Tragismul limbii de stat
Pentru tiparPrezentăm succint noţiunile de românofoni şi rusofoni. Rădăcinile istorice ale acestor fenomene lingvistice sunt legate de spaţiile dominante ale limbilor română şi rusă pe teritoriul Basarabiei.
Astfel, aproape 25 de ani, în perioadele 1918-1940 şi 1941-1944, basarabenii s-au aflat în spaţiul Regatului Român (în patria-mamă). Acest lucru ne-a ajutat să conturăm integral respectivele noţiuni lingvistice (românofoni şi rusofoni) contrapuse.
Deci, începând cu 1918, nu numai românii basarabeni, ci şi grupurile etnice din Basarabia (ucrainenii, găgăuzii, bulgarii ş. a.) au fost încorporate fundamental, cel puţin, în două instituţii regale:
Primo, în învăţământul de toate gradele şi, secundo, mai mult de 20 de contingentede premilitari şi-au făcut serviciul militar în armataromână. În felul acesta au fost create condiţii ca basarabenii, indiferent de etnie,să cunoască satisfăcător sau chiar să vorbeascăcurent limba română, devenind astfel românofoni. Unii dintre aceştia, deja la o vârstă onorabilă, trăiesc şi astăzi.
După raptul ţinutului basarabean, începând cu 1940 şi 1944, atât grupurile etnice, cât şi populaţia titulară – românii moldoveni1 – au fost obligate să vorbească limba rusă, care funcţiona, de fapt, ca limbă de stat în întreaga Uniune Sovietică. În noile condiţii s-a început un proces masiv de rusificare, de asimilare lingvistică. Cu cât grupurile etnice conlocuitoare din Basarabia erau mai puţin numeroase, cu atât gradul de asimilare era mai cuprinzător şi mai profund. Astfel, după 1945, şcoala naţională a românilor moldoveni a fost scoasă din circuitul de instruire a etniilor naţionale basarabene – s-a statornicit rusofonia, care a înlocuit totalmente românofonia, fapt care a dus la înstrăinare şi suspiciune între grupurile etnice şi populaţia majoritară, la instabilitate socială pe teritoriul actualei Republici Moldova.
* * *
Pe parcursul celor12 ani de la adoptare, implementarea legislaţiei lingvistice decurge în condiţii care convenţional ar putea fi împărţite în trei perioade. Primaar fi 1989-1991 – perioadă în care se intensificau procesele descompunerii, dezagregării statalităţii imperiului U.R.S.S., mai ales începând cu evenimentul crucial–abrogarea faimosului articol 6din Constituţia Uniunii Sovietice, fapt care a declanşat explodarea ireversibilă a arcului ce încingea butoiul satanic al ideologiei totalitare, pe de o parte, şi legiferareaistoricelor documente de către ultimul parlament sovietizat al R.S.S.M. Este vorba de adoptarea actelor cu privire la decretarea “limbii moldoveneşti drept limbă de stat şi revenirea la grafia latină”.Ambele documente au fost aprobate aproape unanim (un singur deputat votând împotrivă)de către sesiunea a 13-a a Sovietului Suprem al R.S.S.M. din 1989. În acele condiţii prin noţiunea de limbă “moldovenească” se subînţelegea, de fapt, limba română. Victoria din 1989 ar fi fost imposibilă dacă cineva ar fi cerut atunci denumirea corectă a limbii noastre, adică limba română. Apropo, în Ţările Baltice legile cu privire la limbi conţin, în temei, aceleaşi postulate. La ei limbile de stat proclamate de jure, în esenţă, demult circulau de facto. La noi, însă, raportată la toată populaţia noastră, ţinând cont şi de felul nostru de a fi şi de mediul lingvistic suprarusificat,problema redresării de facto a situaţiei lingvistice merge în contradictoriu şi foarte anevoios (potrivit recensământului din 1 ianuarie 1989, cotele rusificăriioraşelor noastre, în mare măsură pe contul creşterii mecanice a populaţiei purtătoare a acestei limbi în anii puterii sovietice, au atins culmi nebănuite: Tiraspol – 82%, Râbniţa – 67%, Tighina – 75%, Dubăsari – 67%, Bălţi – 63%, Chişinău – 58%, Cahul – 51% etc.). Actualmente, din cele 270 de ziare care se editează în Republica Moldova 180 apar în limba rusă şi doar 83 în limba română2.
Marile bătălii pentru limbă, de multe ori încrâncenate, au fost trăite intens pe această palmă de pământ a Moldovei istorice, unde de atâta timp se manifesta marea vrerea poporului pentru restabilirea demnităţii fiinţei noastre naţionale, eliberarea de umilire şi înjosire naţională. Aceste aspiraţii au fost demonstrate plenar de prima Mare Adunare Naţională din 27 august 1989, când sute de miide cetăţeni au îngenuncheatcu icoanele la piept şi au ridicat sus tricolorul, flamura slobozeniei şi redeşteptării, declanşând astfel procesele de eliberareşi renaştere naţională,dar şi cele de independenţă,de rupere de la imperiu.
De altfel, aceste evenimente erau urmărite, ascultate şi privite la micul ecran, ne scria profesorul Vasile Fluturel (vicepreşedintele societăţii culturale “Plai Mioritic”, Iaşi – Chişinău – Cernăuţi), “şi-n dreapta Prutului de către milioane de români”. Zile şi nopţi la rând veghea “era starea noastră de existenţă, iar somnul – ceva convenţional: toţi aşteptam cu sufletul la gură verdictul”.
Noua putere în persoana noului parlament democratic, ales pe bază de alternativă(17.04.1990), a adoptat două documente fundamentale pentru înfiriparea noii noastre statalităţi – Republica Moldova. Primul – Declaraţia despre Suveranitate(23.06.1990), al doilea – Declaraţia despre Independenţa Republicii Moldova(27.08.1991). În această primă perioadă – cea mai activă –avea locun proces intens de implementare a legislaţiei lingvistice. O parte impunătoare de alolingvi au început să înveţe limba română benevol. Dar nepăsarea, iar uneori chiar ostilitatea guvernanţilor (cum a fost, de exemplu, în timpul guvernării agro-interfrontiste) faţă de această legislaţie i-a descurajat pe alolingvi, făcându-i să abandoneze ideea de a studia limba de stat, deşi unii părinţi rusofoni îşi duc copiii în şcoli cu predare în limba română, mai ales în mediul rural3. Aceasta ne face să ne amintim de concluziile înţelepte ale marelui nostru patriot Elena Alistar,care în vremea sa a sorbit din plin paharul amar al străinismului ostil. Da, în mare parte, vina pentru starea de lucruri creată o atribuim şovinismului velicorus. Însă “adevăraţii şi marii vinovaţi suntem noi.Ei ne-au răpit-o (Basarabia – I.B.), noi însă am îngropat-ocu indiferenţanoastră de care, se pare, nici astăzinu suntem în stare a ne scutura” (vezi “L. A.”, 18 decembrie 1997).
Perioada a douae legată de timpul guvernării P.D.A.M., care împreună cu interfrontiştii au alcătuit coaliţia majoritară în parlament. Aceştia şi-au propus drept scop promovarea unei politici nostalgice restauraţioniste, de lichidare a marilor cuceriri istorice din 1989-1991 – o linie de conduită antinaţională.
Deja în noua Constituţie de la 29.07.1994, în care prin articolul 13 se stipulează că “limba de stat este limba moldovenească”, s-a neglijat încă un aspect crucial din concepţia lingvistică legiferată în august 1989: identitatealimbilor vorbite pe ambele maluri ale Prutului – “identitatea lingvistică moldo-română”.
În această ordine de idei, în Constituţie, a fost ignorată totalmente piatra definitorie a suportului fundamental al noii statalităţi – Actul de Independenţă a Republicii Moldova,în alineatul şapte al căruia e fixat: “Republica Moldova şi-a reafirmat aspiraţiile… privind decretarea limbii româneca limbă de stat”. Deci, denumirea corectă a limbii noastre – română – a fost votată în parlament în această Declaraţie la 27 august 1991. Aşadar, în documentul respectiv se recunoaşte unitatea glotonimică în întreg spaţiul spiritual al neamului românesc.
Nu s-a ţinut cont nici de utilizarea corectă a glotonimului “limba română”, de altfel acesta a fost rostit pentru prima dată oficial la 31 august 1992 de către Preşedintele statului. Guvernanţii agrarieni au introdus în circuitul oficial ideologia moldovenismului primitiv4.Pentru a controla şi a dirija mai uşor, în sensul acestei ideologii, procesul “implementării” de facto a legislaţiei lingvistice, a fost lichidată structura statală – Departamentul limbilor,fapt ce a determinat revenirea limbii ruse atât în structurile statale, cât şi în cele economice, comerciale etc.
După căderea catastrofală a guvernării agro-interfrontiste, începe perioada atreia a eforturilor orientate spre implementarea legislaţiei lingvistice. Astfel, pentru respectarea acestei legislaţii a fost creat Departamentul Relaţii Naţionale şi Funcţionarea Limbilor,dar mare lucru nu s-a reuşit. S-au realizat prevederile articolului 4din legislaţia lingvistică din 1989, care a permis formarea comunităţilor etnice,dar noul departament n-are un program concret de naturalizare-integrarepentru alogeni şi de însuşire a limbii române de către grupurile etnice. Până azi nu funcţionează articolul 7, care prevede atestarea tuturor organelor puterii de stat în ce priveşte cunoaşterea limbii române ca limbă oficială. Sunt neglijate articolele 27-31.
Majoritatea funcţionarilor alolingvi nu cunosc nici limba de stat, nici legislaţia lingvistică. Mulţi dintre diriguitorii aparatului de conducere şi administraţie (atât cei numiţi,cât şi cei aleşi)ignoreazălimba de stat. Aici tronează monolingvismul rusesccare, în condiţiile colectivelor compuse din persoane ce aparţin diferitor grupuri etnice, creează un disconfort psihologic.Atare conducători devin purtătorii unei confruntări permanenteîn mediul lor de muncă şi trai.
Această stare de lucruri menţine, încurajează şi prezintă o sursă permanentă de erodarea independenţei prin fortificarea separatismului spiritual.subliniem în mod expres că la baza lichidării barierei create de separatismul spiritualîn concepţia legislaţiei lingvistice, repet, au fost formulate articolele 21-23referitoare la instituţiile de învăţământ, potrivit cărora tânăra generaţie (de la grădiniţă până la absolvirea şcolii medii – vârsta când cel mai uşor se însuşeşte o limbă) va învăţa şi va cunoaşte româna în şcolile alolingve şi mai ales în cele cu predare în limba rusă. Conform legislaţiei lingvistice exista posibilitatea ca, în atare condiţii, în decursul uneigeneraţii,să dispară separatismul spiritual5şi în genere să fie lichidatăproblema monolingvismului. Dar tocmai această idee din legislaţia lingvistică, ce ar fi putut aduce înţelegere, prietenie şi stabilitateîntr-un stat care pretinde a fi de drept şi independent a fost rău realizată6.
Astăzi, ca şi acum doisprezece ani, a apărut o nouă generaţie de rusofoni, majoritatea dintre ei născuţi în aceste teritorii, foarte bine şcoliţi, dar care de fapt n-au învăţat nici în grădiniţe, nici în şcoli, gimnazii ori licee limba oficială a statului. Acea categorie dintre ei, de altfel destul de numeroasă, care e atrasă în circuitul businessului şi al comerţului, în structurile economice, deseori manifestă un comportament agresiv şi sfidător faţă de valorile autohtonilor, bineînţeles că nu şi faţă de cele din sfera materială.
Poate că fără adoptarea unor amendamente la legea despre cetăţenie,ca cea adoptată acum 12 ani în Ţările Baltice – lege care n-a cunoscut compromisul, – fără respectarea de către alolingvii Moldovei a unui program statal de naturalizare-integrare, şi în primul rând cunoaşterea limbii oficiale a acestui stat, independenţa Republicii Moldovase găseşte într-o permanentă stare de erodare.
Din cele relatate rezultă câteva concluzii:
Primo. Orice comunitate de alolingvi, care nu-şi pune drept scop însuşirea limbii oficiale a statului în care trăiesc membrii săi, nuse poate integraîn societate şi continuă să rămână o sursă de instabilitate.
Secundo. Conform dreptului internaţional, într-un stat în care există grupuri etnice, gradul autonomiei culturale a acestora nu poate depăşi suveranitatea şi independenţa statului în întregime. De exemplu, nici o comunitate de alogeni, care cere autonomie culturală, nu poate pretinde să devină o organizaţie statală în cadrul Republicii Moldova, cum vor forţele extremiste din Transnistria, Găgăuzia sau raionul Taraclia. În felul acesta ar apărea zeci de state în stat,ceea ce ar constitui noi surse de destabilizare şi anarhie în societate7.
Terţo. Din cauza nerespectării legislaţiei lingvistice şi a lipsei unui program de naturalizare şi integrare a grupurilor etnice, o mare parte din patrimoniul naţionala trecut în mâna unor alolingvi care de fapt nu recunosc independenţa statului Republica Moldova. În economia Moldovei această categorie de businessmeni atinge o cifră impunătoare şi prezintă un pericol pentru patrimoniul naţional şi pentru independenţa economicăa ţării, mai ales prin intermediul economiei tenebre. Din acest punct de vedere se încalcă o serie de legi fundamentale. Dacă s-ar fi procedat şi la noi ca în Ţările Baltice, unde legea despre cetăţenie vizează direct cunoaşterea limbii oficiale şi prin ea dreptul la patrimoniu, la avuţiile naţionale,astăzi nu ne-am fi pomenit în situaţia când cunoaşterea limbii de stat de către unele grupări de orientare antinaţională depinde, cu unele excepţii, nu de interesele statului, ci de propriile lor interese. În această privinţă, statul Republica Moldova a manifestat, pe parcursul celor zece ani, o indiferenţă totală. Astfel, în cei 12 ani de la adoptarea legislaţiei lingvistice, n-am reuşit să înlăturăm instabilitatea,neîncrederea şi suspiciunea în relaţiile interetnice. Legislaţia lingvistică nu este implementată, mai mult, în ultima vreme se înteţesc atacurile la încercările de realizare a ei. De exemplu, încălcarea prevederilor articolului 27, care se referă la limba formularelor, a textelor şi anunţurilor publice, a denumirilor de mărfuri, permanent generează o stare de conflict (în apărarea celor care încalcă legislaţia lingvistică în această privinţă, cu etichetări dintre cele mai şocante, a ieşit ziarul “Komsomolskaia pravda”). În acest sens, nu putem să nu fim de acord cu istoricul Ion Ţurcanu, care menţionează că în domeniul de bază – cel economic – cu toate compartimentele lui multifuncţionale, inclusiv în sfera financiară,limba română e aproape totalmente neglijată. Mai mult, domnia sa afirmă că “limba rusă nu a cedat… limbii de stat nici un milimetru din terenul pe care l-a stăpânit în regimul sovietic”8(revista “L. R.”, nr. 6-7, 1999, pag. 38).
Transnistria, care a lichidat ordinea constituţională a Republicii Moldova, încă în 1989 a abrogatlegislaţia lingvistică. Chişinăul însă a făcut cedări esenţiale,de exemplu, agenţilor economici din Transnistria, cărora li s-au acordat înlesniri economice importante (ştampile vamale şi paşapoarte diplomatice), astfel încât acest stat separatist, nerecunoscut de nimeni, a fost salvat de la pieire nu numai în plan economic.Apropo, şi aici nu poţi să nu-ţi aminteşti de teza marelui gânditor Cato, semnificativă pentru întreaga noastră republică roasă de corupţie: “Hoţii, care fură de la particulari, îşi duc viaţa în lanţuri, pe când tâlharii poporului trăiesc în aur şi în purpură”. Unde mai pui faptul că mii de tiraspoleni au două cetăţenii9.
Concluzia este mai mult decât gravă: aceşti factori de ordin atât politic, cât şi economic destabilizează, şi compromit încercările investitorilor străini de a susţine reformeleîn Republica Moldova.
Şi încă un paradox: în condiţiile dezintegrării Uniunii Sovietice, conducerea R.S.S.M. a pus în mişcare mecanismul de însuşire a limbii de stat prin adoptarea legislaţiei lingvistice de către Sovietul Suprem în 1989, pe când în condiţiile obţinerii independenţei Republicii Moldova această vrere,acest curaj al clasei politice noipentru realizarea măcar a articolului7 a dispărut…
Diferite comisii guvernamentale au pregătit proiecte de hotărâri pentru îndeplinirea efectivă a unui şir de articole din legislaţia lingvistică, dar n-a fost realizat nici unul!
E absolut necesar, e un imperativ de a ajusta legislaţia lingvistică din 1989 la interesele naţionale ale Republicii Moldova.
După cum este fixat în articolul 3 din legislaţia lingvistică, pe întreg teritoriul republicii Moldova, alături de limba moldovenească se permite folosirea limbii ruse drept limbă de comunicare. Actualmente limba rusă continuă să-şi folosească acest drept, pe când limba de stat e ignorată, de facto, în Găgăuzia şi judeţul naţional bulgar, iar în ceea ce priveşte Transnistria, legislaţia lingvistică nu există din septembrie 1989.
P.S. 1. Şi încă ceva, domnilor de la conducerea de vârf – cei cărora le vine încă greu să comunice în limba oficială, încercaţi măcar domniile voastre, oameni de stat, să respectaţi articolul 7 din legislaţia lingvistică şi o să vedeţi mişcarea pozitivă, crescândă pe întreaga verticală diriguitoare la toatenivelurile. Această mişcare se va produce şi pentru funcţionarii de stat, care nu cunosc româna. Încercaţi acest experiment de ordin psihologic: “Ce face şeful e obligatoriu, de obicei, să facă şi subalternii”. Gradul de realizare a acestui experiment depinde direct de gradul real al libertăţilor civile existente în societate.
În rezolvarea acestei probleme poate servi drept exemplu politica lingvistică a statului Israel, care prin cunoscutele sale cursuri-şcoli, numite ULPAN creează condiţii ca în decurs de şase luni cetăţenii alolingvi să se integreze în societatea israeliană învăţând limba de stat. Astfel se lichidează separatismul – sursă de instabilitate şi deformare a relaţiilor interetnice.
Societatea noastră, din cauza cunoscutelor disensiuni din tabăra clasei politice, a rămas simţitor divizată, fapt ce ne face să ne amintim, a câta oară, de cuvintele anticului Herodot: “Traciisunt un popor numeros. Dacă s-ar uni, ei ar deveni de neînvins”. Doar o durere insuportabilă, concentrată, a întregii Basarabii, hârţuite nemilos şi umilitor de către cele trei imperii, a putut, în 1989, să ne unească pentru o clipită pe toţi moldovenii de la est de Prut.
“Ceea ce am trăit în 1989, – scria criticul literar şi politicianul Andrei Ţurcanu, – se întâmplă unui popor o dată la o jumătate de mileniu. Însă la prima răscruce a slobozeniei noastre, interesul naţional s-a întâlnit cu diversiunea străină şi cu secătura autohtonă. În calea noastră s-a postat un întreg Fanar postsovietic”. Când oare vom ţine cont de experienţa noastră istorică amară şi de spusele anticului filozof?
Marii fii ai acestui pământ deja în vremurile noastre pline de nelinişte ne-au atenţionat: “Vrăjmaşii noştri stau la hotare –/ Vrăjmaşii cât frunză şi iarbă,/ La spatele nostru şi înăuntru ţării noastre dar cel mai mare duşman este în mijlocul nostru./Acesta este neunirea./ Fraţii mei! Biruiţi acest straşnic duşman/ Şi noi vom birui totul (Pan. Halippa, Colecţia Testament, Muzeum, 2001).
P. S. 2. Grigore Vieru îi spunea dlui Ion Ţurcanu: “...nu cred că oamenii politici lipsesc cu desăvârşire la noi, după cum afirmi, mai degrabă lipseşte unitatea naţională dintre ei. Chiar lipseşte cu desăvârşire” (L.A., 28.VI.2001).
Şi acum, colac peste pupăză, noua clasă politică din parlament a adoptat o lege cu 78(!) de voturi privind dreptul grupurilor etnice. În această lege, în articolul 9, după cum scrie redactorul-şef al publicaţiei “Săptămâna”: “Statul permite minorităţilor să nu înveţe niciodată şi nicicând limba” majoritarilor, adică limba de stat. Mai departe, domnia sa continuă indignat: “În Moldova există o serie de omănaşi cărora le pute de noi. Măi, da când vezi că îţi pute, ce faci? Îţi muţi locul” (articolul “Parlamentul a aprobat o lege care îi obligă pe moldoveni să vorbească ruseşte” din “Săptămâna” de la 27 iulie a.c., pag. 14-15).
În aceeaşi ordine de idei, în “Declaraţia de protest a Consiliului Uniunii Scriitorilor din R. Moldova în legătură cu acţiunile actualeiguvernări privind rusificarea populaţiei...”, citim că “prevederile Legii privind protecţia minorităţilor naţionale adoptate recent lezează drepturile majorităţii populaţiei şi duc la rusificarea continuă a românilor moldoveni şi a ucrainenilor, găgăuzilor, bulgarilor...”. Mai mult, a fost distrusă Direcţia Limbi a Departamentului de Stat pentru Relaţii Interetnice şi Funcţionarea Limbilor, s-a purces la revizuirea programelor de studiere a limbii, literaturii şi istoriei, încercându-se schimbarea denumirii acestora. Acţiunile respective nu au nimic comun cu adevărul ştiinţific şi istoric, la bază fiind motive politice şi ideologice. (L.A., 2.VIII a.c.).
După cum se vede, indiferentismul, izolaţionismul, neunirea noastră şi străinismul, care s-au lăbărţat peste noi şi-n noi, ne seacă ucigător cele trei izvoare existenţiale ale fiinţei noastre naţionale – izvoare din “cele trei fântâni – Credinţa, Limba şi Istoria noastră” (Gr. Vieru, “Glasul Naţiunii”, martie 2000).
Tratatul moldo-rus s-a copt în bucătăria diplomatică... Moscova insistă ca limba rusă să fie numită în Tratat “limbă de comunicare interetnică” şi să fie menţionat rolul “deosebit” al acesteia în dezvoltarea “culturii moldoveneşti” (“Jurnal Naţional”, 11.VIII.2001). În cazul adoptării limbii ruse drept a doua limbă de stat, ar fi o deznaţionalizare legiferată şi deci vârful de lance altragismului limbii de stat – româna, adoptată în 1989.
Se creează impresia că prin intensificarea politicii de rusificare, noul areopag guvernant neocomunist, prorusesc ne implică tot mai profund în procesele de gubernizare a Republicii Moldova.
Intensificarea oricăror schimburi de mărfuri, instalaţii tehnico-industriale moldo-ruse, relaţii de ordin economic, comercial ori sociouman etc. este mai mult decât acceptabilă. Astfel de relaţii sunt normale între două popoare, între statele noastre. Aici nu poate rezistaopinia de sorginte şovină – velocorusă, precum că chipurile, în mediile intelectuale moldovene se propagă rusofobia. Nu domnilor, orice om cult apreciază la justa-i valoare marea cultură rusă şi limba acesteia. Sunt bine cunoscute înaltul potenţial intelectual al ruşilor şi ponderea talentelor acestui popor în cultura universală.
Buna convieţuire între Federaţia Rusă şi Republica Moldova poate avea sorţi de izbândă în condiţiile ocrotirii libertăţilor. Însă toate acestea necesită condiţionarea prin eliminarea oricăror tente discriminatorii şi acaparaţioniste,indiferent de provenienţa lor transnaţională ori internă, care subminează centrele noastre strategice, inclusiv şi cele ce ţin de politica lingvistică. Toate aceste manifestări nu pot fi admise, dat fiind faptul că ele erodează, lezează suveranitatea şi independenţa noastră. E un imperativ de a se ţine cont de cucerirea libertăţilor civice şi a însemnelor noastre statale, naţionale din perioada istorică 1989–1991, intrată în istorie ca un Act de Renaştere şi Eliberare Naţională, atât în sfera spirituală, cât în cea anticorupţionistă din domeniul economic şi administrativ.
Domnilor, dacă într-adevăr se vrea, tare se vrea pace, linişte în societatea noastră, atunci unul dintre factorii magistrali în atingerea acestui scop ar fi şi ocrotirea10, însuşirea limbii oficiale, cel puţin în mediul grădiniţelor de copii, în cel liceal şi studenţesc, în mediul guvernanţilor şi funcţionarilor, creându-se totodată condiţii pentru însuşirea limbilor materne de către grupurile etnice, cum se face în toate ţările civilizate, în societăţile nedivizate, normale. În rest, aşa să ne ajute Dumnezeu.
NOTE
1 Folosirea Etnonimului “Român” şi a Glotonimului “Limba Română” în plan ştiinţific şi istoric sunt argumentate cu lux de amănunte în lucrarea pedagogului Gheorghe Pascari (“Scurtă schiţă istorică despre neam, limbă şi grafie”, Editura Museum, Chişinău, 2000). Începând cu documentele vechi de la începuturile formării Statului moldovenesc, letopiseţele lui Grigore Ureche şi Miron Costin, trecem în revistă şi lucrările savanţilor, feţelor bisericeşti, cum ar fi celebra “Cazanie” a Mitropolitului Varlaam, Pravilele domnitorului V. Lupu, ale stolnicului Constantin Cantacuzino, Mitropolitului Dosoftei, cărturarului Nicolae Milescu-Spătaru, domnitorului D. Cantemir, scriitorilor A. Russo, Gh. Asachi, C. Stamati, C. Stamati-Ciurea, C. Negruzzi, V. Alecsandri, A. Hâjdeu. B. p. Hasdeu, m. Eminescu, A. Mateevici ş.a., precum şi pe cele ale oamenilor de cultură, ale savanţilor, scriitorilor şi demnitarilor ruşi, acad. sovietic A. Sobolevski, scriitorul P. Svinin, viceguvernatorul Basarabiei F. Vighel, acad. L. Berg, E. Golubinski, A. Kuropatkin, istoricul P. Batiuşkov, savantul N. Durnovo, R. Pjotrovski, şi ale clasicilor marxism-leninismului, K. Marx, F. Engels şi V. Lenin.
Vom face referinţă doar la unul dintre savanţii ruşi – filolog, istoric, membru corespondent al Academiei de ştiinţe din Rusia, profesor universitar la Moscova, Saratov, Mensk, Nicolai Durnovo (1876-1937), care scria următoarele rânduri de o mare rezonanţă ştiinţifică şi pedagogică, rânduri de o aleasă omenie şi nobleţe. Iată-le:
“Stăpânind o sută de ani Basarabia, ce-am făcut noi oare pentru populaţia românească şi pentru dezvoltarea ei culturală? N-am făcut nimic, căci toate şcolile influenţate de noi în Basarabia au drept scop transformarea românilor basarabeni în velicoruşi, ceea ce nu va reuşi.
Timp de peste 90 de ani, mai bine de un milion şi jumătate de români din Basarabia este lipsit de clerul lor. Cu toate legile fundamentale ale imperiului... moldovenii ortodocşi nu au nici un episcop naţional sau măcar pe unul care să cunoască limba română...
Când mă podideau, câteodată, amintirile, îmi apare una dintre ele, cea mai plăcută pentru mine: o grămadă de copii într-un sat moldovenesc de pe malul Nistrului, – aceste flori pământene ale Basarabiei, – ieşind de la şcoală, scufundaţi în lumina soarelui, jucându-se şi gângurind româneşte, pe când învăţătorul lor, un tânăr idealist rus, venit de curând în Basarabia, îmi povesteşte, cu lacrimi în ochi, ce durere îl cuprinde: “doar asta e ca şi cum m-aş fi dus în Spania să-i învăţ pe copii de acolo ruseşte. M-am văzut silit să-nvăţ, mai întâi, eu însumi moldoveneşte”.
Şi bietul apostol al ministrului rus de învăţământ a început, deodată, să-mi spună vesel nişte zicători şi cântece moldoveneşti, la auzul cărora toţi copii au alergat spre noi, cei doi ruşi ascultând cu bucurie şi mândrie pe elevul lor comun! Un băieţel mic, dar serios, a vrut să-l corecteze pe învăţător, dar l-au oprit colegii săi. Atunci i-am dat voie să vină la mine, l-am sărutat şi l-am rugat să-mi spună ce observaţii şi corectări voia să facă.
Şi ne-a dat, acest băietaş, o lecţie bună, mie şi învăţătorului. El a făcut să ni se descopere nişte legi fireşti ale limbii române populare... El avea în căpşorul lui o întreagă lume naţională, lume pe care noi n-o cunoaştem, lume care, în limba lui de copil, era atât de frumoasă şi care avea să dispară în Basarabia din vina noastră...
Atunci am înţeles eu păcatul acela imens, care se face în Rusia, privind pe românul basarabean (...). Acum, când îmi amintesc de băieţelul acela, mă aşez şi scriu pentru a mia şi una oară că Basarabia trebuie să fie românească” ... (N. N. Durnovo, Politica pan-slavistă rusă, Petersburg, 1908).
2 În cadrul mass-media, presei electronice de expresie rusă, în care persistă nu puţine convingeri şi chiar atacuri de speţă şovină şi separatistă, cititorul acestor publicaţii, fiind necunoscător al limbii române într-o ţară suverană şi independentă ce are limbă de stat, e sortit să devină ostaticul unei atare ideologii şi, deci, un izvor al instabilităţii, revanşei şi zâzaniilor interetnice în societate. În atare împrejurări activitatea extremismului, exclusivismului politic, atât în aşa-zisa sferă “a dreptei”, cât şi în cea “a stângii”, de altfel ambele mergând braţ la braţ, împiedică procesele, tendinţele întăririi constituţionale statale în Republica Moldova.
3 Actualmente, la “Casa Limbii Române” din Chişinău se organizează cursuri de limba română pentru alolingvi. Deja au absolvit aceste cursuri, însuşind bine limba română, sute de audienţi. Casa Limbii Române, condusă de redactorul-şef al revistei “Limba Română” are o echipă de profesori, lingvişti de elită şi dispune de un bogat material didactic ce include şi un manual excelent de limba română pentru alolingvi, editat la Cluj-Napoca, însoţit de casete audio etc..
Cunoaşterea limbii oficiale de către alogenii cu viziuni proeuropene şi stabiliţi cu traiul în Republica Moldova, e susţinută de şcoala chişinăuiană de limbi moderne şi management. Astfel 30% din eleviicare-şi fac studiile în limba română sunt din familii alolingve.
4 Teoria despre existenţa a două naţiuni şi a două limbi – moldoveneasca şi româna – în spaţiul de la răsărit de Prut e o făcătură politică, antiştiinţifică a şovinismului ţarist-stalinist, care a fost ridicată la rangul de politică statală de o mică parte “intelectuală”, slugarnică din Republica Autonomă Moldovenească. Actualmente este propagată de unii dintre feciorii acestora şi părtaşii lor, ieniceri “academici” ai celor mai înrăiţi românofobi. Această teorie e prezentă pe teritoriul Basarabiei, Bucovinei şi nu numai.
5 Separatismul spiritual şi mai ales cel lingvistic continuă să fie o sursă de disconfort psihologic, de confruntare şi instabilitate. De altfel, atunci când un grup etnic îşi păstrează şi îşi dezvoltă cultura, limba, într-un cuvânt, spiritualitatea (potrivit cerinţelor dreptului internaţional), dar ignorează însuşirea limbii oficiale a unui stat independent, suveran, aceste grupuri etnice se izolează, până la separatism, care prezintă sursa principală de conflicte în societate. Acest fenomen este caracteristic şi pentru activitatea economică şi, drept urmare, apare separatismul economic, care cu timpul îmbracă haina separatismului politic.
6 Elevii moldoveni, potrivit legislaţiei lingvistice de la ’89, au însuşit limba rusă în şcoala lor naţională, pe când ruşii (cu mici excepţii) au rămas devotaţi monolingvismului rusesc. Astfel concepţia bazată pe bunăvoinţă şi antiseparatism a eşuat. În condiţiile independenţei noastre comuniştii obligă tineretul studios din şcoala românească să înveţelimba rusă.
7 Comratul se pronunţă, cu insistenţă, pentru federalizarea Republicii Moldova. Adunarea populară a UTA Gagauz-Yeri nu e mulţumită de autonomia dobândită, ei încearcă “…de a scoate definitiv de sub controlul Chişinăului sudul republicii” (“Luceafărul”, 16.VI. 2000).
8 După 10 ani de independenţă “Chişinăul a devenit mai rusesc decât în 1989. Capitalul se află în mâinile ruşilor, securitatea energetică a Republicii Moldova – la fel. În afară de Transnistria şi Armata a 14-a, ruşii mai au în mâinile lor autonomiagăgăuză, biserica, partidul lui Voronin şi o bună parte a elitei politice şi economice a Republicii Moldova. Frontiera cu România e şi a actualei CSI”. “Republica Moldova e o ţară ocupatăde ruşi, ei n-au plecat de aici nici după câţiva ani de renaştere naţională” (Constantin Tănase, “Flux”, 16.VI.2000).
Un alt aspect: “O atitudine extrem de obraznică şi lipsită de respect faţă de limba de stat o manifestă, cu o indiferenţă afişată, deţinătorii licenţelorde emisie a posturilor străine (arealul informativ al spaţiului Republicii Moldova e împânzit abuziv mai ales de centrele radiofonice ruseşti – 10 posturi ruseşti! Pe când în Federaţia Rusă nu se admite translarea unor posturi radiofonice străine). Conform acestor licenţe, posturile respective sunt datoare să emită 60% din programele lor în limba oficială a Republicii Moldova. Iată posturile care nu-şi îndeplinesc obligaţiile: FM, Europa Plus, Russkoe Radio, NITEM, Naşe Radio, Silver Rains, Radio Nostalgie, Radio d’Or, Radio Monte-Carlo, Exo Moscvî: posturi TV: ORT Moldova, TVC 21, NIT, Sun TV pentru translarea unor canale străine, cum ar fi EuroSport şi Discovery channel (aceste posturi transmit în limba rusă)” (“Flux”, 4.VII.2000).
9 Acest model cu două cetăţenii se referă şi la mulţi moldoveni.
10 Când e vorba de ocrotirea limbii de stat, exemplu de verticalitate ne dă vecinul nostru, Preşedintele Statului Ucraina, dl Leonid Kucima.
Ion Borşevici – 50 ani de activitate pedagogică
Născut în comuna Dinăuţi, regiunea Cernăuţi, România. Este doctor în filosofie (1967), profesor universitar (1990), academician al Academiei Personalităţilor Publice de pe lângă UNESCO şi Uniunea Europeană (de la 1 februarie 1999).
Studii: Institutul de Învăţători (Bălţi, 1951), U.P.S. (1954), doctoratul la facultatea de Filosofie a Universităţii “M.V. Lomonosov” din Moscova (1963-1966).
Domeniul ştiinţific de activitate: pedagogie. Experienţa profesională: profesor de istorie, director de şcoală (Bălţi, 1951-1961), lector superior la Universitatea Pedagogică “Alecu Russo” din Bălţi, recalificare în filosofie, Kiev (1961-1963), lector superior la Universitatea “Alecu Russo” din Bălţi (1966-1967), rector al aceleiaşi instituţii (1967-1975), rector al UPS “Ion Creangă” (1975-1992), rector de onoare al aceleiaşi Instituţii (din 1992), membru al Consiliului Prezidenţial, Director al Cabinetului şi Consilier Principal al preşedintelui Republicii Moldova (1990-1993), deputat în Parlamentul Republicii Moldova (1985-1994), Preşedinte al grupului parlamentar şi de experţi pentru pregătirea şi apărarea legislaţiei lingvistice adoptate la 31 august 1989, Ambasador Extraordinar şi plenipotenţiar al Republicii Moldova în Ucraina (1993-1994), consilier în
probleme de studii al rectorului ULIM (din 1994), director de onoare şi preşedinte al Consiliului ştiinţific al Institutului Social “D. Gusti” (filiala Chişinău), membru de onoare şi preşedinte al Consiliului ştiinţific al Institutului Civilizaţiei Dacice (Chişinău, din 1994), membru de onoare al Societăţii Dacia “Revival Internaţional”, New York, S.U.A., director al Centrului de Studii Analitice al ULIM (din 1994), profesor la Catedra de ştiinţe Umanistice a ULIM. Lucrări ştiinţifice – circa 250, între care monografii, broşuri, peste 200 articole. Lucrări ştiinţifico-didactice: manuale – 7.
Cărţi de autor sau articole fundamentale: Constituirea şi dezvoltarea teoriilor politice (Chişinău, 1991); Din istoria doctrinelor politice (Chişinău, 1996). Cursuri universitare: Cursuri de politologie, de sociolingvistică, de teorie politică, de istoria doctrinelor politice etc.
Titluri onorifice: Om emerit al învăţământului public al R.S.S.M. (1987), Diploma de Onoare “Magna cum Laudae” a Senatului ULIM (1 octombrie 1993). Distincţii: Ordinul “Insigna de onoare” (1971), “Drapelul Roşu de Muncă” (1976), “Prietenia Popoarelor” (1981), “Ordinul Republicii” (1996), medalia “Mihai Eminescu” (1999).
Personalia: Ciubucciu, Vlad, Omul din Ţara de Sus, Chişinău, 1996; Popa, Iulius, Rectorul meu, Chişinău, 1997; Ciubucciu, Vlad, Fecior de la poalele Carpaţilor, Chişinău, 1998; Ghimpu, Gheorghe, Conştiinţa naţională a românilor moldoveni, Chişinău, 1999; Dron, Ion, Ion Borşevici // “Capitala”, 22 martie 2000.
* * *
Stimate Domnule Ion Borşevici, Colegiul de redacţie al revistei “Limba Română” vă felicită cu ocazia împlinirii acestui frumos jubileu, dorindu-vă multă sănătate, spirit tineresc, noi energii creatoare şi forţe pentru a pune punctul pe i acolo unde nimeni altul nu e în stare s-o facă.