Acasă
Pentru tiparFragment de roman
Autobuzul trece pe lângă o pădure. Trece încet. Drumul este prost, iar autobuzul vechi. Mai un an şi ar trebui casat. Dar cum societatea comercială de care aparţine nu e prea bogată, are toate şansele să mai fie văzut circulând.
Au trecut trei ani de la revoluţie, aproape. Şi mă întorc de unde am plecat: în satul în care am copilărit.
Un sat cu vreo sută de case, cu două străzi lungi, unite prin alte trei, mai scurte, aflat în câmpia Banatului.
Îmi amintesc, nu ştiu cum de taman acum, ceea ce mi-a spus mama atunci când eram mai mărişor şi am putut să înţeleg: “greu ai venit tu pe lume, of ce greu! Dar nu pentru că te-aş fi născut greu, ci pentru că era să nu mai ajung la spital... Am sunat la Salvare, în comună, de la colectiv (de fapt nu eu, ci tatăl tău). N-au vrut să trimită nici o maşină după mine. Uica Petre a vrut să mă ducă cu tractorul. Dacă m-aş fi dus cu el, te-aş fi pierdut. Până la urmă tatăl tău a vorbit cu nea Biţă, odihnească-se în pace!, şi ne-a dus cu Aro-ul lui. Un Aro de tip vechi, ce scârţâia din toate încheieturile. Mi-a fost frică să nu cad prin el... Dar până la urmă am ajuns la oraş, la spital, şi te-am născut.”
Atunci am fost prima oară la oraş. Am ajuns purtat în pântece. M-am întors după o săptămână purtat în braţe.
Aveam să plec din nou la oraş în anul 1981. Iar acum mă întorc cu o diplomă de licenţă şi o decizie de titularizare ca profesor de limba franceză în valiză.
Voi fi din nou în satul meu drag...
M-am întâlnit odată cu o franţuzoaică şi i-am spus, nu ştiu cum a ajuns în acest punct discuţia, că la terminarea stagiului militar la Bucureşti aş fi putut rămâne acolo în cadrul armatei. Dar că nu m-am împăcat cu ideea despărţirii de locurile natale. Iar ea mi-a răspuns că a mai întâlnit un român care i-a spus exact acelaşi lucru. Să ne simţim noi, românii, dezrădăcinaţi oriunde departe de casă?
La orizont apare deja satul.
Inima îmi saltă cu voioşie, dar şi cu emoţie, în piept. Îmi vine să strig cât mă ţine gura: SUNT ACASĂ!
Dar mă abţin şi continuu să privesc pe geam.
Oare cum arată casa veche strămoşească? Au trecut cinci ani fără să fie locuită.
Cobor şi sunt salutat de oamenii care aşteaptă să urce în autobuzul ce se va întoarce imediat la oraş. De două ori pe zi autobuzul face acelaşi drum: pleacă dimineaţa la cinci, se întoarce la şapte, pleacă imediat şi se va întoarce după-masă la cinci pentru a pleca din nou a doua zi.
Cândva, parcă tare demult, se făceau mai multe curse. Acum sunt mai puţini oameni, dar şi mai puţini fac naveta zilnic. Vechii navetişti au ieşit deja la pensie, iar aproape toţi copiii lor locuiesc la oraş, de unde mai vin din când în când într-o vizită scurtă.
Salut şi eu – de când mă ştiu există aici acest obicei de a da bineţe oamenilor chiar dacă nu-i cunoşti.
Şi paşii mă poartă spre casă. Trec prin faţa şcolii, aflate peste drum de biserică. De cea ortodoxă, cea catolică fiind situată pe strada paralelă, cele mai importante instituţii aflându-se aşadar pe cele două străzi principale ale satului.
Când eram copil, trăiau în sat mulţi unguri, nemţi, chiar şi sârbi. Şi mai erau şi câţiva ţigani, care lucrau la colectiv, la zootehnie, sau, mai exact, la vaci.
Acum au mai rămas foarte puţini nemţi, unguri ori sârbi, în schimb a crescut numărul ţiganilor.
Care au construit nişte case uriaşe. Păcat că fără gust. Toată lumea s-a întrebat şi se întreabă de unde au ţiganii atâta bănet? O întrebare mereu fără răspuns.
Pe nesimţite, ajung în faţa porţii. Gardul de lemn, spălat de ploi şi de zăpezi, este fără nici o culoare. Poarta e căzută pe-o rână. La fel şi uşa. Împing uşa să intru şi cade. Curtea e năpădită de buruieni. Fântâna e secată. Casa, mică dar solidă, văzută pe dinafară, se prezintă bine. Cu excepţia ferestrelor. Urc treptele, deschid uşa neîncuiată şi pătrund în coridor. Nu e betonat pe jos, e doar pământ. Apoi intru în bucătărie. Podelele au dispărut, vreau să spun – scândurile. De fapt, bucătăria a rămas goală, doar pereţii. Intru şi în cameră. Şi aici suflă vântul.
Parcă simt un vânticel în mine. Se formează un mic vârtej, care creşte, creşte mereu şi care mă cuprinde şi mă trage înlăuntrul său.
La fel să fi simţit mama când s-a întors din Bărăgan şi a găsit casa într-un hal fără de hal?
“Dragul meu”, mi-a zis mama când m-am întors acasă după prima mea zi de şcoală, aveam aproape şapte ani atunci, “niciodată nu îţi doresc să treci prin ce-am trecut eu atunci, demult...
Părinţii mei aveau cincisprezece hectare de pământ. Erau consideraţi chiaburi. Aveam şi animale, aveam şi bucate. Casa noastră, în care locuim şi azi, nu era mai mare decât acum. Dar aveam grajduri mari, hambare pline. Ca la orice casă de om gospodar. Nu ne-am îndurat să ne mărim casa, deşi am fi avut mijloacele necesare. O iubeam prea mult aşa cum era.
În noaptea de 17 pe 18 iunie 1951 (chiar de Rusalii) a strigat cineva la poartă. Era ora două.
Cine să fie?
Tatăl meu a ieşit în izmene şi cămaşă şi a deschis. Când colo, erau miliţieni.
Am ieşit şi eu afară, aveam vreo cinci ani atunci, dar nu am auzit ce discutau oamenii aceia cu tata, atâta gălăgie era în sat. Şi vânzoleală.
Când tata s-a întors, ne-a spus mie şi mamei:
– Hai, dragele mele, să ne pregătim. Avem trei ceasuri să luăm cît încape într-o căruţă (norocul nostru că aveam căruţă), căci ne vor duce în altă parte. Pe noi şi pe alţi oameni din sat.
– Unde? întrebă mama.
– Cine ştie unde?
– Acum, se porni pe plâns mama, ăştia ne duc în Siberia, aşa cum i-a dus şi pe ai lui Costache...
– No, gata muiere, o linişti tata luând-o în braţe. Nu ne ajută lacrimile, hai înăuntru să vedem ce să luăm.
Eu, când am auzit de plecat în lume, tare m-am bucurat. Deh, eram copil...
– Da’ de ce, de ce? se tânguia mama.
– Cică am fi titoişti şi am fi un pericol public.
– Vezi dacă nu ai vrut să dai pământul şi să intrăm în colectiv?
Au pus ai mei în căruţă un dulap, două găini, doi porci, un sac de zahăr, unul de făină, o pungă de sare, nişte oale şi ceva de-ale gurii.
După exact trei ore am ieşit cu căruţa pe poartă.”
Ce-aş putea face într-o lună de zile? În noaptea aceasta oricum nu pot face nimic. Nici nu am pe ce să dorm. Mă mir că ţiglele de pe casă sunt toate la locul lor, şi întregi.
– Hei, ce cauţi acolo? aud o voce în curte.
Probabil m-a văzut când am intrat.
Ies în coridor şi mă uit la el prin uşa deschisă.
– Mă uit şi eu pe-aicea, moş George!
Omul stă uimit şi se uită strâmb la mine.
– Da’ cine dracu eşti, doamne iartă-mă?!
– Nu mă mai cunoşti? Baş aşa? Io mi-s Vasile, băiatu’ lu’ Tudor şi al Anei.
– Ptiu, să nu te deochi, că nu te-am recunoscut! Da’ ce cauţi tu aici?
– Păi nu e asta casa mea?
– Ai dreptate, dar tot nu pricep; ia, am îmbătrânit şi eu şi nu mai îmi merge capul aşa iute.
– Mă mut din nou aici.
– Ca s-o vinzi?
– Nu, ca s-o locuiesc. Am venit profesor în sat.
– Bată-te norocu’ să te bată! Toată lumea pleacă la oraş, iar tu vii înapoi în sat... Ai un’ să dormi la noapte?
– Aş avea unde, dar n-am pe ce!
– Hai la noi, că te primim cu drag!
– Nu se supără tanti Viorica pe mine?
– Păi cum să se supere? Hai să mergem să şi mănânci ceva, că acuşi e seară.
Mi-am luat valiza, singurul bagaj cu care am venit.
– Numai cu asta ai venit? mă întreabă moş George înainte de a intra în curtea casei lui.
– Da. Un costum, un prosop, un săpun, o pastă de dinţi, un parfum şi încă vreo două haine aşa, de corp. Am venit ca să iau totul de la capăt.
Când ne-a văzut baba, nu a ştiut ce să creadă.
– După ce-o venit omu’ ăsta la noi? N-am plătit vreun impozit?
Dacă se ia după haine... Sunt tras la costum şi cravată. Cine spunea că haina nu face pe om?
Moş George râde în barba-i albă şi spune:
– Da’ nu-l cunoşti tu pe Vasile al lu’ Opincă?
Niciodată n-am ştiut de unde ne-am pricopsit cu o asemenea poreclă.
– Doamne, tu eşti Vasile? Ooo, ce-ai crescut!...
– Şi a venit de tot în sat. Îi gata masa?
– Acuşa! Dac-aş fi ştiut că vine şi Vasile, m-aş fi străduit să fac ceva mai deosebit. Aşa am numai ciorbă de fasole verde.
– Lasă, tanti Viorica, am mai mâncat eu şi când eram mic la matale şi ştiu ce mâncăruri bune faci cu cheltuială puţină...
– Da’ acuma bătrâneţile astea mă năcăjăsc rău. Uit să pun câte ceva ori pun prea mult, nu măi mi-s cinără... Haidaţ’ înuntru!
Intrăm în cameră şi de acolo în bucătărie. Ne aşezăm la masă. Tanti Viorica aşază pe masă trei farfurii.
– Îi bună păsula, da’ vorbeşte pe la spate, îmi şopteşte la ureche moş George.
– Moşule, du-te şi adă nişte ţuică! Doar avem goşti...
– Uite-acum mă duc! [...]
De când nu am mai dormit într-un pat cu dricală? Dricala a fost de curând umplută cu paie şi e tare şi înaltă. Aproape că mi-ar fi trebuit o scară ca să mă sui în pat.
Din fericire, am ajuns cu bine sus. Camera e răcoroasă. Greierii cântă prin iarbă şi corul lor îmi sună plăcut în urechi.
În celălalt pat, moş George îi spune nevestei sale:
– Auzi tu, babo, nu mai cântă cucuvaia în nucul din grădina lor!
– Păi o vinit un suflet tânăr, se aude o voce şoptită răspunzându-i.
Într-adevăr, înainte mai puteai pune un ban de-o parte. Deşi foarte greu. Acum abia dacă îţi ajunge cât să trăieşti de la o chenzină la alta. Şi va fi şi mai rău.
Mama a făcut naveta. A lucrat în fabrică până s-a îmbolnăvit la plămâni şi a ieşit în pensie de boală.
Numai ea ştie, săraca, cum s-a dus la lucru doar cu câte o felie, două de pâine, ori o bucată de cârnaţ sau slănină şi asta doar pentru a mă creşte pe mine, pentru a-mi face un viitor.
Totdeauna m-am simţit dator faţă de ea. Îmi pare rău că nu am putut să-i fiu alături decât foarte rar în ultimii ei ani de viaţă. Dar cu atât mai mult mă ambiţionam ca să iau examenele, să-mi fac un drum în viaţă, aşa cum şi-a dorit ea mereu.
Acum sunt mulţumit că i-am dus planurile până la capăt.
Îi spun toate acestea mamei mele, cu capul plecat în faţa ultimei ei case, de care moş George şi tanti Viorica au avut grijă să arate mereu bine.
Din ochi îmi curg lacrimile şiroaie. Nu am mai plâns de cinci ani de zile.
“După vreo cinci ore am ajuns la gară. Acolo aveam să mai stăm trei zile.
Şi ne-am adunat acolo multă lume din localităţile dimprejur. Se pare că exista un ordin să ia oamenii mai înstăriţi ori consideraţi periculoşi pentru ordinea publică a statului din toate satele şi comunele aflate la o distanţă de până la treizeci de kilometri de la graniţă. Cea cu Iugoslavia.
Oamenii au venit cu căruţele, fiecare cu ce a putut. Miliţia a venit şi cu nişte oameni care să ia căruţele după plecarea noastră şi să le ducă la colectiv.
Ne durea sufletul după căruţa noastră care a intrat în proprietatea statului.
Într-un târziu a venit şi trenul nostru: un marfar. Ne-am îngrămădit câte una ori două familii în vagon cu tot calabalâcul.
Apoi a început calvarul.
Căldura era tot mai înăbuşitoare.
Aerul era sufocant.
Mama tot stropea găinile cu apă dintr-un bidonaş. De unde să ştie, săraca, că le făcea mai mult rău? Ele nu vor mai ajunge la capătul drumului.
Trenul mai oprea din când în când în gări. Oamenii întâlniţi în cale ne mai dădeau câte o bucată de pâine, pe care o împărţeam între noi în aşa fel, încât să ajungă măcar o firimitură de pâine la fiecare. Necazul ne unea în suferinţă.
Miliţienii încercau să le facă frică celor de pe peron, spunându-le că suntem puşcăriaşi, răufăcători ori cine mai ştie ce...
După două zile şi două nopţi, am ajuns la destinaţie. Trenul a oprit în plin câmp. Acolo ne-au aşteptat oameni cu căruţele, temători şi ei (au auzit despre noi că am fi coreeni), care ne-au dus încă vreo zece kilometri şi ne-au lăsat tot în câmp.
Locul era împărţit pe parcele şi ne-au pus pe fiecare familie lângă un par. Ni s-a spus la plecare că vom fi duşi într-un loc unde vom avea case mari şi frumoase şi tot ce ne trebuie, iar în schimb ne-au dat un par şi un loc de casă.”
Din nou trec pe lângă pădure. De astă dată în căruţa lui moş George.
– Dii, Poiana! Dii, Murgu!
Îl privesc pe moş George cum mână caii şi îmi aduc aminte când, copil fiind, cumpăram lapte de la ei. Au fost pentru noi ca nişte neamuri. [...]
Casa lor este parcă de când lumea lângă a noastră. Nu au copii. Spun totuşi casa “noastră”, deşi acum este casa “mea”. Dar simt că mama este undeva, prezentă în casă, undeva dar pretutindeni. Prin spirit. Care atunci când e obosit iese în grădină şi se odihneşte lângă viţa-de-vie (care prin cine ştie ce minune are şi acum rod bogat), mâncând un bob de strugure sau urmărind zborul păsărilor.