Estetica modernă: întrebări asupra condiţiilor ei de existenţă
Pentru tiparSe ştie că esteticul s-a discutat şi se discută în legătură cu problema artisticului şi a filosoficului.
Iată ce spune, bunăoară, Aurel Codoban, autorul volumului Filosofia ca gen literar (1992), într-un interviu publicat recent: „o dată, cândva la începuturi, artistul a fost figura în alternativă, ca şi variantă în raport cu filosoful. El a stârnit chiar unele gelozii. Aş pune chiar pe seama geloziei filosofului excluderea artistului din cetatea lui Platon...” (revista “Piaţa literară”, nr. 6, 2002).
O dovadă a acutizării “conflictului” dintre artistic şi filosofic, altfel spus, dintre scriitor şi filosof, e şi opinia lui François Mauriac, exprimată cu ocazia împlinirii a o sută de ani de la naşterea lui André Gide: “... cel mai frumos omagiu ce i se poate aduce lui André Gide este că atât timp cât a trăit a mai existat în Franţa o viaţă literară, un schimb de idei, o dispută totdeauna deschisă între scriitori care nu erau filosofi de profesie, vorbind limbajul oamenilor de bună credinţă şi piatra ce s-a aşternut peste mormântul lui Gide a pecetluit şi epoca cea mai excitantă pentru spirit cunoscută de Franţa; de atunci apasă asupra noastră legea neiertătoare a ocupantului filosof cu care nu este posibil nici un schimb de idei” (F. Mauriac, din paginile ultimelor “Bloc notes”, în revista “Secolul 20”, nr. 11, 1970, p. 151).
Apropierea, dar mai ales distanţarea, dintre filosofic şi estetic îl preocupă şi pe cercetătorul francez Jean-Marie Schaeffer într-un eseu de curând apărut la editura „Ştiinţa”, intitulat incitant Adio, estetică.
Obiectivul studiului este explicat de autor astfel: reflecţiile asupra relaţiei estetice, timp de două secole, în Europa continentală au fost de aşa natură încât faptele estetice şi cele artistice erau subordonate jurisdicţiei filosofice, în ceea ce priveşte validitatea şi legitimitatea lor*. Aşa stând lucrurile, este clar că se putea vorbi mai degrabă despre o „estetică filosofică”.
Tentat să anuleze temeliile esteticii ca doctrină filosofică, Jean-Marie Schaeffer interpretează lucrurile din perspectiva unor indicii empirice verificate, precum: felul în care e abordată problema statutului ontologic al operei de artă şi felul în care e interpretată legătura dintre dimensiunea estetică şi câmpul artistic.
Estetica, în conformitate cu aserţiunea autorului, a obţinut statut de doctrină într-un moment istoric în care filosofia avea nevoie de conduita (experienţa sau relaţia) estetică sau de opera de artă pentru a-şi defini propria legitimitate ca discurs fondator. Astfel, în filosofia kantiană „judecata de gust sau mai larg sfera estetică nu sunt decât spaţii de meditaţie şi pasaj între doi pilaştri ai sistemului criticist care sunt raţiunea teoretică (cunoaşterea) şi raţiunea practică (morală). Fără teoria universalităţii subiective a judecăţii de gust, aceste două domenii ar rămâne separate de o prăpastie insurmontabilă, ţinând în acelaşi timp în pericol prezenţa totalizării sistematice. Altfel spus, – conchide Jean-Marie Schaeffer – necesitatea de a institui legitimitatea judecăţii estetice decurge din funcţia pe care filosofia crede că trebuie să o acorde acestei judecăţi în limitele propriei teorii a cunoaşterii, astfel încât aceasta din urmă să formeze o unitate sistematică”. Şi în filosofia hegeliană autorul francez evidenţiază că opera de artă este „punctul de trecere dintre lumea sensibilă şi universul conceptului filosofic”. Jean-Marie Schaeffer se opreşte asupra statutului „paradoxal din punct de vedere cognitiv, al doctrinei estetice”, pe care îl explică prin faptul că ea „îşi trage puterea de atracţie psihologică din opoziţia ontologică pe care o construieşte între condiţia umană trăită efectiv şi un mod de a fi, care, sub o formă sau alta (...), scapă acestei condiţii” (p. 10).
Relaţia estetică cu operele de artă este privită din perspectiva eliberării de anumite prejudecăţi existente în aria ce s-a conturat la limita dintre mai multe domenii: religie, filosofie, epistemologie constructivistă.
Atent la metamorfozele gândirii estetice şi la relativul succes public al acestora, Jean-Marie Schaeffer le explică prin atracţia pe care doctrina estetică mai continuă să o exercite „dând naştere unor speranţe false”. În acest context, sunt vizate de către autor interpretări greşite ce ţin de natura exterioară a filosofiei propriu-zise: aşa ni se prezintă confuzia dintre reflecţia filosofică, a cărei sarcină nu constă în a livra criterii pentru evaluarea critică, şi reflecţia estetică, ce are drept sarcină să identifice şi să înţeleagă faptele estetice şi nu să propună un ideal estetic sau criterii de judecată. Altă dată greşelile ţin de natura internă a filosofiei. Aici se are în vedere neînţelegerea dintre susţinătorii doctrinei estetice şi cei care, mai apropiaţi de perspectiva filosofică asupra lucrurilor, încercau să deplaseze accentele, fapt ce a dus la dispersarea problemelor de estetică între cele mai diferite domenii de investigaţie: logică, semantică, filosofia cognitivă, filosofia limbajului, antropologie, sociologie, psihologie. Drept rezultat „... doctrina estetică şi-a pierdut obiectul de studiu” şi „departe de a întemeia relaţia estetică, este ea însăşi o traducere (savantă) a unui ideal estetic, localizat cu precizie în timp”.
Conform propriei sale mărturisiri, Jean-Marie Schaeffer este printre cei care consideră că filosofia contemporană se află la o răscruce. E un moment la fel de crucial ca şi cel înregistrat de epocile lui Descartes, Hume, Kant, Nietzsche sau Wittgenstein, – adaugă autorul, punând accent pe caracteristicile de criză (fructuoasă) a epocilor enumerate. Crizele de acest fel, explică el, sunt şi efectul colateral al cercetărilor cognitive din alte domenii. În situaţia crizei actuale autorul subliniază importanţa redefinirii problemelor canonice care s-au aflat în centrul filosofiei (teoria subiectului, teoria cunoaşterii şi estetica) precum şi a revizuirii statutului discursului filosofic şi al relaţiilor sale cu celelalte forme de investigaţie.
Adoptând perspectiva „naturalizării problemelor filosofice”, eseistul francez merge pe linia demonstrării că, reieşind din postulatele darviniste, „fiinţa umană nu are un suport transcendental: Ea nu are decât o genealogie şi o istorie. Ea nu mai are nici statutul de „subiect existent”, cu alte cuvinte, statutul unei fiinţe care s-ar rupe de imanenţa intramundană: ea se defineşte prin aptitudini, structuri mentale, reguli sociale etc., care s-au cristalizat pe parcursul genealogiei sale culturale şi care se sprijină pe o filiaţie biologică ce o leagă de alte organisme vii ce trăiesc pe această planetă” (p. 15-16). O altă perspectivă recurentă asupra filosofiei include discreditarea interacţiunii dintre cercetarea filosofică şi cunoştinţele ştiinţifice, considerată „scientistă”. Autorul polemizează cu filosofia kantiană şi post-kantiană care e o filosofie a spiritului: „eu nu văd cum filosofia spiritului (....) ar putea să nu admită, ca minimă condiţie de pertinenţă, că modul în care abordează problemele de conştiinţă, de cunoaştere, de acţiune, de etică, ori de estetică, trebuie să fie compatibil cu faptul că fiinţa umană este o fiinţă biologică (în sensul primar de copulă, adică în acel sens în care copula este proprietatea sa definitorie, un sens care se confundă cu umanitatea însăşi)” (p. 16-17).
Perspectiva „naturalistă” în abordarea faptelor estetice este analizată în comparaţie cu dualismul idealist al filosofiei de-a lungul istoriei sale şi cu reactivarea uneia sau alteia dintre nenumăratele sale varietăţi: corp vs. spirit, natură vs. cultură, empiric vs. transcendental etc. Autorul arată că atât studierea ce ţine de domeniul psihologiei cognitive, al etimologiei umane, al sociologiei, al cercetării comparate a culturilor, al istoriei, al etnologiei sunt capabile de a reorienta reflecţia filosofică. El spulberă ideea conform căreia „filosofia ar avea statutul unei cunoaşteri fondatoare şi înclină să vadă „adevăratul orizont ideal al unei estetici „naturalizate” ca fiind „de ordin antropologic, cu condiţia, precizează el, – că nu vom defini antropologia în termeni exclusiv culturalişti, ci vom admite că cultura (sic!), în diversitatea formelor sale, este un aspect al biologiei omului” (p. 17). Relaţia „biologic” – „cultural” în viziunea sa nu este una reduţionistă, ci complexă, şi capabilă să constituie „o bază solidă pentru studierea interrelaţiilor dintre diferite niveluri de complexitate organizaţională ce caracterizează specia umană” (p.17).
Anume în felul acesta Jean-Marie Schaeffer creează cadrul în care sunt programate discuţiile în jurul doctrinei estetice.
După explicarea acestor premise el purcede la cercetarea „faptului estetic” şi a „gustului estetic”, proiectate pe fundalul unor exemple din diferite culturi. Concluzia sa este că „dimensiunea estetică este o proprietate relaţională şi nu o proprietate a obiectului”.
Pe de altă parte, este luată în dezbatere relaţia dintre estetic şi artistic: în cazul atenţiei estetice intervine cu mai multă putere elementul ludic, dezinteresul, plăcerea sau neplăcerea pe care o au textele „pentru ele însele”, pe când în conduitele artistice decisivă rămâne activitatea ce ţine de procesele operatorii.
Divers şi nuanţat subtil, contextul cultural în care e analizat esteticul îl determină pe autor să considere că “din motive istorice complexe occidentul separă destul de tranşant domeniul utilitar al câmpului de ceea ce poate produce o conduită estetică, pe când în Japonia, dimpotrivă, s-a acordat preferinţă interacţiunii dintre cele două domenii...”
Pe această undă a demonstraţiilor el ajunge la următoarea aserţiune: „conduita estetică are o bază biologică şi este o constantă antropologică...”
Este evidentă detaşarea lui Jean-Marie Schaeffer de opiniile vehiculate în dezbaterile ce au avut loc în anii 90 pe tema judecăţii de gust şi locul ei în cadrul conduitei estetice. Contrar acestora, el consideră că judecata estetică nu poate fi decât o consecinţă a conduitei estetice şi nu condiţia ei definitorie.
Înscriindu-se în contextul mutaţiilor ce au loc pe terenul filosofiei artei, marcate de pierderea transcendenţei, concepţia lui Jean-Marie Schaeffer constituie, pentru specialiştii din domeniu, un prilej de meditaţii profunde. Cu atât mai mult cu cât această carte trebuie citită prin prisma următoarei afirmaţii a lui Michel Foucault: „... ar trebui să înţelegem istoria ştiinţei ca istorie a unui ansamblu deopotrivă coerent şi transformabil de modele teoretice şi de instrumente conceptuale” (Ordinea discursului, p. 56).
Publicarea la Chişinău a unei lucrări traduse (autorul traducerii – Adrian Cibotaru), la numai doi ani de la apariţia ei în original în Franţa, este fără îndoială un eveniment ce merită să fie salutat.
* Aceeaşi idee Aurel Codoban o expune în termenii următori: „S-a vorbit mereu despre artist în filosofie, în speranţa că prin ceea ce este artistul se poate descoperi ceea ce este omul cu adevărat”.