În aceste definiţii nu se accentuează că anume esenţa logico-semantică şi sintactico-funcţională determină tipologic subiectul compus (dezvoltat) şi nu elementele lui constituente. Din această cauză nu întotdeauna pot fi determinate graniţele dintre îmbinările substantivale de cuvinte şi blocurile sintactice ale subiectului compus, încât, la predarea tipologiei subiectului în limba română, nu totdeauna poate fi definită noţiunea de subiect compus în raport cu subiectul simplu. Studenţii pun întrebarea de ce, bunăoară, în fraza: Păsări-Lăţi-Lungilă se ia după Harap-Alb şi se pornesc ei tusşase înainte” (I. Creangă) subiectul subliniat este simplu, deşi este exprimat prin mai multe cuvinte, iar în fraza “Într-o zi, pe aproape de Sânt-Ilie se îngrămădise, ca mai totdeauna, o mulţime de trebi pe capul mamei” (I. Creangă) subiectul, de asemenea evidenţiat prin subliniere, este subiect compus. Desigur, cazurile acestea sunt destul de problematice, întrucât ambele unităţi sintactice subiectivale, alcătuite din mai multe cuvinte, fac parte din diferite variante tipologice de subiect.
Trebuie menţionat că pentru înţelegerea şi însuşirea corectă a acestei dileme e necesar să se facă distincţia criteriilor metodologice de delimitare a părţilor de propoziţie. Însuşind, astfel, aceste principii, este destul de clar că vor fi corecte ambele variante şi ambele criterii de interpretare, atât cel structural-gramatical, cât şi cel logico-semantic şi funcţional. Conform principiului structural-gramatical (în baza căruia orice unitate sintactică alcătuită din două sau mai multe cuvinte este compusă) ambele unităţi sunt compuse; în baza celui de-al doilea principiu (logico-semantic şi funcţional) va fi unitate sintactică dezvoltată (compusă) numai cea de-a doua (o mulţime de trebi), întrucât acest subiect compus (sau bloc sintactic al subiectului) este format dintr-o îmbinare liberă de cuvinte, care, eventual, este concepută ca un tot întreg semantic şi funcţional. Un asemenea subiect se stabileşte, în mod convenţional, pe baza contextului şi a situaţiei; din punct de vedere logico-semantic, primul subiect (Păsări-Lăţi-Lungilă) este un subiect simplu, deoarece denumeşte o singură noţiune (în cazul dat o persoană). Componentele lui lexicale sunt nişte substantive ce formează un alt substantiv compus, prin care se denumeşte un singur obiect însufleţit, animat; se denumeşte o persoană cu numele de Păsări-Lăţi-Lungilă. Constituenţii lexicali ai acestui substantiv compus sunt desemantizaţi lexical.
Prin urmare, dacă se ţine cont de specificul acestor părţi de propoziţie, sub aspectul structurii, pare justificat să delimităm subiecte simple şi subiectecompuse.Sub aspect logico-semantic şi funcţional, de asemenea, va fi tot atât de justificată împărţirea în subiecte simple şi compuse. Din punct de vedere logico-semantic şi funcţional însă pot fi subiecte simple nu numai acele formate dintr-un singur cuvânt, dar şi cele formate din două şi mai multe cuvinte chiar, dacă, bineînţeles, exprimă un singur conţinut comunicativ, sintactic. De exemplu, în fraza: “Cum n-oi mai fi pribeag, de-atunci înainte,/ M-or troieni cu drag aduceri-aminte” (M. Eminescu) subiectul subliniat constituie un subiect simplu, deoarece echivalează semantico-sintactic cu un singur conţinut comunicativ şi informativ – “amintirile”, pe când în fraza “Mii de roiuri de albine curg în râuri sclipitoare” (M. Eminescu) subiectul subliniat (“mii de roiuri”) formează un subiect compus. Dispersarea lui funcţională este inadmisibilă, deoarece va fi denaturat sensul integral al enunţului, se va obţine o comunicare falsă. Elementele constitutive ale acestui subiect compus, spre deosebire de cele ale substantivelor compuse, comportă semantica lor lexicală, care se contopeşte, “se dizolvă” în cadrul semantic general al subiectului compus respectiv.
Din trăsăturile specifice ale blocurilor sintactice ale subiectului (compus) s-ar putea menţiona următoarele: 1) de ordin structural – conţin două şi mai multe elemente componente; 2) de ordin intonaţional – reprezintă o curbă intonaţională relativ închisă; 3) de ordin informativ – conţin o doză de informaţie mai mare decât părţile de propoziţie.
Aşadar, din punct de vedere logico-semantic şi funcţional, prin noţiunea de subiect compus (dezvoltat) înţelegem o îmbinare liberă de cuvinte care alcătuieşte un tot întreg inseparabil semantico-comunicativ, iar prin noţiunea de îmbinare liberă de cuvinte cu valoare de bloc sintactic al subiectului (subiect compus, dezvoltat) urmează să înţelegem astfel de unităţi lexico-gramaticale şi constitutive care, în anturaje concret individuale, ajung să exprime o noţiune, să redea un tot întreg logico-semantic, spre deosebire de îmbinările de cuvinte propriu-zise (obişnuite), care, tradiţional, sunt înţelese ca unităţi binare, având un element determinat şi unul determinativ: grădina şcolii, ordinul decanului ş.a. Îmbinările de cuvinte ale subiectului compus însă dispun de o componenţă lexicală extrem de variată. Fuziunea elementelor lor componente este dictată de necesitatea plenitudinii semantice şi informative, în situaţii comunicative particulare: “Sus, pe muchia dealului, / Merge-n voia calului /Un bujor de căpitan /Care poartă buzdugan” (V. Alecsandri). Subiectul “un bujor de căpitan” conţine două substantive: primul substantiv (“bujor”) este însoţit de articolul substantival “un”, iar al doilea – de prepoziţia “de”. Funcţia de subiect nu ar putea fi îndeplinită de aceste substantive în mod individual, deoarece ele conlucrează semantico-funcţional. Primul substantiv “un bujor” este utilizat la figurat, iar sensul lui ar dispărea. Acest substantiv creează doar o metaforă, prin care căpitanul este comparat printr-o contiguitate logică, cu un bujor (cu o floare), pentru frumuseţea şi energia lui fizică.
Un criteriu peremptoriu de identificare a subiectelor compuse (semantico-sintactic) rezidă în imposibilitatea eliminării măcar a unuia dintre elementele lui constitutive. La eliminarea unuia dintre elementele acestui tip de subiect compus, vor apărea denaturări de ordin semantic şi informativ. Astfel, din blocul subiectului Casa fără femeie (din enunţul “Casa fără femeie este pustie”) nu poate fi omis nici un element constitutiv: nici prepoziţia “fără”, nici substantivul “femeie”, nici substantivul “casa”, pentru că am obţine un conţinut informativ alterat.
Totodată, este evident că o trăsătură specifică a subiectului compus, din punct de vedere logico-semantic şi funcţional, o constituie faptul că în componenţa lor întâlnim cuvinte folosite la figurat. În atare situaţii, lexemele din cadrul unităţii subiectivale, având sensul figurat, mai uşor se consolidează în imaginaţia noastră ca o unitate semantico-funcţională, prin care se exteriorizează o anumită activitate verbală a individului. Când Vasile Alecsandri ne spune “În poiana tăinuită, unde zbor luciri de lună, /Floarea oaspeţilor luncii cu grăbire se adună”, noi înţelegem că nu e vorba de nici “o floare”, ci de vietăţi (locatarii luncilor), ce formează o lume a lor aparte, dominând pajiştile şi bucurându-se de viaţă.
Faptul că subiectul compus se exprimă prin îmbinări libere de cuvinte cu sens figurat ne vorbeşte despre imensa lui posibilitate de realizare structural-gramaticală. Din aceste considerente, probabil, e şi greu să i se facă o tipologie, cât de cât, exhaustivă. Este imposibil să se stabilească măcar aproximativ tipurile eventuale de subiecte compuse, întrucât posibilităţile îmbinatorii ale cuvintelor în limba noastră sunt inepuizabile. Anume de aceea e şi necesar să se ştie că în procesul analizei sintactice nu trebuie să dezmembrăm în mod forţat elementele constitutive ale subiectului compus (dar şi elementele constituente ale tuturor celorlalte tipuri de blocuri sintactice: ale predicatului, complementului, atributului etc.), căci prin aceasta vom morfologiza în mod exagerat şi artificial unităţile sintactice. Totodată, va fi denaturat şi conţinutul comunicativ, sintactic al oricărui enunţ4.
În continuare vom menţiona doar câteva modele (tipuri) de subiecte compuse (din punct de vedere logico-semantic şi funcţional) în limba română: 1) “Între aceştia din urmă erau de-alde bătrânul Alecu Forăscu, poreclit Tololoi” (I. Creangă); 2) Universitatea Pedagogică de Stat “Ion Creangă” a fost redeschisă în anul 1967; 3) Femeia lui Ipate şi cu baba, când se trezesc, nici tu copil, nici tu nimică” (I. Creangă); 4) “OareGrigore al lui Petre Lucăi de la noi din sat pe la ce şcoală a învăţat?” (I. Creangă); 5) “Sute de vrăjmaşi s-au pomenit la fundul apei” (V. Beşleagă); 6. “A-ţi sluji patria este o datorie pe jumătate, a sluji omenirii e cealaltă jumătate a datoriei” (V. Hugo); 7) “Numai luna cu o stea ştiau de dragostea mea” (Folc.); 8) “Soarele acum asfinţise şi luna împreună cu stelele se arătaseră pe cer” (V. Alecsandri); 9) “Nică al lui Constantin al Cozmei din Humuleşti se duse şi el cu talpele beşicate pe urma lui Oşlobanu” (I. Creangă).
În concluzie la cele relatate despre subiectul compus în limba română menţionăm că atare tip de subiect trebuie tratat şi privit sub două aspecte: 1) Subiect compus sub aspect structural-gramatical (în conformitate cu acest principiu metodologic fiecare subiect, alcătuit din două sau mai multe cuvinte, constituie deja un subiect compus). Subiectul compus (sub aspect structural) se exprimă prin substantive compuse (ciuboţica-cucului, talpa-gâştii, Făt-Frumos, Statu-Palmă-Barbă-Cot etc.), substantive cu prepoziţii, îmbinări libere de cuvinte ş.a.m.d. Subiectul compus din punct de vedere structural este compatibil cu toate tipurile de subiecte compuse, întrucât la baza delimitării lui se pune structura elementelor constitutive şi nu informaţia şi 2) Subiect compus sub aspect semantico-sintactic (în conformitate cu acest principiu metodologic, subiect compus devine orice unitate exprimată printr-o îmbinare liberă de cuvinte ce constituie un tot întreg inseparabil din punct de vedere funcţional, sintactic). Elementele constitutive ale subiectului compus (dezvoltat) din punct de vedere logico-semantic şi funcţional apar cu valoare lexico-semantică, ele devin nişte calificative semantice, care-şi aduc contribuţia la realizarea funcţional-sintactică a blocului din care fac parte. De exemplu, în propoziţia: “Tulpina pomului vieţii lui Ion a fost întotdeauna rezistentă” elementele constitutive ale subiectului compus “tulpina pomului vieţii” comportă valoare sintactică numai împreună, în bloc şi nu separat, individual. Ele formează o metaforă despre viaţa “lui Ion”. Acest bloc sintactic este indezmembrabil. Totodată, fiecare element constitutiv al acestui bloc conţine în particular (camuflat parcă) valoarea lui lexico-semantică. Constituenţii unităţii date formează nişte calificative, nişte lexeme comparative, încadrate subtil printr-o contiguitate logică cu obiectele comparate.
Noţiunea de subiect compus din punct de vedere logico-semantic nu este compatibilă cu noţiunea de subiect compus din punct de vedere structural, deoarece la delimitarea lui se ia în vedere caracterul informativ şi nu structural de realizare. Informaţia unui astfel de subiect compus este complexă, dezvoltată prin ea însăşi şi nu numai prin structura lui gramaticală. Fiecare constituent al subiectului compus din punct de vedere semantico-sintactic formează un calificativ înrudit cu şi întru realizarea conţinutului comunicativ de bază al blocului sintactic subiectual.
Note bibliografice
1 Limba moldovenească literară contemporană, Sintaxa, Chişinău, Lumina, 1987, p. 86.
2 Ciornâi, Ion, Limba română, Chişinău, 1991, p. 225.
3 Limba moldovenească literară contemporană (manual pentru facultăţile pedagogice), Chişinău, 1987, p. 24.
4 Limba moldovenească literară contemporană, Sintaxa, Chişinău, Lumina, 1987, p. 92.