Melopee pentru “Violoncel şi alte voci” de Gr. Chiper
Pentru tiparNiciodată contestat, poetul Grigore Chiper e complementar prozatorului cu acelaşi nume.
În volumul de proză contemporană, “Violoncelul şi alte voci”, surprindem o deosebită animizare a unui peisaj autumnal: “Ploaia se roteşte din nou şi-mi bate în faţă. Cerul: negru, mursecat de zigzaguri magice. Adevărate riduri pe obrazul bătrânului cer. Gândurile coboară pe ridurile de sus. Vântul moare, treptat. Clatină agonic o umbră. Umbra de chihlimbar. Pe verso e salcâm, pe revers tu...” (p.24). Aşadar încercăm senzaţia că avem de-a face cu un fabulos liric, al peisajului bineînţeles, ce impresionează într-adevăr, prin descriptivism poetic, dar mai ales prin curajul de a descrie poveşti neobişnuite din realitatea imediată. Toate cele 10 povestiri (sau proze!) sunt determinate de intarsii lirice ce înnobilează strategia naraţiunii şi împănează discursul. Am mai crede că autorul rătăceşte conştient într-un mediu social, populat de o lume pestriţă, glisantă, dar în fond destul de nostimă unde “oamenii simpatici nu au nevoie de nici o “psihologie”. Mereu se va găsi cineva în preajma lor să salveze frumuseţea” (p. 14).
Gr. Chiper este un prozator deosebit, ale cărui calităţi esenţiale constau, pe de o parte, într-o fenomenală forţă a contemplării (locuri, oameni, anumite întâmplări), iar pe de alta, în evocarea atmosferei universului uman în care “... unele fiinţe, prin însăşi firea lor, prin naturaleţea căldurii, te fac să crezi că între oameni nu există nici o diferenţă, cât de cât semnificativă. Bunătatea egalează fiinţele” (p. 20). Cum sugeram deja, ceea ce impresionează deosebit în această carte este obsesia, şi ea cumva revelatoare, a detaliilor. Autorul nu are pur şi simplu amintiri. El descoperă un ritm privilegiat al descrierii care este şi al retrăirii, de o amploare covârşitoare.
Adevărata surpriză nu întârzie: “Dumneata îmi aminteşti de sora mamei. În copilărie ea mi se părea cea mai bună fiinţă de pe glob. Asta e. Acum o văd înfrântă cu multe greutăţi, poate înăsprită. Mereu îi caut o copie, undeva în afară, căci în mine n-o mai pot găsi. Complexul edenului pierdut” (p. 20).
Este cert faptul că scriitorul realizează în această carte un foarte fin şi minuţios studiu psiho-somatic al protagoniştilor; însă fără a exagera. Să urmărim: “Puteam eu oare să mă gândesc că va trece un timp şi voi citi fără oprelişti Lolita? Dar şi alte lecturi nu m-au ajutat defel să devin descurcăreţ. Credeam, în naivitatea mea, că literatura te ajută să devii fraier” (p. 37). În fond, avem de-a face cu nişte indivizi normali care pot trăi realitatea într-o stare de beatitudine, singurele abateri, până la un punct, fiind cele în care: “Oamenii vor să trăiască, nu să protesteze” (p. 42).
Evident, naratorul va deveni, în cele din urmă, Solitarul surprins în triunghiul maximelor sale: “omul care s-a izolat rămâne izolat chiar de cei spre care tinde” (p. 24), “esenţele au un circuit închis, reproducându-se pe sine” (p. 25) şi “cui îi scapă detaliile cele mai mici nu poate fi fericit (p. 28). În altă parte, insolitarea onirică se produce după “prepararea” unei scenografii de tot domestice, aşa ca în “Oglinda noastră” (p. 43). Plictisit, personajul-narator păşeşte în păienjenişul nopţii ce “se reflectă în iarba culcată la pământ”, nu-i pasă de nimic, trece până şi prin curţile cele mai întunecoase, peste tot e negru făcut cu un ciot de pensulă. Vede pe uşa unei librării că se anunţă o licitaţie şi va exclama obosit: “Ah, cărţilor, şi cu voi nu e totul în regulă” (p. 41). Scrisă bine, povestirea Vizitaţi Coney Islands are schepsis, dar nu şi tensiune. Poate autorul mizează mai degrabă pe un anume farmec datorat subtilei parodieri a unor convenţii ale acestei specii insolite de povestire.
Desigur, privind dintr-o perspectivă strict “tematică”, trebuie să menţionăm diversitatea acestui volum, curiozitatea şi priceperea universalistă a autorului: literatură, muzică, psihologie, cotidian etc.
Revenind la titlul volumului, putem vorbi despre o posibilă tangenţă dintre proza lui Gr.Chiper şi muzica sonatinelor.
In afara acestor menţiuni, importantă rămâne fascinanta instanţă lingvistică numită Grigore Chiper. Chiar dacă se vede înclinat să creadă că: “existenţa ştersăturilor masive în manuscris denotă o dorinţă de a distruge punţile” (p. 87), mai târziu ele vor deveni, fără îndoială, Literatură. La fel, poate nu toate prozele amintite sunt de calitatea cea mai bună, important, însă, este că prozatorul se impune cu această carte: sobru, concis şi liric totodată, cu vocaţia halucinării realului. Gr.Chiper este, indiscutabil, un prozator.