Eminescu în Timişoara
Pentru tiparFile din poveste
[Pagini strict documentare, comentariul auctorial nul, eventual un mic aport regizoral]:
A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti... Pe când, ca acum, se năşteau oameni, care, în timp, deveneau strămoşi...
Era în Moldova, “pe-un picior de plai / pe-o gură de rai”, la Cernăuţi, un oraş pe Prut, în anul de graţie 1866.
Mihai, [personajul romantic], un tânăr “cu negre plete”, de 16 ani, prin mai – iunie, mai pe jos, mai cu căruţa, străbătea drumul din Bucovina spre Ardeal, pentru a ajunge la Blaj. Era poate şi ceva dintr-o chemare strămoşească: ramura Iminovici avea origine ardelenească (în 1735 se năştea la Blaj Petrea (Petru) Iminovici, (m. 1811), tatăl lui Vasile Eminovici (Iminovici), (n. 1780, Blaj – m. 20 februarie 1844), deci bunicul căminarului Gh. Eminovici (n. 1812 – Călineşti) şi străbunicul lui Eminescu. În 14 noiembrie 1804 e prima atestare în condicile de stare civilă ale satului Călineşti a numelui lui Vasile Eminovici, “dascăl” în sat, deci de fapt prima atestare în Moldova a familiei Eminovici, venită de pe meleaguri ardelene, de la Blaj).
Tânărul era Mihai Eminovici, proaspăt năşit – Mihai Eminescu (în 25 februarie 1866, revista “Familia”îi publicase prima poezie, De-aş avea, şi redactorii, Iosif Vulcan şi Iulian Grozescu, îi schimbaseră numele, cu terminaţie cam slavă, românizându-l, năşire rămasă consacrată definitiv).
Citim în Geniu pustiu:
“Într-o zi frumoasă de vară îmi făcui legăturică, o pusei în vârful băţului şi o luai la picior pe drumul cel mare împărătesc. Mergeam astfel printre câmpii cu holde... Holdele miroseau şi se coceau de arşiţa soarelui... eu îmi pusesem pălăria în vârful capului, astfel încât fruntea îmi rămânea liberă şi goală şi fluieram alene un cântec monoton, şi numai lucii şi mari picături de sudoare îmi curgeau pe frunte de-a lungul obrazului”.
La Mureş-Odorhei, Mihai e întâlnit de preotul Ioan Cotta din Bicaz, care mergea cu căruţa spre Blaj. Tânărul îi mărturisea că e mistuit de dorul de a vedea oraşul “de unde a răsărit românismul”. Când grupul la care s-a alăturat s-a apropiat de oraş, Eminescu şi-a luat pălăria şi a salutat strigând: “Te salut din inimă, Romă-mică!”.
La Blaj e găzduit la I. Cotta, apoi la studentul Ştefan Cacoveanu, care îşi va aminti: “a stat la mine din 1866, de la sfârşitul lunii mai, până către 15 iulie al aceluiaşi an”.
În 27-28 august, la Alba-Iulia e Adunarea generală a Asociaţiunii Astra, la care e văzut şi Eminescu.
În 29 august, după Adunare, e întâlnit de părintele orga, şi un alt teolog, lângă Mihalţ: “aştepta acolo să treacă cu podul umblător şi, neavând ce face, se juca cu nişte copii de ţăran. L-am luat cu noi, am trecut Mureşul şi ne-am dus toţi trei la noi acasă, în Bucerdea grânoasă (...) A doua zi după prânz, el a dispărut fără să zică ceva... Am auzit apoi că a umblat cu copiii prin sat, dar apoi s-a dus. Unde s-a dus, nu ştiu...”.
În 30 august se reîntoarce la Blaj, unde mai e văzut trei săptămâni. Venise de fapt la Blaj şi cu gândul de a-şi completa studiile începute la gimnaziul din Cernăuţi şi abandonate, după moartea profesorului îndrăgit, Aron Pumnul (n. 1818 – m. 24 ianuarie 1866). N. Petre Petrescu, elev la Blaj, îşi va aminti: “L-am văzut cu manualul de fizică şi matematică. Studiile acestea zicea că-i sunt grele şi nu se împacă cu ele”. Prin septembrie, se pare că “e supus unui examen scripturistic din greacă, dar n-a putut reuşi. Prof. Alămpiu Blăşan, care îl izolase într-o sală, l-a găsit plângând de necaz şi de ruşine că nu putuse lucra tema ce-i fusese dată la examenul de limba greacă”. În 15 septembrie încep cursurile la gimnaziul din Blaj, şi Mihai Eminescu nu figurează printre cei înscrişi.
Prin octombrie 1866, sleit de foame, fără să fi luat examenele, fără bani, porneşte, mai mult pe jos, spre Sibiu. Oraşul îi era familiar, din 1864, 1865, când trecuse aici cl. a III-a, venit atunci la fratele lui, Ilie, elev la Liceul german. Îşi găseşte deci cunoştinţe. E prezentat lui N. Densuşianu, care îl ştia din poeziile publicate în “Familia” (De-aş avea, Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, Din străinătate, la Bucovina, Speranţa).
Tânărul de 16 ani era într-o stare jalnică, curgeau zdrenţele de pe el. Densuşianu îl ia acasă, îl îmbracă din cap până în picioare, îl găzduieşte. De aici va pleca cu o scrisoare de recomandare către Popa Bratu, om de vază din Răşinari, bunicul lui o. Goga.
Poate în acest răstimp de periplu prin Ardeal şi Banat, până-n iulie 1867 (când e întâlnit de trupa lui Iorgu Caragiale în Giurgiu şi angajat ca sufleur), pribeagul trece prin Timişoara, pe la fratele său, Nicolae. “Anul 1867 este cel mai obscur din cei şase din viaţa de pribeag a lui Eminescu”1. Nu ştim nimic sigur. Doar supoziţii, pe baza unei scrisori în ciornă (datată aprox. 1869-1871) a lui Eminescu către o persoană din Timişoara, se pare că destul de importantă, cât să spere că-l poate ajuta cu informaţii despre fratele său, Nicolae:
“Mult stimate domn C.
De mine nu vă veţi fi aducând aminte, deşi am avut onoarea de a vorbi cu dvs., poate v-a scăpat chiar şi urma numelui meu, prin urmare este o cutezare a mă îndrepta la dvs. cu o întrebare. (...)
În Timişoara trebuie să fi trăit un om sub numele de Nicolae Eminovici, scriitor [ajutor în cancelarie] la avocatul Emmerich Christian. Acest om este fratele meu. Nu ştiu de ani nimic de el; el n-a răspuns la multe scrisori trimise de acasă, de aceea familia e-n eternă nesiguranţă; dacă e mort sau mai trăieşte încă, şi dacă trăieşte, cum? În anul 1867 am avut onoarea a vorbi cu dvs., prin urmare faţă cu îndoielile penibile ale familiei, mi-am adus aminte de numele dvs., ş-am gândit că, prin posiţiunea distinsă ce o ocupaţi, veţi fi în stare să-mi daţi o asemenea relaţiune”.
Nicolae, despre care fapt se ştiu cele mai puţine lucruri [ca să prezentăm personajele balzacian], era fratele mai mare: (n. 2 februarie 1843, a terminat liceul la Cernăuţi, unde a stat în gazdă la Aron Pumnul, a urmat dreptul la Sibiu, şi se pare că a practicat avocatura în Timişoara). Era “foarte inteligent şi învăţat, (...), blând, manierat, iar când tatăl său îl certa, fapt care se repeta cam des, el se închidea atunci în camera lui şi stătea abătut”2.
În Amintiri, Slavici confirmă, neprecizând data, că Eminescu “stătuse la Timişoara, unde avea un frate mai mare”.
V. Birou crede că acel domn C. ar fi N. Coşariu, care era avocat, şi “timp de 30 de ani asesor la Sedria orfanală”, şi avea o anumită greutate [deşi atunci, N. Coşariu avea doar 25 de ani, dar poate tinerii s-au cunoscut şi au conversat pe diverse teme de interes comun].
* * *
În 1868 însă e sigură prezenţa lui în Timişoara, cu trupa Teatrului Naţional condusă de Mihail Pascaly, din care făcea şi Mihai parte, ca sufleur, copist de roluri şi secretar particular al directorului (şi poate şi ca actor, la nevoie, în roluri secundare, având în vedere memoria excepţională a lui Eminescu şi componenţa restrânsă ca număr a ansamblului), în turneul ei prin Ardeal, din mai până-n septembrie 1868.
Teatrul obţinuse viza oficială a Consulatului general austriac din Bucureşti. S-a trecut frontiera pe la punctul de control Predeal, “în diligenţe ori în chervane braşoveneşti”3, şi călătoria a durat trei zile de la Bucureşti până la Braşov.
Revistele timpului consemnează generos evenimentul.
Turneul, până în septembrie, a străbătut şase oraşe transilvănene: Braşov (17 mai -15 iunie), Sibiu (18 -29 iunie), Lugoj (4-26 iulie), Timişoara (28 iulie - 31 iulie), Arad (1 august-27 august), Oraviţa (31 august).
Ziarul sibian “Hermannstadter Zeitung” din 18 iunie va publica şi lista membrilor ansamblului: damele Catinca Dimitrescu, Maria Vasilescu, Matilda Pascaly, Maria Gestianu şi domnii Ioan Săpeanu, Mihali Pascaly, Ion Gestianu, Victor Fraiwald, Mihai Eminescu, Petre Velescu, Simion Bălănescu.
Societatea românească din Sibiu dă un banchet festiv, la hotelul Împăratul Romanilor. Ieronim Bariţiu, care îl vedea prima oară pe poet, nota că era “un tânăr (...) cu părul lung şi de culoare neagră, foarte frumoasă, cu nişte ochi expresivi, vorbitori şi totodată misterioşi”.
“Membrii societăţii peste tot sunt tineri, bine aleşi şi modeşti”, nota A. M. Marinescu în articolul“Teatrul naţional”, în revista “Familia”, nr. 9/21 iulie 1868.
Atanasie Marian Marienescu era pe atunci jurist la Lugoj şi vechi colaborator al revistei “Familia”, spaţiu comun de activitate cu Eminescu. Articolele sale vădeau preocupări legate de datini şi poezia poporală, de interes şi pentru eminescu. At. Marienescu avea de asemenea şi preocupări literare, chiar se discutase ideea ca trupa să pună în scenă, în timpul turneului, o piesă originală a lui At. Marienescu, “O glumă”, şi desigur Eminescu luase în primire textul, ca un fel de secretar literar, cum sigur era. Despre At. M. Marienescu Eminescu putea fi informat şi din Lepturariul... lui a. Pumnul, în care profesorul îndrăgit îl prezenta elogios: “născut în satul Lipova în banat (...), este unul de-n cei mai talentaţi şi mai zeloşi fii ai naţiunii române”. În mod sigur cei doi s-au întâlnit în perioada lugojeană, de trei săptămâni.
Eminescu [personajul nostru romantic] era îndrăgostit de tânăra şi talentata actriţă-pianistă din trupă, Maria Vasilescu.
Dar aceasta, artista-cântăreaţă, alintată de Eminescu “Mariţa”, cu suflet poate ceva răvăşit de invidie pe succesul Matildei Pascaly (care, deşi gravidă în ultima lună, la Lugoj fusese prima stea feminină), pleacă intempestiv, fără serioase motive la Bucureşti (neînduplecată în hotărâre nici de rugăminţile tandre ale lui Eminescu), în timpul turneului, dezorganizând cumva programul. respins şi dezamăgit (şi cum exprimarea sa a fost mereu pătimaş poezia), îi dedică actriţei poezia “La o artistă”, trimisă la revista “Familia”, 30 august 1868.
“Tu cântare întrupată / De-al aplauzelor fior / Dispărând divinizată / Răpişi sufletul de dor”. (În aceeaşi revistă, apăruse mai înainte o poezie de G. Baronzi, similară ca titlu “La o cântăreaţă”.)
La Timişoara trupa a stat o săptămână şi a prezentat trei spectacole: 28, 30 şi 31 iulie.
Ciclul a fost deschis cu spectacolul “Ştrengarul din Paris”, în care Mihail Pascaly şi Matilda Pascaly au avut rolurile principale. la primul spectacol “după finea actului întâi s-a împărţit între public următoarea poezie frumoasă scrisă de junele nostru poet, Iulian Grozescu: Timişoara cea bătrână / Pare c-a întinerit / Căci azi Talia română / Prima dată a sosit / A sosit să ne vestească / Că aşa vom mai trăi / Limba dulce românească / Dac-am şti-o a iubi”4.
Iulian Grozescu(1839-1872) avea atunci 29 de ani şi era directorul Teatrului orăşenesc timişorean, unde trupa a susţinut spectacolele. Şi el era un cunoscut al lui Eminescu prin intermediul revistei “Familia”: la 5 iunie 1865, când I. Vulcan fondează revista “Familia”la Budapesta, I. Grozescu, considerat atunci însemnat poet şi prozator român din teritoriile româneşti ocupate de Austro-Ungaria, devine prim-redactorul ei şi colaborează intens aici cu versuri, nuvele, cronici etc. Cum el era responsabil de rubrica debutanţilor şi de poşta redacţiei, e lesne de presupus că de fapt lui i se datorează debutul lui Eminescu în “Familia”, şi năşirea lui definitivă, din Eminovici în Eminescu.
Problema limbii române era un obiectiv de seamă în lupta naţională, care însufleţea tineretul şi intelectualitatea timpului. “Sala arhiplină, care a adus spectatori din împrejurimi sau chiar localnici mai îndepărtaţi, a primit manifestaţia cu multă căldură şi a răsplătit pe reprezentanţi cu ovaţii repetate şi însufleţite”5.
A doua zi, miercuri 29 iulie, era zi liberă între spectacole. Tânărul director al teatrului, Iulian Grozescu, care locuia în cartierul Fabric, la vărul său primar, învăţătorul Traian Lungu, îi duce acolo pe actorii bucureşteni, într-o întâlnire culturală, la care a participat sigur protipendada urbei. Viitoarea scriitoare Emilia Lungu-Puhallo, fiica învăţătorului Traian Lungu, atunci, în vara lui 1868, o domnişoară de 15 ani, ce cocheta cu poezia, a fost fascinată că l-a cunoscut pe poet, în cartierul Fabric: “pe atunci, timişorenii vedeau în tânărul poet Eminescu, al cărui nume îl cunoşteau deja din revista “Familia”(...) pe fratele român de dincolo de Carpaţi, care le aducea, prin versuri şi prin farmecul cuvintelor sale, solia frumuseţii şi a sentimentelor ce legau pe fiii aceluiaşi popor”.
Actorii sunt cazaţi pe la diverse personalităţi înstărite ale oraşului ori intelectuali mai de seamă. În casa unei astfel de gazde (pesemne casa învăţătorului T. Lungu), Matilda Pascaly va deveni mamă. În Arhiva parohiei Fabric, într-un registru de stare civilă, în “Protocolulu botezaţiloru”, e trecut cu data naşterii 18 iulie 1868, stil vechi (30 iulie, stil nou), Andrei Claudiu Pascaly, de “mărturisire” greco-orientală, iar la rubrica naşilor e trecut Andreiu Mocioni de Foeni, baron, unul dintre cei mai înstăriţi oameni ai banatului, cunoscut pentru actele filantropice întru sprijinirea elementului românesc.
În a doua reprezentaţie, joi 30 iulie, fără primadona Matilda Pascaly, s-a jucat “Frica e din rai”, o comedie cu cântece ale lui Pascaly. O ştire din “Familia” anunţă că familia Pascaly “tocmai în cetatea Timişorii s-a mai înmulţit cu un membru”.
În 31 iulie e al treilea spectacol, cu piesele “Mihai Viteazul după bătălia de la Călugăreni” de D. Bolintineanu şi “Doi profesori procopsiţi”. După ultimul spectacol s-a oferit actorilor o cină în parcul oraşului (azi Parcul Poporului), la care “toţi au luat parte şi pe lângă ei încă veni 50 de persoane”6.
De aici, trupa va ajunge la Arad, la 1 august. Acum Eminescu îl cunoaşte pe Iosif Vulcan, aflat printre spectatori. Îi încredinţează şi poezia Amorul unei marmore, care la fel poate fi inspirată de o înflăcărare neîmpărtăşită faţă de o actriţă, ori dedicată ei, după cum susţine I. L. Caragiale:
Si-aş pune soarta lumii pe buza-ţi purpurie,
Aş pune lege lumii râzândul tău delir,
Aş face al tău zâmbet un secol de orgie,
Şi lacrimile-ţi mir.
“În 8 august se ţinu a treia reprezentare, jucându-se “Sterian Păţitul”, comedia naţională (...) aşa văzurăm pe mai mulţi din cotidianul Zarandului, care făcură cale de două zile, numai ca să poată auzi cel puţin o dată limba română pe scenă”7.
Se consemnează, în revista “Familia”, evenimentul: “O zi mare a fost, căci ieri întâia oară răsună pe scena Aradului limba noastră dulce şi sonoră”.
Au urmat două spectacole în Oraviţa, oraşul cu veche tradiţie teatrală, cu cel mai vechi teatru din România, în 31 august şi în 1 septembrie. trupa sosise aici în 30 august: “în ziua aceea fiind duminică, membrii societăţii au avut ocaziunea a vedea jocurile şi porturile româneşti”8. Spectacolele au fost la fel cu succes deplin: “n-a mai văzut teatrul nostru atâta gloată de om în volumul său”9.
În septembrie, cu trupa M. Pascaly, Eminescu îşi încheie turneul în Ardeal şi Banat.
Ale vieţii valuri, printre “sute de catarge”, îl vor purta la Viena, Berlin, Florenţa, Odesa etc., dar nu-l vor mai rătăci la Timişoara. poate doar gândurile şi înscrisurile îl vor călători des înspre aceste locuri, prin prieteni, amintiri, crezuri politice şi literare etc.
Contacte directe cu Timişoara au mai avut unii dintre urmaşi: sora lui, Aglaia Eminovici, căsătorită cu I. Drogli, a avut doi copii, Gheorghe şi Ion Drogli, şi Gh. Drogli avea să mărturisească: “unicul meu frate a devenit locotenent la regimentul de infanterie 61 din Timişoara”. temporar, a mai trecut prin Timişoara, în împrejurări mai neplăcute, un alt nepot, Vasile Florea, unul dintre cei doi fii ai Aniţei Florea, vara lui Eminescu. Vasile Florea, după observaţiile dr.-lui V. Gherasim, “avea o înfăţişare încadrată de nişte frumoase plete, care-i dau o înfăţişare neaoş românească”, “avea pasiunea pentru petreceri, însă numai ca privitor”, “adesea se gătea frumos şi mergea la hramuri cine ştie unde şi acolo era în stare săptămâni întregi să petreacă”. acest Vasile Florea, într-un acces de nervi, sărise dintr-un tren militar austriac şi a fost “transportat într-un ospiciu la Timişoara (Temesvar cum îi zicea el pe ungureşte!)”10. “... m-au băgat într-o casă mare. Şi acolo erau oameni mari şi între ei petreceam... dară nu ştiu de ce le erau legate mâinile la spate. Şi mă gândeam: de ce să stee legaţi, dacă n-au făcut nimic rău? Şi îi dezlegam, şi din porţiunea mea de supă le dădeam şi lor, căci iarăşi mă gândeam de ce să stee flămânzi? Dară pentru aceasta veneau de mă loveau în cap şi în faţă şi pe spate”11, “în vorba şi în faţa lui era multe asemănări cu un unchi al lui, Mihail Eminescu”, mai nota dr. V. Gherasim.
Poate întreagă această lume e şi teatru, e şi ospiciu, cu roluri de nebuni, loviţi cu pietre pentru că spun adevărul, “... nu cerceta aceste legi / că eşti nebun de le-nţelegi”, şi toate aceste roluri, şi toţi aceşti actori, întru alte file din poveste...
Note
1 Gala Galaction, Viaţa lui Eminescu, Editura Adevărul.
2 C. Botez, Viaţa poetului M. Eminescu, Cernăuţi, 1923.
3 N. Danciu-Petniceanu, Domnul Eminescu soseşte iarna, Editura Mirton, 2000.
4 G. Trăilă, teatrul Naţional, în revista “Familia”, nr. 26 / 1868.
5 Teatrul românesc, în “Neue Temesvarer Zeitung”, nr. 174 / 29 iulie 1868.
6 Ibidem.
7 Revista “familia”, 14 august, 1868.
8 Revista “Albina”, nr. 91, 1 septembrie 1868.
9 Sofronie Pascu, Teatrul Naţional, în revista “Familia”, nr. 30 / 1868.
10 Dr. V. gherasim, Eminescu şi Bucovina.
11 Ibidem.
Bibliografie
Birou, V., Din legăturile lui Eminescu cu Banatul, în “Orizont”, nr. 5, 1964.
Scurtu, I., Eminescu în Banat, în “Semănătorul”, nr. 33, 1903.
Iliescu, I., Eminescu în Banat, Timişoara, Biblioteca centrală a regiunii Banat, 1964.
Horvat, Săluc, Mihai Eminescu: dicţionar cronologic, Baia Mare, Gutinul, 1994.
Pop, Augustin Z. N., Contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu, Editura academiei, 1962.