Ioan Lobiuc: Contactele dintre limbi
Pentru tiparVol. I, Iaşi, 1998
În lingvistica actuală sunt abordate probleme de sociolingvistică ce reflectă multiple aspecte ale raportului limbă-societate. Sunt elaborate principiile teoretice şi metodele ce ţin de sociolingvistică, sunt cercetate relaţiile dintre limbă şi cultură, limbă şi ideologie, relevându-se rolul factorilor intra- şi extralingvistici care implică funcţionarea şi dezvoltarea limbii. În contextul semnalat, teoria contactelor dintre limbi are de elucidat diverse probleme analizate cu discernământ în studiul Contactele dintre limbi, vol. I, Iaşi, 1998, semnat de prof. univ. Ioan Lobiuc (Universitatea “A. I. Cuza” din Iaşi).
Monografia vizată cuprinde patru capitole, inegale ca volum, şi o serie de note ce includ numeroase referinţe şi comentarii detaliate. Cap. I Schiţă de istorie a ramurii date conţine conceptele şi teoriile promovate din antichitate până în prezent, ce vin să dezvăluie complexitatea domeniului lingvistic al contactelor dintre limbi.
Autorul examinează TCL (teoria contactelor lingvistice), considerată drept “disciplină lingvistică aparte” (p. 10), în legătură cu metodele adiacente, în special cea tipologică.
În opinia lui I. Lobiuc, realizările precursorilor facilitează explicarea raportului între termenii controversaţi contact, interacţiune, interferenţă, bilingvism, diglosie etc. (p. 61), fapt care îl determină pe autor să generalizeze achiziţiile lingvisticii din sec. XIX-XX în cercetarea problemei semnalate. Sunt reliefate, de exemplu, teoria privind circulaţia cuvintelor (B. P. Hasdeu), menită a releva apartenenţa genetică a idiomurilor, conceptele “amestec primar” (încrucişarea limbilor) şi “amestec secundar” (împrumuturile lexicale ş. a.), delimitate de B. P. Hasdeu, se face referinţă la baza de articulaţie şi la baza psihologică considerate drept cauze care condiţionează schimbările în limbă (Al. Philippide) ş. a.
Autorul monografiei recenzate analizează judicios raporturile limbă-cultură, limbă-gândire, limbă-rasă şi problema controversată a împrumuturilor lingvistice în viziunea savanţilor americani E. Sapir şi L. Bloomfield. Sunt indicaţi factorii de ordin psihologic, bunăoară “motivarea psihologică a receptivităţii diverselor limbi la împrumuturi” (p. 82), - chestiune abordată detaliat şi în lucrările recente (L. Deroy, O. Tkacenko ş. a.).
Citim cu mult interes disocierile critice privind valoroasa lucrare bloomfieldiană Language (1933, trad. rus., 1968) în care se atrage atenţia asupra împrumuturilor (cap. XXV, XXVI, XXVII), termenul dat semnificând, în accepţia lui L. Bloomfield, diverse tipuri ale contactelor dintre limbi. Iată doar câteva din aspectele prioritare: adaptarea elementelor provenite din alte idiomuri, preluarea permanentă a deprinderilor lingvistice de la vorbitorii limbii respective, împrumutul drept catalizator al evoluţiei limbii, corelaţia dintre limbile majore şi cele minore, specificul limbilor mixte sau hibride etc.
În capitolul II, intitulat sugestiv Momentul Saussure în lingvistică şi TCL, este examinat postulatul saussurian privind interacţiunea spaţiu-timp, arătându-se utilitatea dicotomiei sincronie-diacronie. Contrar părerii vehiculate în prezent de către unii lingvişti (F. Mackey), potrivit căreia dicotomia menţionată ar fi “o ipoteză fictivă”, prof. I. Lobiuc insistă asupra importanţei şi oportunităţii ideilor saussuriene, revalorificate şi reinterpretate de către structuralişti, mai cu seamă de cei din şcolile funcţionale (praghezii, A. Martinet). F. de Saussure, fără să admită factorii rasă şi predispoziţii native în calitate de cauze ce implică schimbările în limbă, relevă realizarea bilingvismului ca proces, prin acte de vorbire. În legătură cu bilingvismul, este elucidat gradul de penetrabilitate a limbilor contractante, determinat, în special, de prestigiul cultural al colectivităţilor unele în relaţie cu altele (A. Martinet, Diffusion of Language and Structural Lingvistics, 1952).
În mod inevitabil, problema amestecului lingvistic este raportabilă la caracterul sistemic al limbii, ce constituie un arhisistem, adică un sistem al sistemelor. În acest sens, merită atenţie opinia savantei V. N. Jarceva care susţine că “amestecul unor sisteme omogene a două limbi este cu neputinţă”, excepţie făcând doar melanjul subsistemelor lexicale.
În acelaşi capitol este comentat conceptul de afinitate ce presupune “trăsăturile comune rezultate dintr-o evoluţie convergentă” (p. 110); în conformitate cu asemenea trăsături, limbile sunt clasificate în familii spaţiale, care nu denotă înrudirea genetică, ci “una secundară dobândită”. Anume pe această noţiune este fundamentat conceptul de Sprachbund – “uniune (ligă) lingvistică”.
Este binevenită analiza teoriilor privind uniunea lingvistică balcanică, a cărei existenţă incontestabilă este postulată de savanţi notorii ca Kr. Sandfeld, E.Coşeriu, V.Georgiev, Al.Rosetti, G.Ivănescu, I.Russu, T.Civ’jan ş.a. Autorul monografiei în discuţie acceptă termenul uniune lingvistică balcanică, socotit de V.Georgiev “absolut necesar pentru acoperirea evoluţiei similare a unor limbi diverse” (p. 115) precum albaneza, româna, bulgara ş. a.
Un aspect important este “compatibilitatea sau incompatibilitatea limbilor nu numai ca viziuni asupra lumii..., ci şi sisteme şi structuri” (p. 119-120), ce dezvăluie individualitatea limbilor “prin geneza şi tipologia, dar şi prin spaţialitatea lor” (p. 119).
În contextul celor relatate, se impun, prin actualitatea lor, conceptele de limbă-etalon, isogramatism etc., interpretate judicios în capitolul dat. Prima din noţiunile în cauză este considerată drept “un eventual model” ce absoarbe “în el cele mai importante fapte structurale” (p. 132), asigurând transferul de la o limbă la alta.
Evitând comentariile detaliate ce ar reliefa isomorfismul limbilor din uniunea lingvistică balcanică, prof. I. Lobiuc analizează similitudinile ce caracterizează o altă uniune lingvistică – cea carpatică. Autorul examinează, în particular, isogramatismele de tipul mai mult ca perfectului analitic şi al formelor scurte ale infinitivului ş.a. Asemenea prof. I. Lobiuc, ne întrebăm care din multiplele fapte lingvistice calificate drept carpatisme sunt autentice şi care din acestea nu corespund termenului vizat.
Un spaţiu redus ocupă ultimele două capitole – Corelaţii între clasificarea genetică, tipologică şi spaţială a limbilor şi Etapa contemporană a TCL. Se accentuează aici caracterul complementar al clasificărilor genetică, tipologică şi cea areală ale limbilor. Prima din ele relevă asemănările generate de divergenţa limbilor; clasificarea tipologică este întemeiată pe isomorfismul limbilor cuprinse în acelaşi timp lingvistic, iar cea areală sau spaţială explică similitudinile cauzate de convergenţa limbilor dintr-un spaţiu geografic comun.
Prezintă interes capitolul IV în care autorul revine cu un nou comentariu al termenilor contact lingvistic şi bilingvism, confundaţi adesea în literatura de specialitate. Sunt delimitate diferite tipuri ale interacţiunii dintre limbi, bunăoară întrepătrunderea între limbi, diferenţierea, împrumuturile, substratul, superstratul, adstractul etc.
Apreciind înalt conţinutul monografiei recenzate, ţinem, totodată, să menţionăm câteva observaţii şi sugestii.
Chiar dacă admitem caracterul autonom al teoriei contactelor lingvistice, în calitate de disciplină lingvistică, nu este întru totul explicit fundamentat obiectul său de studiu. Credem că unele din aspectele teoriei vizate ar putea fi raportate la obiectul de studiu al sociolingvisticii, iată de ce ar fi binevenită o preconizare privind domeniul său de cercetare în corelaţie cu sociolingvistica.
Din cele expuse referitor la cauzele schimbărilor în limbă în viziunea lui A. Philippide care semnalează, în special, baza de articulaţie şi baza psihologică, rămâne de specificat în ce măsură le acceptă însuşi autorul.
Suntem de părere că materialul privind limbile creolizate şi pidgin ar trebui completate, făcându-se delimitările de rigoare. Poate era cazul să se indice cât de adecvată este metoda confruntativ-contrastivă pentru a elucida modificările structurale provocate de procesele de pidginizare şi creolizare; care sunt mecanismele lingvistice ce le implică; ce condiţii favorizează asemenea procese şi în ce rezidă rolul lor în accelerarea dezvoltării idiomurilor de origine.
În plan terminologic, ar fi fost binevenită opinia autorului privind oportunitatea termenilor familie tipologică, familie areală, pornind de la ideea că elementul terminologic familie presupune “înrudire”. În corelaţie cu termenul Sprachbund, ar trebui precizat care din variantele uniune lingvistică, ligă lingvistică, alianţă lingvistică ar fi cel potrivit, relevând echivalenţa lor (totală sau parţială).
Era de dorit să se facă delimitarea fenomenelor specifice uniunii lingvistice balcanice de cele considerate drept carpatisme, indicând exact limbile care aparţin uniunii lingvistice carpatice. Oare convieţuirea pe teritorii adiacente a constituit unicul factor care a declanşat evoluţia convergentă în cadrul ULC (uniunii lingvistice carpatice)? În raport cu ULC, ar exista realmente o limbă-etalon, drept o “invariantă a ramificaţiilor dialectale ale diverselor limbi”, pretinsă de unii autori (A.M.Rot).
Susţinem întru totul opinia prof. I. Lobiuc, potrivit căreia “isomorfismele şi isogramatismele... nu sunt toate, strict, carpatice, apoi că argumentarea lor este, cel puţin pe alocuri, discutabilă şi chiar vulnerabilă...” (p. 139). Iată de ce ar fi trebuit să se disocieze în capitolul dat fenomenele ce dezvăluie dezvoltarea convergentă a limbilor şi a dialectelor ULC de cele care denotă influenţa unor limbi asupra altora, fără a fi trăsături structurale comune pentru întreg arealul. Ar fi salutabilă şi o sistematizare a carpatismelor ce se extind în balcanisme, precizând coraportul dintre fenomenele respective.
Acestea fiind semnalate, ne dăm seama despre utilitatea unor precizări privind cronologia fenomenelor cercetate şi extinderea geografică a faptelor de limbă carpatice şi a celor balcanice unele în raport cu altele. Nucleul ULC îl alcătuiesc, după cum se constată, limbile albaneză, română, bulgară, macedoneană, iar periferia o constituie greaca, sârba ş.a. Care este atunci centrul şi, respectiv, periferia pentru ULC? Există aici un singur centru de iradiere a fenomenelor socotite carpatice sau mai multe? Prin urmare, s-ar cuveni specificate criteriile de clasificare a limbilor în ULB şi ULC şi gradul de apartenenţă a acestora la uniunile semnalate.
În contextul celor examinate, este relevantă opinia savantei A. Desnickaja, tentată să scoată în relief apartenenţa la familia limbilor indo-europene a majorităţii idiomurilor considerate balcanice. Şi atunci, conceptul de uniune lingvistică balcanică nu vizează exclusiv un material lingvistic eterogen, ci, dimpotrivă, are implicaţii în domeniul genealogic, şi nu doar în cel tipologic [1].
Este de presupus că evoluţia convergentă a limbilor din ULB să fi fost condiţionată de tendinţele perpetuate, probabil, din indo-europeana comună, iar inovaţiile similare ar fi fost generate de originea comună, dar şi de contactele lingvistice de lungă durată şi de alţi factori.
În capitolul IV ar fi fost utile comentariile privind corelaţia dintre criteriile genetice şi cele tipologice care servesc la stabilirea înrudirii între limbi, precizându-se în ce condiţii are loc amalgamarea limbilor dintr-o uniune lingvistică într-un tip structural nou. Criteriile tipologice vor arăta în ce măsură fenomenele de limbă ce caracterizează o familie de limbi înrudite sunt raportabile la baza iniţială, la starea originară şi se vor delimita de fenomenele apărute în rezultatul contactelor lingvistice cu idiomurile înrudite şi cu cele neînrudite.
Ar fi binevenită o delimitare strictă a conceptelor adstrat şi superstrat abordate în capitolul IV, după cum se impune şi definirea fenomenelor amestecul limbilor şi încrucişarea limbilor. Ar trebui specificată şi corelaţia dintre împrumuturile lingvistice şi conceptele semnalate mai sus, ceea ce ar asigura interpretarea adecvată a faptelor de limbă.
Cu toate sugestiile şi observaţiile de mai sus, menţionăm un stil cizelat şi savant, o structură bine gândită a lucrării, sumedenia de studii ştiinţifice consultate şi analizate cu lux de amănunte, referinţele, numeroase şi detaliate, ce demonstrează concepţia prof. univ. I.Lobiuc, - calităţi ce argumentează valoarea monografiei Contactele dintre limbi.
Referinţe
1. Desnickaja, A.V., O pon’atii vtoričnogo genetičeskogo rodstva i o ego značenii dl’a isledovanija problem balkanistiki // “Voprosy jazykoznanija”, nr. I, 1990, p. 30-40.