Legislaţia lingvistică şi problemele limbii de stat
Pentru tiparNe-am fi aşteptat ca după mai bine de zece ani de la adoptarea Legislaţiei lingvistice, menite să întoarcă limbii române din Republica Moldova drepturile ei fireşti – limbă de comunicare interetnică în ţară, limba organelor puterii de stat, administraţiei de stat şi organizaţiilor obşteşti, la întreprinderi, în instituţii şi organizaţii, limba lucrărilor de secretariat, limba textelor de informare vizuală – să se creeze un mediu lingvistic românesc. Tot în 1989 au fost aprobate şi alte hotărâri ale Sovietului Suprem de atunci cu privire la modul de punere în aplicare a Legislaţiei lingvistice. S-a prevăzut de asemenea ca articolele din Legislaţia lingvistică să se realizeze pe etape, “ţinându-se cont de gradul de pregătire a sferelor vieţii politice, economice, sociale şi culturale, de structura naţională, precum şi de situaţia lingvistică existentă în diferite zone şi în diferite colective de muncă din Republică” (Hotărârea Sovietului Suprem al R.S.S. Moldoveneşti despre modul de punere în aplicare a Legii R.S.S. Moldoveneşti “Cu privire la funcţionarea limbilor vorbite…”). Aceste etape cuprind o perioadă începând cu ziua adoptării Legii şi terminând cu 1 ianuarie 1996. Nişte hotărâri menite să promoveze aplicarea Legislaţiei lingvistice au fost luate şi de către Guvern. Urma, în conformitate cu Hotărârea sus-pomenită, să se “elaboreze până la 1 ianuarie 1990 măsuri care ar prevedea răspunderea pentru nerespectarea prezentei “Legi…”. Aşa şi au rămas necunoscute aceste “măsuri”, care ar fi sancţionat cazurile de încălcare a Legislaţiei lingvistice. Sau că Legislaţia lingvistică a fost cu sfinţenie respectată (ceea ce nu poate fi, căci situaţia nici pe departe nu este cea scontată), sau că astfel de sancţionări n-au avut loc (nu se cunoaşte nici un caz de sancţionare pentru nerespectarea Legii).
După adoptarea actelor legislative cu privire la decretarea limbii române drept limbă de stat şi revenirea ei la grafia latină, adică după 31 august 1989, au existat premise pentru întoarcerea limbii române la ea acasă, în veşmântul firesc – grafia latină. În consecinţă, într-un timp foarte scurt s-a putut realiza această revenire. S-a început vertiginos însuşirea limbii române de către alolingvi pe contul statului (un stat sărac a cheltuit milioane), funcţionând zeci şi sute de cercuri de studiere a limbii de stat. a fost însă un entuziasm de scurtă durată, ca peste 2-3 ani să nu se mai insiste asupra aplicării Legislaţiei lingvistice. Mai mult chiar, problemele ce ţin de decretarea limbii române drept limbă de stat au devenit obiect de speculare politică în mâinile celor care, pentru a parveni, pentru a ajunge la putere, au anulat de fapt hotărârea despre punerea în aplicare a Legislaţiei lingvistice, căci nu se mai cere ca limba română să se folosească “în toate sferele vieţii politice, economice, sociale şi culturale”, ca limba de stat să îndeplinească funcţiile unei limbi “de comunicare interetnice pe teritoriul republicii” (articolul 1 din Legislaţia lingvistică). Este declarată nulă şi hotărârea prin care se cerea atestarea privind nivelul de cunoaştere a limbii române de către lucrătorii de conducere, ai organelor puterii de stat, ai administraţiei de stat şi ai organizaţiilor obşteşti, precum şi de către lucrătorii de la întreprinderi, instituţii şi organizaţii, care în virtutea obligaţiilor de serviciu vin în contact cu cetăţenii.
Cu ce ne-am ales după 12 ani de activitate “în lumina” Legislaţiei lingvistice?
1. Mediul lingvistic din oraşele şi orăşelele republicii a rămas tot rusesc, ca până la 1989.
2. Glotonimul “Limba română” nu este recunoscut oficial.
3. Se insistă cu înverşunare asupra ideii de a nu recunoaşte identitatea limbii literare vorbite în Republica Moldova şi în România.
4. “Se lucrează” impertinent asupra creării unei atmosfere de românofobie.
5. Se mai insistă, ca şi în anii de rea pomină, asupra ideii de “bilingvism armonios”, susţinute cu îndârjire mai ales de “specialişti” care nu cunosc limba de stat (adică, “bilingvism armonios” numai pentru populaţia autohtonă).
6. Se desfăşoară o pregătire febrilă pentru recunoaşterea oficială a limbii ruse ca a doua limbă de stat în Republica Moldova.
Aceste realităţi au fost vizate deja în diferite publicaţii de la noi. Semnificative în acest sens sunt materialele publicate în prestigioasa revistă “Limba română”. La Congresul filologilor s-a vorbit cu multă îngrijorare despre situaţia creată, mai ales în ultimul timp. S-a vorbit cu durere că limba română la noi nu este în capul mesei, că hotărârile oficiale cu privire la minorităţile naţionale se iau în detrimentul limbii de stat şi ar trebui să ne spunem cuvântul, sus şi tare, în sprijinul limbii noastre. Este acest for o modalitate de a răspunde la declaraţiile făcute la nivel oficial şi orientate împotriva majorităţii populaţiei? Congresul Filologilor (eventual, şi alte întruniri) trebuie să se desfăşoare nu numai în clipe de alertă, ci periodic, metodic, cu probleme bine definite propuse spre rezolvare. Când se discută momentele negative ale situaţiei lingvistice de după adoptarea Legislaţiei se invocă, de obicei, două cauze fundamentale:
1. Nu se pune în aplicare Legislaţia lingvistică, fapt care are la bază anumite circumstanţe de ordin politic;
2. Alolingvii, în special ruşii, categoric nu vor să însuşească limba de stat.
Este un adevăr, dar acesta e cel care se vede la suprafaţă, partea cea mai mare a acestui “gheţar” fiind ascunsă sub apă.
Dacă Legile cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul Republica Moldova, la statutul limbii de stat, ar fi fost respectate, am fi obţinut oare rezultatul scontat? Ar fi fost oare limba română într-adevăr limbă de stat, interetnică, limbă a tuturor sferelor de activitate ale societăţii?
Să vedem care sunt prevederile Legislaţiei lingvistice adoptate în condiţiile când republica era încă în cadrul Uniunii Sovietice, prevederi pe care am dori să le aplicăm în cadrul unui stat cu pretenţii de a fi independent. Mă voi opri la câteva dintre ele, ca să ne dăm bine seama că nici chiar prin realizarea lor nu ne-am fi atins scopul.
1. În Legea “Cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul R.S.S. Moldoveneşti” se declară: “R.S.S. Moldovenească asigură pe teritoriul său condiţiile necesare pentru folosirea şi dezvoltarea limbii ruse ca limbă de comunicare între naţiunile din Uniunea R.S.S., precum şi a limbilor populaţiilor de alte naţionalităţi care locuiesc în republică”. Se mai revine la acest postulat, prin aceeaşi formulare, în articolul 3.
Cum poate fi, în acest caz, limba română limbă de stat, dacă cea rusă este declarată în această funcţie. Urmează articolul 1 din Legislaţie care contrazice cele afirmate mai sus. În preambul se afirmă că limba noastră “se foloseşte în toate sferele vieţii politice, economice, sociale şi culturale şi îndeplineşte în legătură cu aceasta funcţiile limbii de comunicare interetnică pe teritoriul republicii”. Prin urmare, Legislaţia declară două limbi ca interetnice (rusa şi româna). În realitatea noastră (la ea ne-am referit mai sus) drept limbă interetnică rămâne tot limba “fratelui mai mare”, pentru că cealaltă limbă nu poate fi aplicată în mediul lingvistic format de mai multe decenii. Astfel limba română, declarată ca fiind de stat este lipsită de una dintre funcţiile sociale ale unei limbi oficiale, a statului.
2. O altă prevedere de asemenea se dovedeşte a fi sterilă: “În localităţile în care majoritatea o constituie populaţia de naţionalitate găgăuză limba oficială în diferite sfere ale vieţii este limba de stat, limba găgăuză sau cea rusă”. Astăzi în diviziunea administrativă a găgăuzilor, care se vrea independentă, limba oficială nu e nici româna, nici găgăuza, ci numai rusa, pentru că Legislaţia nu aprobă drept limbă de stat limba română pe întreg teritoriul republicii, ci “la alegere”. Recent acolo a fost scoasă de pe post emisiunea în limba română a audiovizualului Gagauz yeri (la “alegere”).
3. Prin lege sunt excluse anumite domenii de activitate pentru care ar fi obligatorie limba de stat (articolul 5). E vorba de “activitatea de producţie a transporturilor feroviar şi aerian precum şi în unităţile militare…”.
4. Cum poate fi limba română limbă de stat, dacă “în relaţiile cu organele puterii de stat, ale administraţiei de stat şi ale organizaţiilor obşteşti, precum şi cu întreprinderile, instituţiile şi organizaţiile”, situate pe teritoriul republicii, “limba de comunicare orală sau scrisă – moldovenească sau rusă – o alege cetăţeanul” (articolul 6). Cetăţeanul alolingv se adresează în rusă, pentru că nu cunoaşte româna. Cetăţeanul care vorbeşte româna nu se poate adresa în limba maternă, deoarece lucrătorii de conducere, în multe cazuri, nu cunosc limba de stat. Astfel în relaţiile cu organele puterii de stat tot rusa “o alege”. Legiferată este şi excluderea anumitor localităţi din zona de aplicare a limbii de stat, pentru că articolul 6, în continuare, cere: “în localităţile în care majoritatea o constituie populaţia de naţionalitate ucraineană, rusă, bulgară sau de altă naţionalitate, se foloseşte pentru comunicare limba maternă sau o altă limbă acceptabilă”. Limba maternă a majorităţii populaţiei din Chişinău, Bălţi, Tiraspol, Tighina, Dubăsari, Ungheni şi a multor altor localităţi e rusa (sau ucraineana, bulgara, găgăuza ai căror purtători, de fapt, în relaţiile oficiale tot rusa aplică). Limba de comunicare nu poate fi, în aceste cazuri, decât numai rusa, iar “o altă limbă acceptabilă” va fi tot rusa. În consecinţă, mediul lingvistic rămâne fără schimbări, tot rusesc.
4. Este o declaraţie fără efect când se susţine că “limba de lucru în organele puterii de stat, administraţiei de stat şi organizaţiilor obşteşti este limba de stat”, dar totodată “se asigură traducerea în limba rusă” (articolul 9). Ce rost este ca limba de lucru să fie cea de stat, dacă în acelaşi timp se face traducerea? Ce stat îşi poate permite cheltuieli suplimentare pentru angajarea unui personal anume de traducători? Ţara noastră, poate una dintre cele mai sărace din lume, îşi permite aceste cheltuieli pentru traducătorii din organele puterii de stat, administraţiei, de la întreprinderi, instituţii şi organizaţii. Dintr-o informaţie publicată în ziarul “Ţara” (31 august 2001) aflăm că pentru cei circa 35-40 la sută din numărul total al parlamentarilor care nu vorbesc româna activează un serviciu de traducători. Aceştia “înghit” din bugetul de stat circa 200 mii lei pentru parlamentarii care nu vor să însuşească limba oficială a statului, la a cărui cârmă se află. Cine a calculat câte alte pierderi materiale are statul în legătură cu aceste traduceri care se fac în lucrările de secretariat, în acţiunile penale, civile, în cazurile administrative, la notariate, în organele de înregistrare a actelor de stare civilă?
5. Prin articolul 9 al Legislaţiei lingvistice încă o dată localităţile cu populaţie alolingvă sunt scoase prin lege din zona de răspândire a limbii de stat. Iată ce se cere aici: “Limba manifestărilor şi lucrărilor de secretariat în organele puterii de stat, administraţiei de stat şi organizaţiilor obşteşti din localităţile în care majoritatea o constituie populaţia de naţionalitate ucraineană, rusă, bulgară sau de altă naţionalitate este limba de stat, cea maternă sau o altă limbă acceptabilă”. Pe cine-l poţi trage la răspundere pentru “încălcarea” legislaţiei în localităţile alolingve, unde manifestările şi lucrările de secretariat nu se fac în limba de stat? Legea în cazul acesta nu este obstrucţionată, pentru că ea admite ca acestea să se facă şi în “limba maternă sau o altă limbă acceptabilă”. În realitate aici limba oficială e cea “acceptabilă”, adică rusa (nici “materna”, nici cea “de stat”).
6. În mod premeditat, prin lege, limba română este lipsită de dreptul de a fi oficială, de a fi un atribut inerent al unui stat independent, în timp ce, în articolul 11, se proclamă că “la eliberarea documentelor se folosesc, la libera alegere a cetăţeanului, limba moldovenească ori rusă sau limbile moldovenească şi rusă, iar în localităţile cu populaţie de naţionalitate găgăuză limba moldovenească, găgăuză ori rusă, sau limbile moldovenească, găgăuză şi rusă”. E o vădită marginalizare a limbii române, declarate ca fiind de stat. Cetăţeanul alolingv “va alege” desigur nu limba găgăuză, nici bulgară, nici ucraineană, căci organele puterii de stat nu examinează documentele în aceste limbi şi “vor alege” limba rusă. Pentru moldoveni este indiferent în ce limbă se eliberează aceste documente: rusă sau română, ele vor fi examinate orişiunde. Nici în cazul acesta nimeni nu poartă răspundere pentru faptul că documentele nu se eliberează în limba de stat. Nu se constată act de fraudă când documentele sunt eliberate în limba rusă sau în altă limbă “acceptabilă”.
7. Nu se poate insista pe cale oficială ca lucrările de secretariat la întreprinderile, în instituţiile situate pe teritoriul Republicii Moldova să fie efectuate în limba de stat. Legislaţia lingvistică (articolul 12) permite ca “documentaţia tehnico-normativă” să fie folosită în limba originalului (adică, de obicei, în rusă). astfel şi aici limba de stat cedează limbii “acceptabile”.
8. Articolul 14 înaintează o cerinţă învechită : “Documentaţia şi alte informaţii, care se expediază peste hotarele R.S.S. Moldoveneşti, se întocmesc în limba rusă sau într-o altă limbă acceptabilă”. De ce scrisorile oficiale, alte documente şi informaţii să nu fie în limba statului nostru independent, în limba statelor cu care venim în contact sau în cele două limbi ale statelor de contact. În ce limbă poate fi documentaţia şi alte informaţii trimise în Anglia decât în engleză sau română sau engleză şi română? În ce limbă vom expedia documentaţia şi alte informaţii la Bucureşti, în rusă sau “în altă limbă acceptabilă”?
9. Funcţiile limbii de stat sunt limitate prin legislaţie şi în lucrările de secretariat, în acţiunile penale, civile, în cazurile administrative, la notariate şi în organele de înregistrare a actelor de stare civilă. Nimeni nu este obligat să cunoască limba de stat, pentru că “procedura penală, civilă şi a cazurilor administrative se efectuează… în limba de stat sau într-o limbă acceptabilă pentru majoritatea persoanelor participante la proces” (articolul 15), adică nimeni nu poate cere ca procedura să se efectueze în limba de stat. Mai ales că, după prevederile acestui articol, alolingvilor li se asigură dreptul de a participa la acţiunile de anchetă şi judiciare prin intermediul translatorului.
10. Organele arbitrajului de stat de asemenea “îşi desfăşoară activitatea în limba de stat sau într-o limbă acceptabilă pentru părţile participante la litigiu” (articolul 16). Pentru moldoveni acceptabile sunt şi limba română, şi cea rusă. Pentru alolingvi “acceptabilă” este numai rusa. În acest caz e destul ca 2-3 participanţi la litigiu să nu cunoască limba română ca activitatea arbitrajului de stat să se desfăşoare într-o limbă “acceptabilă”, adică “на всем понятном языке”. Astfel suntem de faţă la restrângerea legislativă a funcţiilor sociale ale limbii române.
11. Cine poate cere ca lucrările de secretariat la notariatele de stat şi în alte organe să fie în limba de stat, dacă articolul 17 nu numai că nu ia sub ocrotirea statului realizarea funcţiilor sociale ale limbii române, ci consolidează starea de totdeauna: “lucrările de secretariat se efectuează în limba de stat sau în limba rusă”. În realitate, şi până astăzi, e “sau în limba rusă”.
12. Pe de o parte, pentru lucrătorii de conducere, pentru lucrătorii organelor puterii de stat, ai administraţiei de stat ş.a.m.d. se stabilesc cerinţe în ceea ce priveşte cunoaşterea limbii de stat (cu scopul de a se integra în activitatea economică, socială, culturală a ţării), iar pe de alta, “în instituţiile de învăţământ mediu de specialitate, în cele tehnico-profesionale şi superioare se asigură instruirea în limba de stat şi în limba rusă…” (articolul 20). În consecinţă, în toate instituţiile de învăţământ superior sunt grupe paralele: cu limba română şi cu limba rusă, unde cursurile se dublează. Statul iroseşte astfel surse suplimentare pentru a dubla cursurile universitare. Rezultatul acestor cheltuieli e că statul a pregătit specialişti nu “în virtutea obligaţiilor de serviciu” (articolul 7), ci specialişti pentru economia şi cultura ţării unde limba oficială, de stat e rusa.
13. Când Legislaţia lingvistică promovează cerinţa că “în instituţiile de învăţământ de toate gradele se asigură învăţarea limbii moldoveneşti ca obiect de studiu” (articolul 21), e un lucru firesc. Se învaţă limba ţării natale, se învaţă limba de stat, ai cărei cetăţeni suntem sau vom fi, întocmai ca în orice altă ţară. Nu este clară (de fapt se ştie de ce!) cerinţa ca “în clasele şi grupele cu instruire în limba moldovenească” să se introducă drept obiect de studiu obligatoriu, pe lângă franceză, engleză etc., şi limba rusă. nu ar fi mai civilizat ca o limbă străină să fie la alegerea elevilor, studenţilor?
14. Funcţiile limbii de stat sunt mărginite legislativ şi în alte domenii de activitate. Într-un stat independent denumirea ministerelor, departamentelor, întreprinderilor, instituţiilor, organizaţiilor, denumirea subdiviziunilor lor structurale ar trebui să fie numai în limba de stat, precum e în alte ţări (în Rusia – în limba rusă, în Anglia – în engleză, în Germania – în germană etc.). În republica Moldova toate aceste denumiri au alături şi varianta rusă (în conformitate cu articolul 25): Primăria – Примария, Fabrica – Фабрика, Universitatea – Университет, Şcoala – Школа etc. Astfel alolingvii nu au necesitatea de a însuşi limba de stat, deoarece în textele de informare vizuală ei au, de obicei, alături varianta rusă pe care o citesc.
Tot cu variante ruse sunt textele firmelor, afişelor, anunţurilor de publicitate, precum şi alte texte de informare vizuală, pentru că aceasta o cer toate articolele de la titlul VI “Limba în denumiri şi în informaţii”.
Am comentat aici numai o parte dintre articolele Legislaţiei lingvistice. De fapt, toate articolele din actele legislative nu dau nici o prioritate limbii de stat în ţara care se consideră independentă. Da, limba noastră e declarată limbă de stat. Prin formulările care le întâlnim aproape în toate articolele Legislaţiei, limba rusă nu este mai puţin “de stat” decât limba română:
– Limba rusă este limbă interetnică.
– În localităţile alolingve limba oficială, alături de română, e rusa, adică numai rusa.
– În anumite domenii de activitate Legislaţia nici “nu reglementează folosirea limbilor”, astfel limba rusă rămânând în funcţie de limbă oficială.
– În relaţiile cu organele puterii de stat, ale administraţiei de stat, cu întreprinderile, instituţiile limba de comunicare e româna sau rusa (de fapt, e rusa).
– Limba lucrărilor de secretariat e româna sau rusa.
– Actele şi toate documentele puterii de stat şi ale administraţiei se întocmesc şi se adoptă în limba de stat sau rusă.
– Eliberarea documentelor e la alegerea cetăţeanului: română sau rusă.
– În toate instanţele de stat se primesc şi se examinează documentele prezentate în română sau rusă.
– Documentaţia şi alte informaţii care se expediază peste hotare “se întocmesc în limba rusă sau într-o altă limbă acceptabilă (de română nici nu se pomeneşte).
– Limba procedurii penale, civile şi a cazurilor administrative este cea de stat, dar cu traducere în limba rusă.
– Limba organelor arbitrajului de stat e cea de stat sau altă limbă acceptabilă (adică rusa).
– Limba textelor de informare vizuală e limba de stat sau rusă (sau una şi alta).
– Pentru sectorul privat nici nu se reglementează utilizarea limbilor.
Prin formulările “în limba de stat sau rusă”, “limba de stat sau altă limbă acceptabilă”, pe care le întâlnim în Legislaţie, limba rusă este recunoscută ca limbă oficială, ca şi româna care-i de stat. Funcţiile sociale ale limbii ruse în Republica Moldova sunt aceleaşi ca şi ale limbii române. Limba rusă este astfel limbă de stat nedeclarată. Aşa, nedeclarată fiind, e limba a doua care are funcţiile limbii de stat în detrimentul limbii române.
Împărtăşim cu deosebite emoţii alarmarea tuturor oamenilor de bună-credinţă, care sunt profund îngrijoraţi pentru soarta limbii române, “singura avere comună a unui popor” (G. Coşbuc) şi pun umărul la cauza comună, de întoarcere a ei acasă. Nu o dată organele de resort, în special Departamentul limbilor, au efectuat controale la întreprinderi, în diferite organizaţii, depistând cazuri revoltătoare de “încălcare” a Legislaţiei. Da, limba de comunicare, limba lucrărilor de secretariat, limba informaţiei vizuale în aceste întreprinderi şi organizaţii a rămas tot rusa. Îngrijorează mult această situaţie. Lucrătorii de conducere, cu unele excepţii, cum n-au ştiut limba română, aşa şi nu o ştiu, deoarece nu au nevoie de ea. Paradoxal ar fi ca lucrătorii de conducere din Moscova să nu cunoască limba rusă. La Chişinău acest fapt e un lucru “normal”.
Actele legislative cu privire la decretarea limbii române drept limbă de stat şi revenirea la grafia latină prevăd şi răspunderea personală a conducătorilor pentru nerespectarea prevederilor Legislaţiei şi pentru crearea obstacolelor la funcţionarea limbii de stat (articolele 30 şi 31).
Reproşurile aduse unor conducători pentru nerespectarea Legislaţiei lingvistice, tuturor alolingvilor care sunt cetăţeni de zeci de ani ai Republicii Moldova, dar nu pot lega două cuvinte în limba de stat, sunt cu temei şi trebuie să aibă efect asupra persoanelor vizate. Dar situaţia nu se schimbă. S-a creat astfel un caz bizar: pe de o parte Legislaţia spune că toţi conducătorii organelor puterii de stat şi ai administraţiei poartă răspundere penală pentru nerespectarea legislaţiei, pentru faptul că nu promovează limba de stat, pe de altă parte toate articolele legislaţiei prevăd funcţionarea “limbii de stat sau a limbii ruse (acceptabile)”. Astfel, dacă limba de stat e înlocuită cu cea rusă, nu este o încălcare a legislaţiei, căci însuşi documentul juridic legiferează promovarea limbii ruse la nivel de limbă oficială, cu aceleaşi funcţii ca ale celei declarate de stat. În legătură cu această stare de lucruri, Legislaţia adoptată în condiţiile unei lupte naţionale înverşunate, pe când încă ne aflam în sistemul totalitar al Uniunii Sovietice, şi-a pierdut valoarea, ea însăşi fiind un obstacol serios în procesul de avansare a limbii române în funcţiile ei fireşti, ca limbă de stat. Se cere de urgenţă elaborarea şi aprobarea parlamentară a unui nou text al Legislaţiei lingvistice, care să ţină cont de condiţiile unui stat independent, în care şi limba este un atribut al acestei independenţe.
O asemenea Legislaţie lingvistică, elaborată ţinând cont de condiţiile noi, cu efect în promovarea limbii de stat, ar fi aceea care, eventual, ar susţine următoarele postulate:
1. Limba de stat a Republicii Moldova este limba română.
2. Limba română este limba de comunicare interetnică în Republica Moldova.
3. În absolut toate localităţile din Republica Moldova (şi în cele alolingve!) limba oficială (de stat) e numai limba română.
4. Cunoaşterea limbii române este obligatorie pentru toţi cetăţenii Republicii Moldova.
5. Limba de lucru în organele puterii de stat, ale administraţiei, la întreprinderi, în instituţii şi organizaţii (atât de stat, cât şi particulare) este numai limba de stat (inclusiv în localităţile alolingve).
6. Limba manifestărilor şi lucrărilor de stat e numai limba română.
7. Limba textelor de informare vizuală e numai limba română ş.a.m.d.
Altfel spus, articolele Legislaţiei lingvistice nu trebuie să conţină alternativa “limba de stat sau rusă (altă limbă acceptabilă)”, ci numai limba română. Legislaţia, fireşte, nu va reglementa folosirea limbilor în relaţiile personale.
numai prin elaborarea şi aprobarea unei noi legislaţii, în vederea cerinţelor de mai sus, situaţia lingvistică nu poate să se schimbe radical. Se mai cere şi trasarea unui sistem de măsuri în vederea executării legislaţiei lingvistice noi. Aceste măsuri trebuie să genereze amplificarea funcţiilor sociale ale limbii române şi prin condiţiile în care alolingvii au nevoie de limba de stat şi anume:
– pentru a căpăta cetăţenia Republicii Moldova;
– pentru a deveni lucrători de conducere;
– pentru a-şi exercita funcţiile de serviciu în limba de stat;
– pentru relaţiile cu organele puterii de stat şi ale administraţiei;
– pentru a putea executa lucrările de secretariat;
– pentru a participa la procedura penală, civilă sau a cazurilor administrative;
– pentru a-şi putea continua studiile;
– pentru a citi şi a înţelege textele de informare vizuală ş.a.m.d.
Un rol deosebit l-ar avea o politică lingvistică a statului, benefică pentru întoarcerea funcţiilor sociale fireşti limbii de stat. O astfel de politică poate fi inspirată din experienţa statelor civilizate, în care limba oficială este o necesitate vitală pentru toţi cetăţenii care vor să se integreze în procesul economic şi cultural al ţării. Cu atât mai mult, cu cât studierea limbii de stat de către alolingvi contribuie la consolidarea toleranţei şi la o mai bună înţelegere între persoanele ce aparţin unor naţiuni şi etnii diferite.