Româna literară, expresie a continuităţii în Republica Moldova
Pentru tiparStimaţi delegaţi ai Congresului I al Filologilor din Republica Moldova, stimaţi oaspeţi, colegi, considerăm că glotonimul “limba română” trebuie să-şi aibă, în cele din urmă, numai o singură explicaţie, cea strict ştiinţifică şi deloc sentimentală, politică, deoarece sentimentalismul sau “motivul sentimental nu-şi are rostul în cercetarea ştiinţifică a problemelor de limbă”1.
Avem certitudinea că până în prezent nu se acceptă sau nu se vrea acceptată îmbinarea “limba română”, deoarece nu se vrea înţeleasă noţiunea de limbă literară în raportul ei cu graiul. De aceea ne propunem în continuare să determinăm statutul teoretic şi practic al noţiunii de limbă literară, în general, şi, în particular, statutul originii şi continuităţii istorice a românei literare în Republica Moldova.
Potrivit definiţiei academice, limba literară formează aspectul normat şi cultivat al unei limbi naţionale. Altfel spus, limba literară este acea variantă a limbii naţionale, caracterizată printr-un sistem de norme, fixate în scris, care îi asigură o anumită unitate şi stabilitate, precum şi prin caracterul ei prelucrat, îngrijit. Limba literară dispune de o sferă largă de întrebuinţare, deoarece cuprinde producţiile şi manifestările culturale în sensul larg al cuvântului. Limba literară este limba scrierilor ştiinţifice, filosofice, beletristice. Limba literară este limba presei, limba vieţii politice, precum şi limba folosită în administraţie, şcoală, teatru, biserică etc. Limba literară este, totodată, un produs al vieţii culturale, economice, politice şi istorice a unui popor, ale cărui manifestări le exprimă în scris şi le transmite din generaţie în generaţie2. Această limbă la noi, în Republica Moldova, este Româna. De aceea, dacă mai există unele deosebiri de limbă în vorbirea unor oameni de la noi, acestea constituie doar nişte particularităţi ale graiului moldovenesc, dar nu o altă limbă.
Atare particularităţi dialectale există în toate limbile naţionale din lume. Bunăoară, dacă în regiunea Smolensk se vorbeşte altfel de cum se vorbeşte în regiunea Vladimir, aceasta nu înseamnă că se vorbesc două limbi: una smolenscheană şi alta vladimireană. Ambele aceste graiuri sunt părţi constituente ale aceleiaşi limbi ruse naţionale, iar ceea ce le apropie, le explică şi le uneşte este rusa literară. La noi limba cultă şi comună tuturor graiurilor – moldovenesc, muntenesc şi maramureşean – este româna literară.
Româna literară din Republica Moldova, la toţi parametrii doriţi şi posibili, strict şi impecabil, se suprapune cu româna literară de peste Prut şi de pretutindeni, fiindcă ea, atât în forma scrisă, cât şi în cea vorbită, constituie o creaţie comună, colectivă, rezultată din contopirea vechilor cuvinte vorbite şi scrise de oameni culţi ai celor trei ţări (Moldova, Muntenia şi Transilvania), începând cu secolul al XV-lea, de când tipăriturile diaconului Coresi de la Braşov au început să înlocuiască textele slavone din bisericile noastre naţionale.
la baza formării românei literare a stat textul biblic, tradus din slava veche sau din greaca medievală. Aceste traduceri constituie creaţii colective, la care participau grupuri întregi de tălmăcitori din diferite regiuni, ceea ce a făcut ca primele traduceri ale celor mai importante capitole din cărţile sfinte (Evanghelia, Apostolul, Psalmii) să nu reflecte doar limba din ţinut, deosebită de graiurile vorbite în alte regiuni. Copiştii de asemenea vroiau ca aceste cărţi să pătrundă peste tot, nivelându-se astfel deosebirile dialectale. Astfel, prin contribuţia tuturor graiurilor, s-a format limba noastră literară, româna, fixată la început în cărţile sfinte; şi tot această limbă, care a pătruns din biserică în graiul comun, a contribuit la păstrarea unităţii limbii române în toate provinciile, chiar şi în cele despărţite politiceşte veacuri de-a rândul.
“Până în secolul al XVI-lea fiecare dintre cele trei provincii istorice (Moldova, Muntenia şi Transilvania) avea un grai, sau un grup de graiuri, propriu, mai mult sau mai puţin deosebit de la una la alta, dar nici unul dintre textele vechi nu reprezintă vorbirea dintr-o singură arie geografică, ci toate se caracterizează printr-o limbă amestecată”3. Aşadar, este uşor de înţeles astăzi că româna literară din Republica Moldova a apărut ca o sinteză a graiurilor româneşti şi de aceea a fost şi este înţeleasă în toate regiunile locuite de români.
Nu numai acum, dar întotdeauna, în toate perioadele istoriei limbii române literare, identitatea limbii române literare de pe toate teritoriile s-a expus peremptoriu. Această suprapunere la toate nivelurile a fost demonstrată, nu de puţine ori, cu lux de argumente de mari somităţi ale lingvisticii româneşti din diferite timpuri. În această ordine de idei se impun mai cu seamă afirmaţiile lui B. P. Hasdeu, Ov. Densusianu, Em. Procopovici, S. Pop, Gh. Ivănescu, E. Coşeriu, R. A. Budagov, R. Piotrovski, V. V. Vinogradov ş.a. Astăzi, pentru oricare vorbitor de limba română, chiar fără ştiinţă de carte, dar şi fără ambiţii politice, este clar că în Republica Moldova se vorbeşte o română literară identică cu cea de peste Prut.
Limba română literară din Republica Moldova nu este o limbă născocită de politicienii anilor 89-90, după cum cred unii, nu este o limbă importată, ci este o limbă literară născută şi crescută aici, este o expresie colectivă a tuturor graiurilor, încadrată în normativele ei de cărturari din întreg arealul lingvistic românesc. În această privinţă scriitorul C. Hogaş face următoarea remarcă, foarte ingenioasă: “mai întâi limba literară românească nu e o limbă din Muntenia, asta cred că n-o poate crede decât numai un sergent major. La noi nu s-a întâmplat, ca în Italia de pildă, ca un dialect, graţie unor împrejurări culturale, să ajungă limbă literară. Limba noastră literară s-a format în toate părţile laolaltă şi e, întâi de toate, limba cărţilor bisericeşti”4. Prin urmare, româna literară din Republica Moldova nu poate fi legată, strict, de o anumită zonă. la fundamentarea ei au contribuit toate graiurile, ceea ce nu ne dă nici un drept şi nici un temei să o numim altfel, decât română.
Textul biblic nu numai că a stat la baza formării românei literare, dar a menţinut-o pe verticală în procesul evoluţiei ei istorice, a menţinut-o în normativele ei în toate regiunile, chiar şi în cele despărţite politic. Bunăoară, în Basarabia anilor 1812-1918 numai româna literară din biserică a susţinut beneficul proces de continuitate lingvistică, dar şi culturală, fiindcă ea, româna literară biblică, a rămas intactă, consecventă, şi aceasta s-a realizat graţie distinsului Mitropolit al Basarabiei şi Hotinului Gavriil Bănulescu Bodoni şi din marele patriotism creştin-ortodox al “Societăţii biblice ruse” de la Sankt-Petersburg. De exemplu, renumita Liturghie de la 1815, editată la tipografia eparhială din Chişinău, a fost elaborată în spiritul Bibliei de la Bucureşti (1688) şi al Bibliei de la 1795. A fost un început de bun augur, deoarece toate tipăriturile biblice care au urmat în Basarabia până la 1918 au urmat cu stricteţe normativele lingvistice lansate de această faimoasă Liturghie.
O dovadă în plus că în Republica Moldova româna literară s-a vorbit şi s-a scris neîntrerupt, într-o continuitate de netăgăduit, ne poate servi nu numai textul biblic din cărţi, dar şi cel din gura credincioşilor de aici. Cert este faptul că unii credincioşi, chiar neştiutori de carte, reproduc textele biblice într-o română literară perfectă. Toate rugăciunile, ştiute de ei pe de rost, sunt pronunţate cu mândrie într-o română literară corectă. La noi unanim se rosteşte “În numele Tatălui şi al Fiului şi al sfântului Duh, Amin!” şi nici prin minte să-i treacă cuiva să rostească în grai moldovenesc: “În numili lu Tata ş-a lu Fişior-so ş-a lu Duhu Sfânt, Amin!”, căci aceasta ar constitui o profanare a “Cuvântului lui Dumnezeu”, ar fi un mare păcat.
Din cele expuse până aici putem trage următoarele concluzii:
1) Româna literară din republica Moldova n-a luat naştere la o dată fixă, ci s-a format şi s-a consolidat în cursul unei perioade îndelungate, de câteva secole, concomitent şi în colaborare cu româna literară din toate provinciile.
2) Perioada lungă, în care se fundamentează şi se definitivează româna literară la noi, facilitează desfăşurarea unei neîntrerupte activităţi colective, începute încă în secolul al XVI-lea. Această colaborare strânsă între moldoveni, munteni şi ardeleni a pregătit drumul spre unificarea limbii.
3) Diferenţele de limbă pe care le observăm în stilul colocvial nu ne dau dreptul să vorbim de existenţa unui “dialect literar moldovenesc”, deoarece deosebirile respective nu sunt de adâncime, iar drumul parcurs de româna literară din Republica Moldova este unul ascendent.
4) Studierea atentă a limbii literare române, de la nobilele traduceri biblice din secolul al XVI-lea şi până la marii clasici, în frunte cu M. Eminescu, I. Creangă, V. Alecsandri, mai apoi până la scriitorii M. Sadoveanu, L. Rebreanu, Em. Bucov, A.Lupan, I. Druţă, Gr. Vieru, D. Matcovschi, ne întăreşte convingerea că româna literară din Republica Moldova s-a închegat din contribuţia eforturilor permanente ale tuturor cărturarilor.
5) La ora actuală româna literară, la noi în Republica Moldova, de asemenea constituie haina tuturor producţiilor culturale, indiferent de domeniu: biserică, ideologie, literatură, ştiinţă, politică, administraţie etc., căci româna literară este singura expresie a continuităţii cu adevărat.
BIBLIOGRAFIE
1 Istrate, Gavriil, Originea limbii române literare, Iaşi, 1981, p. 22.
2 Munteanu, Ştefan, Ţâra, Vasile, Istoria limbii române literare, Bucureşti, 1978, p. 17.
3 Iordan, Iorgu, Limba literară (Privire generală), în “Limba română”, III, nr. 6, Bucureşti, 1954, p. 58.
4 Hogaş, Calistrat, Pe drumuri de munte, Volumul al II-lea, Bucureşti, 1947, p. 198.