Şansa noastră
Pentru tiparVine un timp când istoria încetează a mai fi o abstracţie, o banală înșiruire de evenimente şi fapte, o simplă bandă rulantă care împinge, fără istov, în neunde, zilele şi nopţile. La un moment dat, ajunşi la capătul răbdării, ne întrebăm: cum de s-a întâmplat ca mersul nostru înainte să fie, de fapt, o mişcare contracronometru. Cu amare şi tardive deziluzii constatăm că acele culmi spre care ne-am avântat au fost o amăgire, un fals punct de reper. După un deceniu de spectaculoase convulsii politice şi sociale – am mimat cu cinism şi vanitate respectarea “regulilor” democraţiei şi ale libertăţii, fără a conştientiza ce va urma după încheierea “fatidicului joc” – revenim, epuizaţi şi însinguraţi, la vechile probleme: spre care punct cardinal purcedem, ce trebuie să facem de acum încolo, fiindcă după geamul fragil al sufletelor noastre dezolate e minciună, sărăcie şi frig. Ca o pâclă de nepătruns, orizonturile s-au închis, “potop e-napoi şi-nainte”. Iată-ne puşi din nou în situaţia de a discuta, ca şi acum un deceniu, ba chiar un secol (pe la 1905 apărea la Chişinău ziarul “Basarabia” care aborda cu pasiune şi exemplară competenţă spinoasele şi opacele – pentru alţii, nu pentru noi! – probleme ale identităţii noastre: despre denumirea limbii şi a poporului din care facem parte, despre semnificaţia unor date de referinţă ale culturii şi civilizaţiei româneşti etc.). Se încearcă, şi la început de mileniu III, reinterpretarea şi revizuirea istoriei naţionale, canalizarea ei pe un alt făgaş, decât cel firesc. Ni se inoculează teorii vechi-străvechi, îmbrăcate în haina nouă a celor ce recroiesc lumea... Rândurile “binevoitorilor” sunt completate prin însăşi neatenţia şi indiferenţa noastră. Exemple: într-un manual de chimie pentru clasa a IX-a, editat la Chişinău în 1993, utilizat în şcoală şi în prezent, fără nici o erată, întâlnim următorul text: “În ţara noastră asemenea zăcăminte se găsesc în Ucraina de Vest, Povolgia, Asia Mijlocie şi în alte locuri” (p. 24). În manualele de limba rusă, şi chiar de engleză şi franceză, găsim multă informaţie despre Kremlinul roşu, despre comsomolişti şi pionieri. Reînfiinţarea organizaţiilor ideologice, care au drept scop manipularea tinerei generaţii, este tirajată pe larg, în mass-media, inclusiv la televiziunea “naţională”, aservită actualilor guvernanţi şi refractară la tot ce e legat de adevărata noastră obârşie.
Ani în şir admitem ca atributul principal al statului – limba – şi însemnul cel mai preţios al naţiunii (“Naţiunea, afirma G. Ibrăileanu, se rezumă, la urma urmelor, la limbă!”) să fie neglijate cu obrăznicie în toate sferele vieţii sociale. Iată câteva rânduri desprinse dintr-un articol publicat pe 11 decembrie 2001 în “Moldova Suverană”, care denotă faptul că mai continuăm să ne aflăm în menghina unui cumplit proces de deznaţionalizare: “Chiar şi după 12 ani de la proclamarea limbii române drept limbă oficială, unele regiuni ale republicii noastre sunt mai rusificate decât erau până la 1989. Adevărul e că limba de stat nu stă în capul mesei nu numai, să zicem, în raioanele cu populaţie preponderent nemoldovenească, dar şi în alte teritorii ale Republicii Moldova”.
Cum să explici, în asemenea caz, nerăbdarea unor politicieni de a conferi statut de limbă de stat şi limbii ruse? Cum trebuie calificată hotărârea guvernului de la Chişinău prin care elevii, începând cu clasa a II-a, sunt obligaţi să studieze limba rusă? Să nu ştie actualii guvernanţi că “bilingvismul armonios”, în condiţiile Basarabiei, este curată aberaţie?
Situaţia e cu adevărat dramatică, deoarece instituţiile oficiale, în toţi cei zece ani de existenţă a Republicii Moldova ca stat independent şi suveran, au făcut eforturi insignifiante pentru a soluţiona problemele de ordin vital, implicit cele legate de funcţionarea limbii române. Nu a fost fortificat factorul uman autohton, elementul naţional, din care motiv acesta acum e incapabil să fructifice aspiraţiile basarabenilor. Ce au întreprins în acest domeniu ministerele de resort, societatea civilă? Care universitate, care facultate, care catedră, asociaţie, fundaţie etc. şi-a propus să promoveze, să educe specialişti de elită, adică tineri cu vocaţie autentică pentru informatică, energetică sau viticultură, chimie, biologie sau pentru alte ramuri ale economiei şi ştiinţei naţionale? Câţi tineri talentaţi şi sub tutela cui au urmat dreptul, istoria sau diplomaţia? Ce-am făcut pentru regenerarea filologiei? Mişcarea de eliberare naţională, reformele, în general, au avut drept punct de plecare obiectul de studiu al filologilor – limba – şi tot ce e în strânsă legătură cu acest patrimoniu spiritual al neamului. Câţi tineri au devenit specialişti competenţi, cu o pregătire excelentă în filologie de la 1989 încoace? Basarabia îşi aşteaptă salvatorii, energici, şcoliţi în cele mai bune centre universitare şi cu o nemărginită dragoste de ţară. În context, este extrem de important sprijinul financiar acordat de către Guvernul României întregii populaţii, manifestat prin subvenţionarea unor extrem de necesare programe culturale, inclusiv a două proiecte lansate recent de Casa Limbii Române din Chişinău: “Utilizarea şi promovarea limbii române în limbaje specializate” şi “Academia Tânărului Filolog”. Implementarea acestor proiecte va avea un impact benefic asupra redresării situaţiei lingvistice şi nu numai. Cel de-al doilea proiect, de exemplu, urmează să pună în valoare talentul şi dexterităţile tinerilor filologi, care trebuie să intre în serviciul neamului, conştienţi de misiunea şi menirea lor deosebită. Prin aceşti tineri filologi, dar şi jurişti, agronomi, ingineri, programatori etc., pot fi corectate şi greşelile săvârşite acum zece ani. Ei, cu certitudine, nu vor accepta devierea cursului istoriei noastre după vrerea altora, nu vor permite străinilor să ne modeleze prezentul, trecutul şi, cu atât mai mult, viitorul care le aparţine.
Tinerii sunt şansa noastră! În ei trebuie să investim!