Structura conceptuală a proverbelor româneşti
Pentru tiparConcepţia despre lume a poporului român, ca şi a oricărui popor de altfel, este indisolubil legată de fizionomia sa morală, de specificul naţional. Iar la temelia formării unei anumite concepţii despre lume stau o serie de factori oarecum diferiţi – la prima vedere – însă care se condiţionează reciproc.
Conceptele fundamentale ale vieţii poporului nostru au dobândit în decursul secolelor o expresie lexicală concisă şi, în acelaşi timp, foarte cuprinzătoare în proverbe şi zicători. În urma unor cercetări bazate pe metode logico-matematice şi efectuate pe un eşantion suficient de numeros de paremii1 (5994), s-a stabilit că, sub raport conceptual, proverbele care se pot include într-un anumit etnocâmp (semantic) se repartizează astfel:
1. înţelepciune– 1453 (24,25%),
2. ironie – 1043 (17,40%),
3. muncă – 462 (7,70%),
4. prudenţă – 417 (6,94%),
5. inteligenţă – 289 (4,82%),
6. dreptate – 265 (4,42%),
7. educaţie – 215 (3,58%),
8. demnitate – 214 (3,57%),
9. bunătate – 194 (3,24%),
10. cunoaştere – 189 (3,15%),
11. noroc – 174 (2,90%),
12. adevăr – 156 (2,60%),
13. cinste – 143 (2,40%),
14. cumpătare – 143 (2,40%),
15. prietenie – 128 (2,14%),
16. voinicie – 114 (1,90%),
17. omenie – 112 (1,86%),
18. frumuseţe – 98 (1,63%),
19. resemnare – 93 (1,55%),
20. respect – 72 (1,20%),
21. economie – 62 (1,04%),
22. soartă – 58 (0,97%).
Relaţiile de sinonimie interconceptuală sunt numeroase şi complexe. Ele sunt justificate de posibilitatea încadrării unui anumit număr de proverbe şi zicători în două sau chiar mai multe etnocâmpuri. Cezar Tabarcea a numit acest fenomen intersecţie, termen preluat din matematică.
Mai mult de jumătate (872) din proverbele câmpului conceptual înţelepciune (1453) sunt comune cu etnocâmpurile: ironie (346), inteligenţă (114), prudenţă (113), cumpătare (52), dreptate (49), muncă (48), omenie (38), cunoaştere (36), resemnare (31), prietenie (28), bunătate (22). Această bogată sinonimie interconceptuală demonstrează clar, aşa cum rezultă şi din statistică, faptul că înţelepciunea este trăsătura primordială a fizionomiei morale şi spirituale a poporului nostru care s-a plămădit “în armoniosul spaţiu carpatic printr-un proces istoric ce i-a creat un profil în care patosul apare ordonat de bona mens, minte şi dreaptă judecată”2 .
În antologia lui G. Munteanu, proverbele referitoare la înţelepciune sunt în număr de 1209, adică 14,78% din numărul total al unităţilor paremiologice înregistrate. În lucrarea lui I. A. Zanne, toate paremiile cuprinse între 15940 şi 18401 (adică 2461) sereferă la aceeaşi categorie. La acestea se adaugă şi altele care sunt, indirect, tot rodul înţelepciunii populare. Într-adevăr, aceasta presupune: cumpătare, măsură, simţ al dreptăţii, bunătate etc., însuşiri caracteristice poporului nostru. De fapt, Lucian Blaga considera că proverbele româneşti sunt adesea produsul unei înţelepciuni alimentate de simţul pitorescului3 .
În cadrul etnocâmpului înţelepciune, termenii antonimici fundamentali sunt înţelept-nebun, acesta din urmă fiind sinonim cu prost şi nerod. Ascendentul spiritual şi moral al înţeleptului faţă de nebun este vizibil într-o serie de paremii ca:
Mai bine cu un înţelept să duci o piatră de moară la gât, decât cu un nebun să pleci la drum;
Mai bine cu un înţelept la pagubă, decât cu un prost la câştig;
Mai bine o palmă de la un înţelept, decât o sărutare de la un prost;
Mai bine cu înţeleptul a purta povara, decât cu nebunul a bea vin la masă;
Mai bine urât şi înţelept, decât frumos şi nebun.
Poporul preferă vrăjmaşul, cu condiţia să fie înţelept, unui prieten nerod. Expresia este realizată prin folosirea aceluiaşi comparativ de superioritate: Mai bine un vrăjmaş înţelept, decât un prieten nerod.
Uneori, antonimia se realizează, pentru potenţarea expresiei, între “un nebun” şi “ zece înţelepţi”4 :
Zece înţelepţi nu pot să descurce ceea ce un nebun a încurcat;
Un nebun întreabă şi zece înţelepţi nu-i pot răspunde;
Ce face un prost nu pot desface zece înţelepţi.
Antonimia este sugerată – metaforic – şi prin deosebiri anatomice:
Inima înţeleptului e în limbă şi a nebunului în gură;
Unde-s ochii înţeleptului, este inima nebunului.
O caracteristică interesantă a etnocâmpului înţelepciune constă în faptul că cei doi termeni antonimici pot fi, paradoxal, asociaţi: Unde este un car de înţelepciune, acolo sunt două de nebunie. Acelaşi câmp conceptual cuprinde şi microcontextele bazate pe termenii: frumuseţe, vrednicie, noroc. Totuşi înţelepciunea reprezintă condiţia şi, deci, calitatea primordială a omului:
Frumuseţea fără înţelepciune este ca o floare în tină;
Frumuseţea vestejeşte, dar înţelepciunea creşte;
Vrednicia fără înţelepciune, ca o frumuseţe fără ochi;
Norocul câteodată ne caută pe noi, iar înţelepciunea trebuie căutată de noi mai mult ca pe o comoară etc.
Microcontextele care alcătuiesc etnocâmpul înţelepciune cuprind numeroase calităţi ale înţeleptului care se datorează unei experienţe îndelungate. Acestea sunt: tăcerea, răbdarea, prudenţa, judecata, prevederea etc. De exemplu:
Înţeleptul e răbduriu;
Înţeleptul tace şi face;
Înţeleptul învârteşte de şapte ori limba în gură înainte de a vorbi;
Ochii înţeleptului văd mai departe;
Înţeleptul îşi găteşte încă pân’nu flămânzeşte;
Cel înţelept se învaţă din înşelăciunea cea dintâi.
Antonimia intramicrocontextuală se poate stabili şi între alţi termeni. Înţelepciunea este substituită prin sinonimul minte (în acest caz sinonimie perfectă) căreia i se opune norocul. Termenii opozabili se definesc cu ajutorul unităţilor de măsură: dram, ocă, precum şi a “superlativului” popular car:
Norocul calcă în urma minţii;
Mai bine un dram de minte, decât o ocă de noroc;
Mai bine un dram de noroc, decât un car de minte.
Judecata este sinonimă cu înţelepciunea şi substituibilă acesteia în alt grup demicrocontexte:
Judecata nu se face cu lopata;
Judecata e oloagă când lipseşte în cap o doagă.
Lucian Blaga remarca, încă din 1945, în volumul de aforisme Discobolul, că “în proverb se rosteşte înţelepciunea omului care pătimeşte într-un chip sau altul în freamătul lumii. Proverbul este înţelepciunea omului păţit, iar nu simplu a omului cu experienţă, care priveşte lumea ca un spectator”5 .
Aceeaşi observaţie o regăsim la Şerban Cioculescu: “proverbele concentrează fără nici o căutare de efect un capital milenar de experienţă, zestrea celor păţiţi”6. Deci “La orice treabă pe Stan Păţitul7 întreabă”, deoarece “Mai multe ştie Stan Păţitul decât toţi cărturarii”.
Alături de înţelepciune, care reprezintă 24,25% din unităţile paremiologice cercetate, se situează ironia – satira, umorul, gluma, cu 17,40%. Umorul fiind de rangul doi, este lesne de înţeles de ce toţi cei care s-au ocupat de specificul nostru naţional au acordat importanţa cuvenită umorului românesc, care “nu pedepseşte, ci îmbrăţişează familial”8 .
O altă coordonată a profilului moral este munca (7,70%). Cu un procentaj apropiat (6,94%) se situează prudenţa. Proverbul Prevederea este mama înţelepciunii subliniază rolul semnificativ pe care prudenţa l-a jucat întotdeauna în viaţa poporului nostru.
Locurile următoare în statistica prezentată sunt ocupate de etno-câmpurile: inteligenţă, dreptate, educaţie, demnitate, bunătate, cunoaştere. Cinstea şi cumpătarea (2,40%) urmează imediat după noroc (2,90%) şi adevăr. Procentaje apropiate de unitate au: voinicia, omenia, frumuseţea, resemnarea, respectul şi economia. Ultima “clasată” este soarta; poate tocmai pentru a sugera adevărul că destinul e cum şi-l făureşte omul.
Desigur că această statistică presupune o oarecare relativitate, în sensul că anumite proverbe şi zicători ale unui etnocâmp pot face parte şi din altul datorită sinonimiei interconceptuale. Cifrele rezultate în urma cercetării nu sunt absolute, ele pot suferi corecţii care nu modifică însă ordinea etnocâmpurilor. Dar să revenim cu o incursiune selectivă prin componentele clasamentului stabilit. Etnocâmpul muncă este deosebit de complex, deoarece munca este unul dintre pilonii ce au caracterizat dintotdeauna firea românului. Hărnicia şi chibzuiala sunt principalele coordonate ale omului din popor.
Antonimia intramicrocontextuală se realizează prin folosirea termenilor: treabă, hărnicie, vrednicie, opuşi categoriei lene: Sârguinţa ţese pânza, iară lenea pierde vremea. Locvacitatea este un atribut al leneşului, aşa cum reiese din numeroase proverbe:
Cine lucrează şi tace mai multă treabă face;
Vorba lungă, sărăcia omului;
Vorba, vorbă/treaba, treabă;
Mai încet cu gura şi mai iute din mâini;
Unde e vorbă lungă, acolo e treabă scurtă. Antonimia mai poate fi realizată şi între atributele-epitete: Lucrul are rădăcini amare, dar fructe dulci.
Frecventă este relaţia sinonimică intramicrocontextuală. Muncitor devine sinonim cu domnitor în proverbul Ţăranul muncitor e vestit ca domnitor, iar lenea e sinonimă cu sărăcia:
Lenea merge încet şi sărăcia o ajunge din urmă;
Lenea doarme şi sărăcia o apără de muşte.
Uneori, sinonimia se stabileşte între un termen şi un grup de două cuvinte: Prin muncă şi prin stăruinţă vei ajunge la dorinţă. Iese în evidenţă structura ascendentă a proverbului vizat.
Numeroase microcontexte ale etnocâmpului muncă au o structură binară. Ele au o evidentă putere de generalizare datorită întăritorului generic cine, prin care sunt introduse în prima parte a proverbului – enunţul. Partea a doua o constituie concluzia:
Cine aleargă mult, mănâncă unt;
Cine treapădă, capătă;
Cine-i vara pe ogor, iarna este la obor;
Cine lucrează, acela se cade să mănânce/cine nu lucrează, nu mănâncă;
Cine munceşte, hrană agoniseşte;
Cine lucrează are, cine şede, rabdă.
Valoarea mnemotehnică a unor proverbe ce aparţin etnocâmpului muncă este conferită de plasarea pe primul loc a fiecărui vers a conjuncţiei disjunctive ori:
Ori la muncă,
Ori la luncă,
Ori cu porcii la ghindă;
Ori la muncă,
Ori la luncă,
Ori cu capul în hălăciugă.
De asemenea, aliteraţia este un procedeu frecvent care măreşte capacitatea de memorare aproverbelor şi zicătorilor:
Via se sapă la vale, vinul se bea la răcoare;
Via se sapă la deal, vinul se bea la păhar;
Via se sapă la soare, vinul se bea la răcoare.
Necesitatea începerii lucrului cât mai devreme este subliniată prin folosirea termenului dimineaţă:
Cine se scoală mai dimineaţă, acela e mai mare în sat;
Cine se scoală mai dimineaţă, mai departe ajunge/ Cine pleacă de dimineaţă, departe ajunge seara;
Dimineaţa poartă aur în gură etc.
În folclor, muncii i s-a acordat locul de cinste, iar hărnicia constituie o condiţie obligatorie a belşugului, a bunăstării materiale şi spirituale. Elogiul muncii reprezintă trăsătura fundamentală a paremiilor în care figurează conceptul în discuţie.
Complexitatea etnocâmpului adevăr rezultă din folosirea în numeroase proverbe a termenilor antonimici adevăr-minciună:
Adevărul într-un cuvânt, iar minciuna în mii şi sute;
Şi minciuna e vorbă, dar vremea descoperă adevărul;
Adevărul merge mai încet, minciuna se grăbeşte;
De la adevăr la minciună e numai un lat de mână, deoarece
Gura vorbeşte şi adevărul, şi minciuna.
Experienţa multiseculară a demonstrat că adesea adevărul este sinonim cu bătaia sau cu capul spart, deoarece adevărul mărturisit cu curaj are de înfruntat reacţia brutală a acelora care sunt afectaţi de el:
A vorbit adevărul şi a venit cu capul spart;
Spune adevărul că ţi se sparge capul;
Cine cutează să spună adevărul poate lesne umbla bătut ca mărul, şi
Adevărul este marfă proastă.
Cuvintele care concurează la realizarea antonimiei paremiologice intramicrocontextuale se asociază cu termeni ce denumesc noţiuni de asemenea antagonice şi, în felul acesta, opoziţia este dublă: Hoţul la întuneric şi adevărul la lumină.
O altă trăsătură fundamentală a profilului spiritual al poporului nostru este bunătatea, concept sinonim parţial cu omenia. În acest sens, este concludentă caracterizarea limbii române făcută de Vladimir Streinu: “Nici o limbă, în afară de aceea pe care o vorbeşte el [românul] nu are în stare de embrion această doctrină a bunătăţii, în vreun cuvânt cum estea omeni, al cărui sens (aproximativ vag în fr. hommage sau engl. manner) l-a dus la conlocuirea cea mai paşnică şi uneori chiar răbdătoare, pe pământul strămoşesc, cu numeroase alte naţionalităţi”9 .
Termenii antonimici frecvenţi ai etnocâmpului bunătate sunt bun (bine) – rău:
Fă bine şi-aşteaptă rău;
Fă bine ca s-auzi rău.
Aceste două nestemate ale creaţiei paremiologice, de o maximă concentrare a expresiei, ajunse în acest stadiu datorită unei masive întrebuinţări care le-a şlefuit la maximum, exprimă o atât de frecventă atitudine din societatea omenească, evidentă din cele mai vechi timpuri: ingratitudinea.
Cele rele să le scrii pe apa ce curge, iar facerea de bine în piatră să o sapi;
Unde găseşte pus rău, el pune bine. Aceste două unităţi paremiologice constituie un anumit răspuns dat celor de mai sus.
Alte piese elocvente ce aparţin etnocâmpului vizat ar fi:
Cuvântul bun unge şi cel rău împunge;
Răul se face mai lesne decât binele;
Răul vine iute, binele încet;
Cele bune să se-adune, cele rele să se spele;
Binele de rău te scapă, să-l arunci chiar şi în apă;
Cine face bine, bine găseşte/Cine face rău, rău-l însoţeşte;
Aruncă binele tău în dreapta şi în stânga şi la nevoie ai să-l găseşti etc.
Uneori, noţiunea bun (bine) este sinonimă paremiologic cu dulce şi chiar cu darnic, pe când lui rău îi corespund: acru, amar şi zgârcit:
Dulce i-a fost la mâncare, dar acru la scărpinare;
Rădăcina e amară, dar roadele dulci;
Zgârcitul se bucură luând, iar darnicul se mângâie dând.
Este evidentă structura binară a acestor microcontexte datorată opoziţiei celor două sintagme, întrucât fiecare termen al antonimiei constituie vârful expresiei care polarizează sensul celorlalte cuvinte.
Repetarea termenului bun (bine) întăreşte semnificaţia unor proverbe care-l conţin şi subliniază ideea de bunătate:
Binele cu bine se răsplăteşte;
Binele la bine vine, precum albinele la coşniţă;
Din omul bun, bun lucru iese;
Omul bun şi-n zilele rele e tot bun.
În anumite împrejurări bun este sinonim paremiologic cu blând:
Mielul blând suge la două oi.
Fără să apară termenul specific bun (bine), unele proverbe aparţin etnocâmpului bunătate şi sunt alcătuite pe baza reciprocităţii celor două părţi componente: avem de a face cu o sinonimie sintagmatică:
Ceea ce vreţi să vă facă vouă oamenii faceţi şi voi lor;
Cine bate la poarta altuia o să bată şi altul la poarta lui.
La nivelul etnocâmpului cinste, descoperim la o parte din microcontexte acelaşi tip de antonimie la care ne-am referit până acum. Termenii opoziţiei sunt cinste-ruşine:
Dă-i cu cinstea să piară ruşinea;
Mănâncă cinstea cu lingura şi ruşinea cu pumnii;
Unde nu-i cinste, ruşinea nu se încurcă;
Dă cinstea pe ruşine şi pacea pe gâlceavă.
Ruşinea este sinonimă cu ocara: Cinstea şi ocara nu pot fi împreună, pentru că Cinstea la cinste trage, că cinstea cinste cere.
Repetiţia, ca procedeu mnemotehnic principal al proverbului contribuind la augmentarea opoziţiei, se întâlneşte şi în cazul microcontextelor etnocâmpului cinste: Cinste dai, cinste găseşti; fără cinste păgubeşti.
Există o mulţime de proverbe la care partea a doua (concluzia) este identică, iar prima parte (enunţul) este formată din sintagme sinonime. De exemplu:
Domn, domn să fii
Mare să fii, dar de cinste tot să ştii;
De sfânt, sfânt să fii
Mândria
Lăcomia
Mânia
Duşmănia
pierde omenia etc.
Sinonimia unor microcontexte facilitează reţinerea lor şi denotă gradul mare de esenţializare şi concentrare:
Mai bine tânăr şi de toţi cinstit,
Decât bătrân, în blestemăţii tăvălit;
Mai bine sărac şi cinstit, Decât bogat şi hulit.
În cadrul acestor paremii, opoziţia este dublă: tânăr-bătrân şi cinstit-tăvălit; sărac-bogat şi cinstit-hulit.
Raportându-se la acelaşi câmp conceptual – cinste (cu sens propriu) – o situaţie aparte are proverbul următor:
Cu cât e de nepotrivit a vedea un om beat stând între cei treji, cu atât e mai urât să stea cel treaz între beţi.
Putem vorbi aici de o antonimie complexă, de un tip special care porneşte de la termeni şi se extinde la propoziţii. În interiorul fiecărei propoziţii se stabilesc relaţii de antonimie între termenii beat-treaz şi apoi opoziţia se extinde la nivelul frazei, cuprinzând întreaga operă paremiologică. Este o antonimie complexă care antrenează lexicul (termenii beat-treaz), sintaxa (subordonata circumstanţială de măsură progresivă şi corelativele cu cât/cu atât) şi topica (inversiunea din propoziţia regentă). Toate acestea conferă o deosebită valoare mnemotehnică unităţii paremiologice în discuţie, deşi este alcătuită dintr-un mare număr de cuvinte.
Bine reprezentat este şi etnocâmpul demnitate. Un grup aparte îl formează proverbele introduse prin relativul cine:
Cine jură lesne minte;
Cine îţi azvârle o piatră azvârle-i o pâine;
Cine merge alăturea cu drumul cade jos;
Cine sare peste garduri dă adesea în pari;
Cine face găluşca trebuie s-o şi înghită.
Paremiile de genul:
Decât ai zice câine, mai bine jupâne;
Decât în târg cu papuci, mai bine în crâng cu opinci;
Decât o săptămână vrabie, mai bine o zi şoim;
Decât să muşti omul din dos, mai bine muşcă-l din faţă;
Decât să-ţi iasă nume rău, mai bine ochii din cap;
Decât slugă mare, mai bine stăpân mic;
Decât toată vara cioară, mai bine o zi şoim;
Decât un an nicovală, mai bine trei zile ciocan, au o structură binară datorită indicilor decât…, mai bine, realizând o antonimie paremiologică intramicrocontextuală. Numărul mare de elemente al proverbului următor:
Decât să întingi-n unt cu ochii-n pământ, mai bine să-ntingi în sare cu ochii la soare, nu ne împiedică să-l încadrăm în seria celorlalte, deoarece este construit după un model reductibil la cel anterior.
Mai complexă este structura paremiei Unge-l, te-mpunge, dar împunge-l că te unge. Bazat numai pe doi termeni: a unge şi a împunge, care îşi schimbă locul reciproc, microcontextul realizează o antonimie paremiologică sprijinită şi de conjuncţia adversativă dar.
În cercetarea structurii conceptuale a proverbelor româneşti, am beneficiat de rigoarea oferită de analiza statistică, dar cu rezerva formulată de St. Ullmann, care preciza că datele statistice nu trebuie fetişizate, iar rezultatele ei brute nu pot înlocui interpretarea faptelor: “fiindcă problema stilului nu este numai o problemă de cantitate, ci şi una de nuanţă, de calitate ascunsă în cantitate, ceea ce reclamă din partea cercetătorului un examen psihologic şi estetic”10 .
Întru completarea acestei idei, o admirabilă caracterizare a proverbului, plină de poezie şi filozofie, ne oferă Lucian Blaga. Pentru frumuseţea sa deosebită o vom cita în întregime: ”Proverbele sunt aforismele poporului, dar ele au un ceva greu definibil, aproape cu neputinţă de realizat unui creator cult, anemiat de îndoielile reflexiei: un firesc ce înduplecă inima şi inteligenţa cea mai incompatibilă, o graţie a întâmplătorului, ceva mai presus de bine şi rău, ceva mai presus de adevăr şi neadevăr. Avem proverbe care prin fineţea lor par nişte cuvinte de spirit azvârlite pe câmp unul altuia, de zei-plugari. Avem proverbe care sunt biciuiri de foc şi proverbe care, înainte de a se preface în cuvinte, au fost flori. Unele, discrete, deschid orizonturi metafizice. Altele sunt surâsuri desprinse dintr-o stăpânită resemnare în faţa vieţii. Unele au urâtul obicei al dascălilor care moralizează. Altele au un umor izbăvitor de tristeţe”11 .
Reieşind din cele expuse anterior, o adevărată dilemă se ridică între părtinitorii sintagmei La început a fost cuvântul…, mai mult decât proverbială, şi adoratorii lui Pytagora cu Cifrele conduc lumea. Pentru filologi şi alţi colegi de breaslă (ştiinţe umaniste), rezolvarea e simplă. Fără a incita însă artificial spiritele, conchidem cu luciditate paremiologică: E loc sub soare pentru toţi.
Note
1C. Negreanu, Structura proverbelor româneşti, Bucureşti, 1983, p.48.
2 J. Athanase, Profilul spiritual al poporului român, Bucureşti, 1965, p.655.
3 L. blaga, Studiul proverbului, vol. „Zări şi etape”, Bucureşti, 1968, p.199.
4 Al.Graur, Puţină… aritmetică, Bucureşti, 1971, p.68.
5 L. Blaga, Elanul insulei, Cluj-Napoca, 1977, p.56.
6 Ş. Cioculescu, Înţelepciunea din bătrâni, Bucureşti, 1967, p.7.
7 Al. Graur, Nume de persoane, Bucureşti, 1965, p.105, p.107.
8 Vl. Streinu, Constanţe spirituale româneşti, Bucureşti, 1966, p.1.
9 Vl. Streinu, Op. cit., p.2.
10 St. Ullmann, Language and Style, Oxford, Basil Blackwel, 1992, p. 118.
11 L. Blaga, Studiul proverbului, vol. „Zări şi etape”, 1968, p.200.