Conştiinţa naţională ca bază pentru denumirea limbii şi a poporului ce o vorbeşte
Pentru tiparRecent, la Chişinău, şi-a desfăşurat lucrările un simpozion internaţional, organizat de Institutul de Literatură şi Folclor sub semnificativul generic “Regionalismul basarabean interbelic: istorie şi contemporaneitate”, la care literaţii locali împreună cu mai mulţi colegi din Ţară (de la Bucureşti şi Iaşi) au luat în dezbatere o serie de aspecte delicate ale problemei abordate. Deşi s-a discutat mult şi cu argumente dintre cele mai diferite, a rămas totuşi în suspensie întrebarea formulată în titlul comunicării sale de profesorul universitar ieşean Dan Mănucă, doctor în filologie, şi anume: este vorba de un concept pur literar sau de unul cu un profund substrat geopolitic?
Suntem înclinaţi să credem că, în cazul Basarabiei din perioada interbelică şi cu atât mai mult din perioada actuală, tendinţele regionale şi interpretările regionaliste ale realităţilor locale au un puternic colorit extraliterar sau supraliterar.
Vorba e că în Basarabia, spre deosebire de alte provincii româneşti, în virtutea unor condiţii special create din interese anume geopolitice, problema specificului zonal, adică a regionalismului ca fenomen firesc pentru orice comunitate socială de proporţii, a degenerat – în trecut şi, din păcate, şi în prezent – într-o problemă eminamente politică.
Deşi specificul regional a existat dintotdeauna în toate provinciile româneşti (inclusiv după marea Unire din 1918), el a fost şi este interpretat într-un mod cu totul diferit în Basarabia şi în restul regiunilor.
dacă în celelalte regiuni specificul local avea un caracter centrifug, deoarece se manifesta în interiorul românismului, consolidându-l, în Basarabia i s-a dat tot timpul (şi mai abitir în prezent) o altă interpretare – centripetă: el a fost şi este considerat contrapus românismului, fiind ostil acestuia şi orientat spre separarea de el.
Ceea ce era simplu provincialism pentru celelalte regiuni, fără nici un fel de implicaţii de altă natură, în Basarabia a căpătat amprentă pronunţat politică, specificul regional fiind exploatat la maximum, în scopuri antiromâneşti, desigur, de cei ce urmăreau ruperea acestui meleag din trupul Ţării.
Despre regionalism în cultura, literatura şi arta Basarabiei, precum şi despre specificul graiului utilizat aici, nu s-a putut niciodată vorbi aşa, cum s-a vorbit şi se vorbeşte despre ele în celelalte provincii şi regiuni româneşti (Ardeal, Maramureş, banat, Oltenia, ba chiar şi în Bucovina). specificul literaturii şi mai cu seamă al graiului ardelenesc, maramureşean, bănăţean, oltenesc, de exemplu, a fost şi este obiect special de studiu, este cunoscut şi apreciat, este valorificat în creaţii umoristice fără nici o supărare, fără pretenţia de a-l impune altora sau de a se izola prin el de alte zone tot româneşti.
Cauzele acestei deosebiri radicale sunt două.
Prima: înstrăinarea etnică, iar mai târziu şi cea naţională, ce s-a produs pe parcursul unor perioade mai îndelungate din istorie sub influenţa condiţiilor vitrege create (create expres, aş zice),în care s-a aflat Basarabia şi populaţia românească de aici.
A doua: populaţia românească din Basarabia a fost lipsită de sentimentul întregului etnic şi al conştiinţei naţionale unice (această cauză decurge din prima şi are o importanţă capitală pentru spiritualitatea acestui pământ, căruia i-am putea spune astăzi “al nimănui” – unii nu vor să-l dea, alţii nu vor să-l ia, deşi şi unii, şi alţii nu au posibilitatea să facă nici un demers rezonabil, care ar schimba soarta celor ce îşi duc viaţa pe acest meleag, păstrându-şi cum pot specificul, tradiţiile şi obiceiurile, care oricum continuă şi vor continua să fie româneşti).
Transilvănenii, bănăţenii, oltenii şi locuitorii altor provincii, care au avut şi au permanent viu simţul întregului românesc, vorbesc liber şi degajat despre specificul lor regional (oricât de pronunţat ar fi el pe fundalul comun românesc!), fără nici un fel de veleităţi de “independentizare”, căci el (acest specific) nu infirmă câtuşi de puţin în conştiinţa lor unitatea spirituală cu restul neamului românesc, comunitatea etnică cu ceilalţi locuitori ai spaţiului naţional, ci, din contra, le confirmă, căci specificul lor provincial devine relevant tocmai pe fundalul identităţii româneşti (nu izolat şi separat de comunitatea dată!).
Pe când basarabenii vorbesc despre specificul lor local întotdeauna crispat, deoarece lor li s-a inoculat timp îndelungat şi prin mijloace de tot soiul (unele monstruoase chiar!) că ei ar fi altceva decât întregul din care istoriceşte făceau parte organică. Tocmai de aceea ei încetează treptat să mai simtă şi să mai cugete româneşte, capătă cu timpul convingerea fermă că s-au rupt de la matcă, că ei constituie o entitate aparte ce nu face parte din neamul românesc, că sunt amplasaţi nu în interiorul neamului unic, ci în afara lui, undeva alături şi paralel cu acesta, că formează deci un alt nea m.
De la un timp diriguitorii rusofili (şi românofobi ca structură psihică) au început să manipuleze populaţia basarabeană, făcând-o să exteriorizeze manifeste pretenţii de independenţă nu faţă de cei străini, ci faţă de întregul etnic şi naţional, independenţă nu numai teritorială, ci şi spirituală, conceptuală.
Conducerea aservită Imperiului Rus (iar apoi sovietic) a încurajat permanent şi continuă să încurajeze tendinţele, cultivate cu grijă, de adâncire a prăpastiei care a ajuns să separe populaţia românească din Basarabia de populaţia, tot românească, din Ţară.
Acesta nu e de acum numai regionalism sau provincialism, existent obiectiv în cadrul întregului, în cadrul aceluiaşi neam, care e un lucru firesc, ci cu totul altceva, mult mai grav pentru conştiinţa populaţiei din regiune.
În prezent apar iarăşi tentative de scoatere din uz a glotonimului român (cu aplicare la limbă) şi a etnonimului român (cu aplicare la popor) prin intimidare şi izolaţionism, adică prin recurgere la forţă, care, după cum bine se ştie, este o acţiune profund antidemocratică, ce contravine unui şir întreg de convenţii şi declaraţii universale privind drepturile popoarelor şi respectarea libertăţilor fundamentale ale omului şi ale generaţiilor viitoare.
Se adoptă decizii şi chiar legi ce vin în contradicţie flagrantă cu legile anterioare. conducerea neglijează ostentativ problemele limbii de stat, s-a purces la readucerea limbii ruse în prim-plan, prin declararea ei drept a doua limbă de stat în Republica Moldova (ceea ce înseamnă de fapt prima şi unica, cum a spus acad. m. Cimpoi).
Sunt necesare însă cu totul alte acţiuni. De exemplu, articolul 13 (antiştiinţific şi antinaţional) din Constituţie trebuie redactat şi votat din nou în Parlament în conformitate cu temeiurile ştiinţifice şi idealurile noastre de renaştere naţional-spirituală, căci e imposibil să dezvolţi cultura statului într-un subdialect (şi nu în limba literară!), să foloseşti doar o mică parte a valorilor culturii naţionale (şi nu întreaga gamă a culturii noastre naţionale!).
Ideea cu “limba moldovenească” este o “idee vădit aberantă”. În Constituţie a fost promovat deci un neadevăr. Trebuie revăzută aşadar Constituţia, nu adevărul!
În prezent, ca urmare a situaţiei existente în Republica Moldova, s-a creat o stare de lucruri ce nu poate fi depăşită uşor, deşi s-au depus şi se depun eforturi permanente din partea intelectualităţii progresiste (scriitori, jurnalişti, învăţători, profesori, oameni de ştiinţă ş.a.), care, trebuie să recunoaştem, e destul de redusă numeric.
Se creează impresia că tot ce se face în această privinţă se face în van. Se scrie mult în presă, se vorbeşte mereu la radio şi televiziune, dar nimeni nu ascultă, nimeni nu citeşte cele scrise, nimeni nu se interesează de nimic. Totul continuă ca şi ieri, ca şi luna trecută, ca şi în anul ce s-a scurs, ca şi acum cinci ani.
Cum să lupţi cu asta?! Care sunt căile?! Nimeni nu poate da un răspuns!
Poate trebuie iniţiată o campanie largă de formare a conştiinţei naţionale unice. Dar cine va apleca urechea la cele promovate în această campanie, dacă forurile de conducere nu susţin în principiu obiectivele în cauză? Demersurile educaţionale urmează să cuprindă întreaga populaţie a Republicii Moldova, nu numai pe intelectuali, care s-au cam rărit în ultimul timp. Populaţia trebuie să conştientizeze ce se întâmplă, care îi sunt originile, cu cine se înrudeşte, ce limbă vorbeşte?!
E o sarcină grea de tot.
Mai cu seamă în condiţiile monolingvismului rusofonilor din republică şi a bilingvismului celor ce în majoritate nu cunosc suficient nici una dintre cele două limbi ce se confruntă în societate.
Dar, până se va forma conştiinţa naţională, până se va restabili simţul întregului etnic şi până se vor crea condiţiile necesare pentru monolingvismul statal firesc, să nu acceptăm cel puţin neadevărurile!