Asemeni fluviului e limba
Pentru tiparMai avem ce lăsa
Celor ce vin după noi, de departe,
“Luceafărul” a scăpat
de uitare şi de moarte,
de dispariţia lentă-a catargelor.
Limba e asemeni fluviului
Larg, curat, adânc, fără de margini.
Dacii pe timp de noapte
Din pragul Ţării ocniţei, a Ţării de Sus
Din pragul casei mele părinteşti
Mă uit la luceafărul cel fără de apus
Şi văd dealurile vii de la Ipoteşti,
Văd o femeie cu gene firave de azur,
Căreia un vânt îi zice Veronica.
Cât ţine cerul cel negru – de jur împrejur –
O pasăre nocturnă poeţii pe nume îi strigă.
Nu răspunde nimeni păsării, de obicei,
Nici chiar ecoul cel fără de întoarcere,
În aceste sacre momente se fac pomii grei,
Luceafărul aude respiraţia dacilor…
Cerul de la Cepeleuţi
Cerul de la Cepeleuţi
Nu încape nici în ochii apelor,
Se ridică din izvoare băiatul desculţ
Şi se dă de el aproape, atât de aproape.
Cerul de la Cepeleuţi
Ca o scoică albastră răsună,
Când şi de pe-o muchie de munţi
Mă strigă, mă strigă strigătul lunii.
Cerul de la Cepeleuţi
Poate şi iarna să înflorească –
Satule, tu ai răbdare să ne asculţi,
Tu nu ţi-ai uitat firea ta ţărănească?
Cerul de la Cepeleuţi
A liliac violet miroase,
A frunză de mintă. Te uiţi?
Cade aerul străvechi de pe case.
Cerul de la Cepeleuţi
Îl poartă ca pe un vis tata şi mama
Să-l aibă pentru ani mulţi.
Ca nici în visul meu să nu se destrame.
Graiul latin al florii de lângă noi
Stelele mari
Sărută ochii lui Ştefan cel Mare
Şi gândurile noastre
Încep mai sus de păsările cerului să zboare.
Lanuri de spice mari
Se apleacă la picioarele lui Ştefan cel Mare,
Se apleacă a rod nou,
Dar mai ales a grai latin de înviată floare.
Verbele mari
Cutreieră lacrima lui Ştefan cel mare,
Fiindcă astăzi verbele graiului meu
Renasc din verbul a fi, din foc şi din neuitare.
* * *
Autorul „Arborilor îndrăgostiţi” purcede la o eminescianizare a universului său, trecând totul prin prisma farmecului pe care-l exercită marele poet. Este o atitudine simpatetică, de fuzionare deplină cu gândurile şi simţirea lui, dar şi o încercare mai serioasă de raportare la universul eminescian. Aşadar, Eminescu este prisma universală prin care sunt privite toate lucrurile şi puse problemele care-l frământă pe omul de azi. Condiţia umană, de ordin existenţial, se întâlneşte cu condiţia basarabeanului redeşteptat în conştiinţa sa de neam. De aceea foarte multe poezii ale lui Gheorghe Ciocoi sunt închinate cultului trecutului, limbii, demnităţii naţionale.
Mihai CIMPOI