Floarea de piatră din Bugeac
Pentru tiparDe cum ajungi în centrul Căuşenilor, îţi răsare în faţă, la nivelul şoselei, un acoperiş de olane roşii cu o cruce de fier în vârf. După gardul nu prea înalt de piatră, se zăresc pereţii scunzi, intraţi în pământ, ai unei bisericuţe, pe a cărei uşă zăbrelită e fixată o placă cu următoarele cuvinte: „Biserica adormirii maicii Domnului. Monument de arhitectură din sec. XVI-XVII. Se află sub protecţia statului”.
Iată ce se spune despre această biserică într-un document păstrat în ediţia „Zapiski istorii i drevnosti” (vol. XII, anul 1881): „În Căuşeni trăiesc oameni de o vârstă foarte înaintată, ai căror părinţi, după spusele lor, au participat la lucrările de renovare a acestei biserici, aducând materialele de construcţie necesare. Din cele afirmate de ei, biserica a fost zidită concomitent cu o moschee turcească, tot în Căuşeni. Ba mai mult, au muncit aceiaşi meşteri, aduşi special din Constantinopol de către autorităţile turceşti. Ziua lucrau la moschee, iar noaptea, fiind în înţelegere cu creştinii din Eparhia Căuşeni, ridicau biserica. De asemenea, construiau biserica şi în zilele de sărbătoare ale turcilor, când aceştia plecau la Tighina, la reşedinţa mai-marelui lor”.
Acest vechi monument de istorie, arhitectură şi cultură constituie una dintre valorile de o rară frumuseţe ale plaiului nostru.
Destinul acestei biserici, ca şi al altor lăcaşe de cult din acele timpuri de restrişte, a fost dramatic. O legendă spune că o ceată de cotropitori, aflând despre adevărata menire a acestui lăcaş (de obicei oamenii îl camuflau sub denumirea de depozit sau brutărie), s-au ascuns, într-un moment de cumpănă, cu tot cu cai în biserică. În zori caii zăceau nemişcaţi. Atunci, cuprinşi de furie, turcii au schilodit chipurile sfinţilor pictate cu atâta măiestrie pe pereţi...
* * *
Autorii frescelor de o valoare artistică de netăgăduit sunt zugravii Stanciul şi Voicul. Zbuciumul sufletesc în miez de noapte, în clipele supreme de creaţie, s-a răsfrânt în chipurile personajelor biblice.
Pericolul îi păştea la tot pasul. Ştiau că se sacrifică, dar, călăuziţi de Duhul Sfânt, îşi îndeplineau menirea. Ceea ce zămisleau meşterii moldoveni era o binecuvântare pentru creştini şi un blestem pentru păgâni. Ei au reuşit să transpună în piatra zidurilor, prin inspiraţie divină, nevoia de purificare, aspiraţiile către desăvârşire, secretul supravieţuirii noastre – credinţa în Dumnezeu.
* * *
... Era o noapte târzie de primăvară. Pe şleahul ce ducea spre Cetatea Tighinei dispăruse de mult sunetul de oboz. Era în ajun de mare sărbătoare şi cele câteva cete ale turcilor se îngrămădiseră în căruţe luând drumul cetăţii.
– S-au dus cu toţii, şopti într-un târziu unul dintre meşterii ascunşi în umbra salcâmilor.
– Şi atunci, unde o înălţăm? întrebă cineva. Toţi îşi îndreptară privirile spre un uncheş mărunt, trecut de mult de anii tinereţii. Culcat, cu capul alb sprijinit în palmă, bătrânul tăcea. Apoi s-a ridicat şi a stat îndelung aşa, ţinând cu privirea cerul scânteietor şi rotindu-şi faţa spre cele patru părţi ale lumii.
Într-un târziu, parcă în neştire, s-a îndreptat spre partea de răsărit a pieţei pustii. Ceilalţi au mers în tăcere după el.
– Aici să fie! a şoptit bătrânul şi a căzut în genunchi. Dumnezeu să ne ajute!
... Probabil în astfel de împrejurări, pe vatra fierbinte a stepei Bugeacului, a răsărit o Floare de Piatră. O alta nu se mai află şi, nu se ştie dacă se va mai afla vreodată pe aceste pământuri...