Traiectorii
Pentru tiparScânteiez în lumina stinsă
e lumina mea, poate a ta
când aprinzându-mă te-ai
pierdut absolutului
iremediabilei nereîntoarceri
dezechilibrului echilibrului
în creierul meu calcula
traiectorii imprevizibile
ale trecerii dincolo de viaţă
arzând culoarea sângelui
crucificându-mi neexistenţa.
Simt
Rămân rezemată de ploaia umbrelei
atât de aproape îmi pare că sunt
îmi vorbeşte despre
echilibrul universului
mă simt o planetă
ce se roteşte sub un
unghi ce nu vrea să se calculeze
împodobindu-se secret.
Viaţă de împrumut
Ecou de clopot în timpanul pădurii de speranţe
sfinţii din închisoarea catapetesmei
se împrăştie cu tăcerea vitraliilor
ce moarte-s rugăciunile din seara veşniciei
o singură biserică sprijină cerul împrăştiat
aud chemarea ecoului ce se îndoia că există
acea clipă furată veşniciei neveşnice
botează cu prenume abecedarul nescris
viaţa din geana ochiului verde.
Amurg
De ce-mi loveşti adâncul ochiului
resturi de geamuri aruncate
din timpul îndoliat când amurgul
refuză auzul nopţii
se colora
cădeau serile în ochiul dimineţii
o ciocârlie repeta refrenul învierii
dansa pe-o rază albastră
solfegiul nedescifrat
de Ramses al doilea
cercuri totdeauna tangente zborului
era urma plecării de pescăruş
da mi-a sosit copilăria.
Mai aştept
Mai aştept, mai aştept
poate să-mi ardă visul
mă aflu pe vârful de sus
unde distilăria de speranţe
şi-a oprit mersul
neputând pricepe
săbiile ascunse în gândurile mele
distilează la întâmplare
când o mână un ochi o geană
şi golul din cameră golindu-l
stau absentă aşteptând
corabia naufragiată
în marea uitării de pe lună.
Sunet
Sunet rupt de prăpastia clopotului
orizont trist la marginea norului
niciodată dansând pe aripile clipei
nu vei auzi urma întoarcerii timpului
au înviat trandafirii verzi
membrana gândului înmugureşte
pe drumul stelei îngeri şchiopi
ce explodat era amurgul.
Vis ucis
Prin ochi de geam aud vocea luminii
o chem în casa sufletului
aşteptare pictată cu zâmbet
lacrimă de fericire aruncată
speranţei din poarta risipirii
erau paşii tăi fără întoarcere
te-am refuzat împrăştiind primăvara
ce albă era prăpastia norului
prăpastia visului ucis.
Niciodată
Ninge cald cu primăvară
turnul de lumină galopează
rădăcini se răzvrătesc în humă
prin vidul sevei copacii dansează
bucuria vieţii verde se aude
o buburuză cu ochi de păianjen
lansează volumul începutului când
noaptea va înflori în spinul păpădiei
da da da de atunci şi eu voi
străfulgera în aceeaşi primăvară căzută
gândurilor mele niciodată închise.
Poate
De unde aveam altarul
pe care sfinţii răstigniţi
rămân singuri risipind liniştea
ruginită în zbaterea mâhnirii
din lumânările trecutului
împrăştii pereţi sparţi pe mai departe
îmi vopsesc în negru visul
săvârşind poate
cel mai frumos păcat din univers.