În marginile adevărului (II)*
Pentru tiparPROFESORUL R. A. BUDAGOV DESPRE UNITATEA ŞI SPECIFICUL LIMBII ROMÂNE ÎNTRE LIMBILE ROMANICE
După acest lung, dar necesar periplu, să ne întoarcem la celelalte lucrări ale profesorului R.A. Budagov, consacrate limbilor romanice şi lingvisticii generale, în care româna este întotdeauna prezentă, fiind astfel propagată în rândurile cercurilor academice şi universitare de filologi din Federaţia Rusă, din celelalte republici aparţinând actualei Comunităţi a Statelor Independente, precum şi din alte ţări.
Astfel, înscriindu-se printre cei dintâi cercetători din a doua jumătate a secolului al XX-lea, care a atras în cercul preocupărilor lor constituirea şi evoluţia complexă a limbilor literare, R.A. Budagov a realizat încă în 1961 o primă expunere sintetică privind Problemele studierii limbilor literare romanice (Problemy izučenija romanskix literaturnyx jazykov, Editura Universităţii din Moscova; traducere în limba română de autorul acestor rânduri, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1962, 52 p.). În Prefaţa versiunii româneşti, regretatul profesor B. Cazacu, membru corespondent al Academiei Române, sublinia: “Faptul că autorul urmăreşte să elucideze unele probleme litigioase ale metodologiei studierii aspectului literar al limbii, pornind de la cercetarea datelor unei întregi familii de limbi, conferă lucrării sale o deosebită valoare teoretică: ea reprezintă, în fond, o contribuţie la elaborarea unei teorii generale a studierii limbilor literare, o punere la punct a unei întregi serii de probleme într-un domeniu important al lingvisticii în care mai persistă, şi în filologia românească, opinii contradictorii” (p. 3-4).
În ceea ce priveşte limba română literară, autorul se ralia acelor filologi din ţara noastră, care, subliniind eforturile primilor traducători de texte religioase din secolul al XVI-lea, scoteau în evidenţă progresul incontestabil realizat de cronicarii de mai târziu: “Altfel stau lucrurile cu textele secolului al XVII-lea, în special cu opere cum sunt cronicile lui Grigore Ureche şi Miron Costin. Cercetătorii au relevat bogăţia resurselor lor lingvistice, strădania autorilor de a-l impresiona pe cititor, de a-l captiva prin însuşi caracterul expunerii faptelor şi a evenimentelor” (p. 18). Deosebit de elocvent este capitolul Limba literară şi limba literaturii artistice, în care, referindu-se la domeniul românesc, R.A. Budagov subliniază: “În deceniile al optulea şi al nouălea din secolul al XIX-lea, în limba română literară s-au petrecut schimbări profunde. Aceste schimbări au fost determinate de activitatea unei strălucite pleiade de scriitori, în frunte cu Eminescu, Caragiale, Creangă şi alţii. Unii istorici ai limbii române literare vorbesc chiar despre o cotitură în evoluţia ei în această epocă. Nu încape îndoială că influenţa limbii literaturii artistice asupra limbii literare a fost binefăcătoare. Aceasta din urmă a pornit pe drumul larg al dezvoltării şi perfecţionării ei” (p. 37).
Într-o altă carte, de profil mai larg, Literaturnye jazyki i jazykovye stili (Limbile literare şi stilurile limbii, Moscova, 1967), în care profesorul moscovit analizează un bogat material faptic din limbile slave, mai ales din rusă, şi din cele romanice, ne-a atras atenţia un capitol în care rolul traducerilor din literatura universală în şlefuirea limbii literare naţionale este ilustrat prin exemplul lui Constantin Negruzzi şi al lui Al. Odobescu: “În secolul al XIX-lea, scriitorii raportează traducerea mai mult la literatura şi limba naţională decât la destinul general al conştiinţei naţionale. Astfel, scriitorul clasic român C. Negruzzi (1808-1868), traducând piesa lui V. Hugo, Maria Tudor, în româneşte, scria în prefaţă că el s-a străduit nu numai să îmbogăţească repertoriul Teatrului Naţional din Iaşi, dar şi să şlefuiască limba română32. Despre posibilitatea îmbogăţirii unei limbi mai puţin dezvoltate cu ajutorul traducerilor dintr-o limbă mai evoluată a scris mai târziu (în 1887), de asemenea, un alt maestru remarcabil al literaturii române, Al. Odobescu”33.
O prioritate în lingvistica romanică o reprezintă volumul Sravnitelino-semasiologhičeskie issledovanija. Romanskie jazyki) (Cercetări de semasiologie comparativă. Limbile romanice, Moscova, 1963), în care autorul şi-a pus o sarcină temerară, dar nu irealizabilă: studiul semanticii comparate a unui grup de limbi înrudite, în cazul de faţă, romanice, stabilirea unor principii şi metode pentru realizarea acestei direcţii de cea mai mare actualitate a lingvisticii34. Fără a intra aici în detalii, vom remarca faptul că autorul menţionează, pe drept cuvânt, printre întemeietorii acestei discipline pe Lazăr Şăineanu, cu a sa Încercare asupra semasiologiei limbei române (Bucureşti, 1887)35, alături de M. Bréal (1883, 1887 şi mai ales 1897)36, A. Darmesteter (1887)37 şi M. M. Pokrovski (1895)38.
Bazată pe numeroase exemple din limba latină şi din principalele ei continuatoare – franceza, spaniola, italiana, româna, portugheza, cartea este structurată în jurul următoarelor chestiuni fundamentale: Principiile şi metodele studierii semasiologiei comparate a limbilor înrudite; Diferenţierea lexico-semantică şi integrarea limbilor înrudite; Sincronia, diacronia şi sensul cuvântului; Monosemia şi polisemia; Problema verigii intermediare în evoluţia semantică a cuvântului; Sistemul limbii şi sensul cuvintelor; Seriile sinonimice; Istoria cuvintelor – istoria lucrurilor – istoria noţiunilor şi altele. La întrebarea cardinală: “Este posibil sistemul în vocabular?”, autorul răspunde pozitiv şi, după părerea noastră, argumentat: “Tinzând spre generalizări, vocabularul este, în acelaşi timp, strâns legat de întreaga realitate a obiectelor şi noţiunilor, a căror esenţă depăşeşte limitele limbii. De aceea, prin prisma sistemului lexical se va întrevedea sistemul noţiunilor şi, mai «estompat», sistemul obiectelor şi fenomenelor din realitatea înconjurătoare”. Ce e drept, “sistemul în lexic este deschis, în opoziţie cu sistemul relativ închis în gramatică şi, mai ales, în fonetică” (p. 157). Printre exemplificările acestei teze se numără cuvântul cale şi sinonimele sau lexemele denumind noţiuni apropiate în română şi în celelalte limbi romanice, verbele a zice – a spune – a vorbi şi corespondentele lor romanice.
O continuare a acestor preocupări comparatiste în plan romanic găsim în cartea Schodstva i neschodstva meždu rodstevnnymi jazykami. Romanskij lingvističeskij material (Asemănări şi deosebiri între limbi înrudite. Material lingvistic romanic), Moscova, 1985. Pe baza unei bogate bibliografii în diverse limbi, între care româna (lucrări semnate de S. Puşcariu, Iorgu Iordan, E. Coşeriu ş.a.), şi a numeroase exemple, autorul a urmărit, după propriile-i cuvinte, să arate “cum se cuvine să înţelegem asemănările şi deosebirile în gramatica (în special, în sintaxa) limbilor îndeaproape înrudite”, în cazul de faţă, romanice. În analiza faptelor, el a pornit “nu numai de la forme spre semnificaţia lor, ci şi de la semnificaţia unei categorii sau alteia spre forma sau formele exprimării şi manifestările ei în limbile supuse analizei” (p. 3).
După capitolul consacrat unor Probleme generale, Despre noţiunea de “lingvistică actuală”, Despre “unitatea limbii”, Asemănări şi deosebiri între limbi), R.A. Budagov se ocupă de unele Chestiuni sintactice (Teoria raporturilor sintactice, Sistemul şi antisistemul în gramatică, Specificul gramaticii şi contactele lingvistice) şi, mai ales, întreprinde o serie de Analize concrete. Comparând, de pildă, prepoziţia franceză Il y a un livre sur la table cu cea românească Este o carte pe masă, autorul conchide: “Româna, dispune de mai multe articole, totuşi adesea nu recurge la ele acolo unde franceza, mai săracă în această privinţă, nu poate renunţa la articol. Francezul va spune neapărat sur la table sau sur une table, dar în nici un caz sur table” (p. 99).
Într-un paragraf special, consacrat Studiului comparativ-confruntativ al sintagmelor (îmbinărilor de cuvinte), p. 155-175, autorul realizează un interesant experiment, confruntând, în cele mai mici detalii, câte un fragment din Le père Goriot al lui Balzac, Madame Bovary a lui Flaubert şi Une vie de Maupassant şi versiunile corespunzătoare din italiană, spaniolă, portugheză şi română (acestea din urmă în traducerea lui Cezar Petrescu, Demostene Botez şi Otilia Cazimir), pentru a scoate în relief atât asemănările, cât şi deosebirile, adesea expresive, între cele cinci limbi înrudite (de exemplu, la Balzac: la façade donne sur un jardinet – sp. la casa da a un jardinato, port. la casa deita para un jardinato – rom. faţada dă către o grădiniţă, dar ital. la facciata guarda verso un giardino etc.).
În sfârşit, un capitol porneşte De la noţiuni spre formele exprimării lor în limbă (p. 221-252), în particular, în ceea ce priveşte determinarea, modalitatea, construcţiile absolute. Renunţând şi aici la detalii, vom cita un singur pasaj, referitor la determinare, în care se relevă specificul limbii române în comparaţie, de exemplu, cu franceza: “Limba română dispune de mai multe feluri de articol (substantival, adjectival şi pronominal), drept care sintagma casa cea frumoasă a vecinului are patru articole, în timp ce sintagma corespunzătoare franceză, la belle maison du voisin are doar două” (p. 226)39.
Legată de aceste preocupări comparatiste în domeniul limbilor romanice, în particular al limbii române, este contribuţia profesorului Budagov la ediţia rusească a celebrei sinteze a regretatului academician Iorgu Iordan, Lingvistica romanică. Evoluţie, curente, metode (Bucureşti, Editura Academiei, 1962): Romanskoe jazykoznanie. Istoričeskoe razvitie, tečenija, metody, tradusă de Silviu Berejan şi Ion Mocreac, sub redacţia şi cu note de Nicolae Corlăteanu, cu o prefaţă de R.A. Budagov (Moscova, Editura Progress, 1971). Urmând traducerilor germană (1962), spaniolă (1967), engleză (1970, reeditare, cu un supliment, a primei transpuneri, din 1937, a versiunii iniţiale româneşti, din 1932), ediţia rusească precede pe cea portugheză (1973) şi pe cea italiană (1973), contribuind astfel în mod semnificativ la difuzarea celei mai răspândite cărţi româneşti de lingvistică pe toate continentele40. “Cartea pe care o oferim atenţiei cititorului – scria R.A. Budagov în prefaţa sa – aparţine academicianului Iorgu Iordan, unul dintre cei mai cunoscuţi lingvişti români. Prestigiosul savant este autorul unor lucrări capitale în domeniul lingvisticii romanice şi generale. Deosebit de numeroase sunt cărţile şi studiile sale consacrate limbii române”. Înfăţişând cititorilor istoricul acestei ample panorame, începând de la schiţa din 1924 şi evocând ediţiile în limbi străine apărute până în 1970, prefaţatorul scoate în evidenţă specificul ei faţă de alte sinteze de lingvistică romanică: “Aici nu găsim istoria limbilor romanice, ci istoria ştiinţei ce se ocupă în mod special de aceste limbi de-a lungul ultimilor aproape o sută cincizeci de ani (...). Avem în faţă o monografie unică în felul ei, care oferă un amplu tablou al evoluţiei şcolilor şi curentelor în lingvistica romanică (şi uneori în cea generală) din secolul al XIX-lea şi din prima jumătate a secolului nostru”. Şi, în încheiere: “În genere, am vrea să subliniem încă o dată lărgimea de vederi a lui Iorgu Iordan, erudiţia sa multilaterală, capacitatea de a aprecia exact teoriile analizate, arta de a-şi expune simplu şi clar ideile. Fără îndoială, Lingvistica romanică va fi citită cu interes nu numai de romanişti, ci şi de reprezentanţii altor ramuri ale ştiinţei limbii” (p. 5-7).
Aceste reflecţii, în care este implicată şi lingvistica generală, fac trecerea la celălalt domeniu predilect al savantului moscovit – teoria generală a limbii, domeniu în care, după o primă schiţă, Očerki po jazykoznaniju (Eseuri de lingvistică, Moscova, 1953; tradusă parţial în maghiară – 1954, integral în coreeană – 1955, azeră – 1956, chineză – 1956, ed. 2, 1958), R.A. Budagov s-a impus atenţiei prin cartea devenită tratat universitar de prestigiu: Vvedenie v nauku o jazyke (Moscova, 1958), tradusă în româneşte de autorul acestor rânduri, sub titlul Introducere în ştiinţa limbii (Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1961, 514 p.). Nu este locul să ne oprim aici în detaliu asupra acestei ample sinteze, structurate în şase capitole: Vocabularul, Sunetele vorbirii, Structura gramaticală a limbii, Originea limbilor, Evoluţia limbilor şi clasificarea lor, Stilurile limbii. Ne îngăduim însă a reproduce, dintre numeroasele recenzii apărute în Federaţia Rusă şi în ţara noastră, aprecierea cunoscutului profesor şi eseist Eugeniu Speranţia: “Cu toată varietatea materialului tratat, cu toată complexitatea problemelor, o incontestabilă unitate se poate constata în toată lucrarea aceasta, datorită unei solide orientări ideologice şi a unui spirit ştiinţific riguros, metodic, judicios, ajutat de o vastă informaţie. Astfel, pentru tineretul căruia îi este destinată în primul rând, Introducerea în ştiinţa limbii nu este numai depozitarea şi izvorul unui tezaur de cunoştinţe, ci este şi un veritabil instrument educativ, prin conştiinciozitatea şi disciplina intelectuală pe care cititorul le întâlneşte ca pe un fericit model şi exemplu”42.
La mai puţin de un deceniu, autorul a publicat ediţia a doua, revăzută şi argumentată (Moscova, 1965), din care vom cita un singur fragment, pentru a ilustra consecvenţa şi fermitatea sa în aprecierea limbii române, proclamate, împreună cu S.B. Bernštein, în 1956. Astfel, în paragraful 2 din capitolul al V-lea, intitulat Clasificarea şi originea limbilor. Metoda comparativ-istorică în lingvistică scrie: “Familia romanică reuneşte de asemenea o serie de limbi: franceza (numărul vorbitorilor – circa 50 milioane), spaniola (numărul vorbitorilor – circa 130 milioane, inclusiv în America de Sud şi Centrală), italiana (circa 50 milioane), portugheza (peste 80 milioane, inclusiv în Brazilia), româna (circa 18 milioane), catalana (circa 5 milioane) şi altele. În total, în limbile romanice vorbesc peste 300 de milioane de persoane” (p. 401).
În deceniile următoare, R.A. Budagov, ţinând seama de complexa dezbatere de idei în teoria generală a limbii pe plan internaţional, a căutat să aprofundeze şi să extindă exegezele sale pe anumite direcţii, apelând mereu la fapte concrete din limbile slave, germanice, romanice, inclusiv româna. Astfel, în Istorija slov v istorii obšcestva (Istoria cuvintelor în istoria societăţii), Moscova, 1971, autorul, pornind de la analiza câtorva “cuvinte culturale”, “cuvinte-cheie” cu un larg diapazon pentru civilizaţia modernă (ştiinţă, artă, tehnică etc.), conchide că raporturile reciproce dintre cuvinte şi noţiuni reprezintă problema centrală a lexicologiei, lexicografiei şi semasiologiei. Celelalte aspecte ale vocabularului sunt derivate în raport cu această chestiune fundamentală, “cuvântul şi noţiunea”. Caracterul social al limbii trebuie descoperit nu numai în manifestările interacţiunii dintre limbă şi alte “instituţii sociale”, ci în primul rând în limbă însăşi, ca mijloc de comunicare între oameni, ca “existenţă reală a gândirii”.
Într-o altă carte, apărută în acelaşi an, Jazyk, istorija i sovremennosti (Limbă, istorie şi contemporaneitate), Moscova, 1971, autorul şi-a grupat câteva studii consacrate unor probleme teoretice generale: sistemul limbii în sincronie şi diacronie, aspecte ale semanticii, ale limbilor literare, ale sintaxei, precum şi ale unor momente din istoria lingvisticii în secolul al XX-lea.
De un deosebit succes s-a bucurat cartea Čelovec i ego jazyk (Omul şi limba sa), apărută în două ediţii (Moscova, 1974 şi 1976) şi reunind studii atât teoretice, generale, cât şi consacrate unor chestiuni concrete, în particular referitoare la Limbile literare în ţările romanice. Aici ne atrage atenţia capitolul Diferenţieri lexico-semantice româno-romanice (ed. a 2-a, p. 374-386), în care, pe baza principalelor dicţionare istorico-etimologice şi sinteze de istoria limbii, se urmăreşte evoluţia semantică a unor cuvinte de origine latină în limba română, în comparaţie cu celelalte limbi romanice: lume, a câştiga, a aprinde, a lega – a legăna, cetate, pasăre ş.a. Continuând deci preocupările din cartea de semasiologie comparată romanică, publicată în 1963, autorul formulează o concluzie ce se cuvine a fi reţinută: “Înrudirea unor limbi presupune nu numai asemănări, ci şi deosebiri între ele. Adesea, deosebirile în domeniul vocabularului sunt reduse la faptul că în unele limbi se păstrează anumite cuvinte ce lipsesc în altele. Dar problema deosebirilor lexico-semantice dintre limbile înrudite nu se reduce doar la astfel de diferenţieri exterioare. Nu mai puţin importante sunt contactele şi deosebirile interne. Cuvinte de origine comună, existente în multe limbi înrudite, foarte adesea nu sunt uniforme în privinţa multiplelor sensuri, a raporturilor cu alte cuvinte în cadrul fiecărei limbi în parte” (p. 386).
Peste doar un an de la această a doua ediţie, R.A. Budagov a apărut cu o nouă carte, scrisă oarecum într-un spirit polemic, Čto takoe razvitie i soveršenstvovanie jazyka? (Ce înseamnă evoluţia şi perfecţionarea în limbă?) Moscova, 1977; traducere în limba sârbo-croată, Sarajevo, 1981. La întrebarea cardinală, pe care mulţi cercetători o pun: “Oare este posibil să dovedim perfecţionarea limbii?”, autorul răspunde, fără echivoc, afirmativ, degajând următoarele căi ale abordării chestiunii pe baza unor fapte concrete: “1) Cum se leagă procesul evoluţiei unei limbi sau a alteia de procesul perfecţionării ei; 2) Cum şi în ce anume se manifestă procesul perfecţionării limbii în diverse etape ale existenţei ei istorice, în particular, în epoca noastră; 3) De ce prezenţa în lume a unor limbi mai evoluate şi a altora mai puţin evoluate nu vine în contradicţie cu teza unităţii şi egalităţii principiale a naturii tuturor limbilor, dintre care unele capătă condiţii sociale mai favorabile pentru dezvoltarea lor, în timp ce altele – mai puţine sau deloc pentru o atare evoluţie” (p. 4). Comentând această carte, regretatul academician Alexandru Graur sublinia, între altele, că ea este “bazată pe o bibliografie uriaşă, din diverse domenii de activitate, într-atât încât provoacă uimire faptul că un singur om a putut consulta şi păstra în minte atât de multe lucrări. Întâlnim, destul de des, şi exemple din limba română”43.
În acelaşi stil este scrisă şi cartea Boriba idej i napravlenij v jazykoznanii našego vremeni (Confruntarea de idei şi curente în lingvistica epocii noastre), Moscova, 1978, în care sunt dezbătute astfel de chestiuni, precum: Noţiunea de exactitate în filologie, Semne – semnificaţii – obiecte (fenomene), Se opun oare factorii sociali factorilor imanenţi în ştiinţa limbii? şi altele. O altă problemă centrală a lingvisticii generale revine în volumul Jazyk – realinosti – jazyk (Limbă – realitate – limbă), Moscova, 1983, în care autorul, recurgând din nou la exemple din limbile slave – în primul rând, rusa – şi romanice, se străduieşte, după propriile-i cuvinte, “să arate prin ce relaţii profunde şi diverse fiecare limbă naturală este legată de realitate, de viaţa oamenilor ce o vorbesc” (p. 258). Şi aici, ca şi în alte cărţi precedente, întâlnim referiri şi exemple concrete din limba română, alături de alte limbi romanice, ca, de exemplu, în capitolul al II-lea, Concepţia istorică despre limbă, gândire şi realitate, în care este evocat sistemul articolelor (p. 120-121). Tot acolo, autorul recurge la o lucrare puţin cunoscută din lingvistica românească: A. Iacobeanu, Tradiţionalismul limbii române. Comparaţie cu limba franceză (Botoşani, 1932), în care autorul comentează o serie de “cuvinte de origine latină, prezente în franceza medievală, care dintr-o cauză sau alta au dispărut ulterior sau au devenit arhaisme, dar care sunt larg întrebuinţate în limba română”, ca, de exemplu: uşă (v. fr. huis, azi doar expresia á huis clos, cf. porte), zi (v. fr. di, dis) şi altele. “Dar – adaugă R.A. Budagov – deşi autorul n-a luat în consideraţie faptul că multe din cuvintele analizate sunt prezente nu numai în franceză, ci şi în alte limbi romanice şi în dialectele lor, totuşi materialul respectiv ne convinge încă o dată de necesitatea analizei limbilor în permanenta lor evoluţie istorică” (p. 121; vezi şi alte exemple în cap. al IV-lea, Gramatica şi realitatea, p. 148-149).
În sfârşit, câteva dintre cărţile publicate în ultimele două decenii abordează noi aspecte ale studiului limbilor moderne şi ale istoriei lingvisticii europene, mereu actuale: Pisateli o jazyke i jazyk pisatelej (Scriitorii despre limbă şi limba scriitorilor, Moscova, 1984: dintre scriitorii ruşi – Puşkin, Gogol, Gorki, Ilf şi Petrov, Iurii Tânianov, Valentin Rasputin, iar dintre cei din ţările romanice – Dante, Boccaccio, Cervantes, Giovanni Verga); Portrety jazykovedov XIX-XX vv. Iz istorii lingvističeskix učenij (Portrete de lingvişti din secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Din istoria concepţiilor lingvistice), Moscova, 1988; între alţii figurează A.A. Potebnea, L.V. Şcerba, L.P. Iacubinski, A.M. Peşkovski, pe de o parte, şi F. de Saussure, H. Schuchardt, Ch. Bally, R.I. Jakobson, pe de alta); Tolkovye slovari v nacionalinoj kuliture narodov (Dicţionarele explicative în cultura naţională a popoarelor, Moscova, 1989). Făcând un istoric al principalelor dicţionare ale limbilor slave, romanice şi germanice, autorul subliniază impactul cultural pe care acestea l-au avut în ţările respective, din secolul al XVIII-lea până astăzi, rolul lor în fixarea normelor limbilor literare. Nu o dată R.A. Budagov recurge la experienţa românească, referindu-se atât la Dicţionarul limbii române şi la interesantul raport din 1926 al primului său conducător, Sextil Puşcariu, cât şi la dicţionarele etimologice, inclusiv la cel al profesorului Al. Cioranescu, Diccionario etimológico rumano, apărut în anii 1958-1966, între publicaţiile cunoscutei Universidad de La Laguna (Spania).
În anii din urmă, deşi la o vârstă înaintată şi cu vederea slăbită, venerabilul profesor continuă să lucreze, uneori dictându-şi articolele la reportofon şi fiind ajutat în transcrierea lor de distinsa profesoară dr. Alla Alekseevna Braghina, soţia sa. Astfel, în pregătirea unei cărţi, Jazyk reči v krugozore čeloveka (Limba şi vorbirea în orizontul uman), i-au apărut câteva studii, între care: Jazyk, reči i myšlenie (“Russkij filologičeskij vestnik”, t. 80, 1995, nr. 1, p. 36-39); Vospominanija i razdumija (Amintiri şi reflecţii: 1. Despre diverse ştiinţe, 2. Filologia – ştiinţă integrală, 3. Limba şi timpul, “Naučnye doclady vysšej školy – Filologičeskie nauki”, 1997, nr. 6, p. 3-21); Inostrannye jazyki kak specialinosti i kak professija (Limbile străine ca specialitate şi profesie, “Vestnik Moskovskogo Universiteta – Serija 19. Lingvistika i mežkuliturnaja kommunikacija”, 1998, nr. 1, p. 27-32); Stroki Puškina v soznanii čitatelja-filologa (Versurile lui Puşkin în conştiinţa unui cititor-filolog, ibidem, 1999, nr. 2, p. 45-52). În penultimul articol ne-a atras atenţia un pasaj în care Panait Istrati, ca scriitor bilingv, este încadrat într-o serie mai largă de mânuitori ai condeiului: “Există cazuri în care scriitorii, în virtutea unor anume împrejurări ale vieţii, recurg nu numai la limba maternă, ci şi la limbi străine. Astfel, de exemplu, H. Heine a scris şi în germană, şi în franceză; O. Wilde a scris nu numai în limba sa maternă – engleza, ci şi în franceză; St. Przybyszewski a scris în polonă şi în germană; P. Istrati – în română şi în franceză; C. Goldoni – în italiană şi în franceză; Mirza Fatali Ahundov a scris în azeră şi persană; iar Saiat-Nova, chiar în trei limbi – armeană, georgiană şi azeră; V. Nabokov a scris în rusă şi în engleză” (p. 29).
Dincolo de concluzia pe care o putem trage în legătură cu acest fenomen, prezent nu numai în literatura română, ci şi în cea a altor popoare, în epoca modernă şi contemporană44, putem constata la profesorul R.A. Budagov nu numai o profundă cunoaştere a limbii şi a creaţiei literare româneşti, ci şi atragerea acestora în cele mai diverse dezbateri referitoare atât la spaţiul romanic, cât şi la cel al teoriei generale lingvistice şi stilistice, pe lângă monografiile şi articolele consacrate special lor. Prezentarea în paginile precedente a prodigioasei sale activităţi ştiinţifice ne-a dat prilejul să demonstrăm încă o dată – sperăm, definitiv, – ţesătura de neadevăruri vehiculate încă şi astăzi în unele cercuri politice şi culturale din Federaţia Rusă, din Ucraina şi din Republica Moldova cu privire la aşa-numita “limbă moldovenească”, diferită de limba română, şi să scoatem în evidenţă poziţia sa corectă, exprimată public încă în 1956, împreună cu regretatul său coleg, prof. dr. S.B. Bernštein, iar apoi prezentă implicit în toate lucrările sale tipărite de atunci încoace.
Dacă la acestea adăugăm prezenţa sa la mai multe congrese, conferinţe şi colocvii internaţionale, ce au avut loc în România şi în Republica Moldova45, precum şi conducerea cu succes a unor teze consacrate limbii române, scrise de doctoranzi din Bucureşti, Chişinău şi Cernăuţi46, avem o imagine completă a rolului excepţional pe care savantul Ruben Aleksandrovici Budagov l-a avut şi-l are în studierea obiectivă, nuanţată şi în propagarea limbii şi spiritualităţii româneşti în Federaţia Rusă, în statele din C.S.I. şi, mai larg, în spaţiul Europei răsăritene.
NOTE
1 Vezi biobibliografia alcătuită de G.I. Jernovei, Filolog Ruben Aleksandrovič Budagov, Moscova, 1991, 56 p. Anterior i-a fost dedicat volumul Obščee i romanskoe jazykoznanie (Moscova, 1972, 250 p.), la care au colaborat, pe lângă lingvişti din patria sa, filologi din Italia, Germania, Ungaria şi România (Al. Graur şi autorul acestor rânduri, la care se adaugă Iorgu Iordan, cu articolul Formaţii prefixate în româna actuală – Profesorului R.A. Budagov, la cea de-a şaizecea aniversare a sa, “Studii şi cercetări lingvistice”, XXI, 1970, nr. 4, p. 391-396; vezi, de asemenea: cartea noastră, Studii de lingvistică şi filologie, Timişoara, 1981, p. 180-200 (Cercetările lui R.A. Budagov referitoare la limba română şi limbile romanice); Anatol I. Ciobanu, Un militant pentru limba noastră (Profesorul R.A. Budagov octogenar), “Moldova suverană”, nr. 208 (17517), Chişinău, 6 septembrie 1990, p. 3-4; Onufrie Vinţeler, Ruben Budagov – un prieten al României, un militant al unităţii limbii române, “Tribuna”, Serie nouă, Cluj-Napoca, an VIII, nr. 11 (2184), 14-20 martie 1996, p. 8.
2 “Vestnik Leningradskogo Universiteta”, 1947, nr. 2, p. 80-94.
3 “Izvestija Akademii Nauk SSSR”, Otdelenie jazyka i literatury, 1948, nr. 5, p. 429-443; trad. în SCL, I, 1950, p. 35-57.
4 Vezi capitolul S.B. Bernštein şi unele probleme ale lingvisticii şi filologiei româneşti din cartea noastră, menţionată în nota 1 (p. 201-212).
5 În anii din urmă, colegul prof. Onufrie Vinţeler l-a retipărit în revista “Tribuna”, în continuarea articolului său, citat mai sus, în nota 1 (p. 8-9).
6 Autorii menţionează propriile articole, publicate în volumul Voprosy moldavskogo jazykoznanija (Problemele limbii moldoveneşti, Moscova, 1953): Moldavskij jazyk sredi romanskix jazykov (p. 121-134), respectiv Slavjanskie èlémenty v moldavskom jazyke (p. 150-158).
7 În articolul, publicat postum, Problemy proisxoždenija i razvitija moldavskogo jazyka v svete dannyx jazykoznanija (Problemele originii şi dezvoltării limbii moldoveneşti, în lumina datelor lingvistice), “Učenye zapiski Moldavskogo Instituta Istorii, jazyka i literatury”, t. I, Chişinău, 1984, p. 51-52 (Referat ţinut la 21 septembrie 1945 şi reeditat în volumul: M.S. Serghievski, Moldavo-slavjanskie ètjudy, Moscova, 1959, p. 186-203).
8 Bolišaja Sovetskaja Ènciklopedija, t. 28, Moscova, 1954, p. 105-106, respectiv t. 37, 1955, p. 377-378.
9 Vezi recenzia noastră la Curs de limba moldovenească literară contemporană, vol. I, sub redacţia lui A.T. Borşci, N.G. Corlăteanu (redactori principali) şi V.P. Soloviov (Chişinău, 1956), publicată în SCL, IX, 1958, nr. 1, p. 133-138, în care scriam: “Aşadar, în rândurile ce urmează, vom considera volumul respectiv ca un manual universitar pentru predarea limbii române literare, cu particularităţile ei specifice întâlnite în R.S.S. Moldovenească”. Şi mai departe: “O prelucrare mai atentă a manualului, cât şi, în unele cazuri, a normelor limbii literare înseşi va contribui fără îndoială la progresul cultural din R.S.S. Moldovenească”.
10 Vezi volumul Limba română şi varietăţile ei locale. Lucrările Sesiunii ştiinţifice organizate de Secţia de Filologie şi Literatură, 31 octombrie 1994 (Bucureşti, Editura Academiei Române, 1995), în special comunicarea profesorului Gabriel Ţepelea, membru de onoare al Academiei Române: Raţiunile politice ale unei “teorii lingvistice” (p. 31-36).
11 Vivat, crescat, floreat!, “Limba Română”, anul I, Chişinău, 1991, nr. 1, p. 3.
12 Limba noastră este limba română, “Literatorul”, an. IV, nr. 42 (159), 14-21 octombrie 1994, p. 5; Răspuns la solicitarea Parlamentului Republicii Moldova..., “Academica”, an. IV, nr. 12 (48), octombrie 1994, p. 15 (texte preluate din revista “Literatura şi arta”, Chişinău, 15 septembrie 1995).
13 În vol. Limba română şi varietăţile ei locale, p. 7; în continuare, trimiterile acestui volum vor fi menţionate în text, între paranteze. Anterior, comunicările au fost publicate în revistele “Academica” (Bucureşti, anul 5, nr. 1 (49) şi 2 (50), noiembrie şi decembrie 1994) şi “Limba Română” (Chişinău, anul IV, 1994, nr. 5-6).
14 O limbă maternă – un alfabet, “Învăţământul public”, Chişinău, 19 octombrie 1988, p. 4; inclus în volumul Povară sau tezaur sfânt?, citat la începutul acestui articol (Chişinău, 1989, p. 288-302).
15 Publicate în “Revista de lingvistică şi ştiinţă literară”, Chişinău, 1995, nr. 5 (161).
16 Textul integral al alocuţiunii a fost reprodus în articolul redacţional, Anevoiosul proces de demonstrare a adevărului evident continuă..., al aceluiaşi număr de revistă (p. 3-11).
17 Rus. ètnos, definit la p. 292: “popor, în deplinătatea trăsăturilor sale specifice (vezi cap. I)” – “narod vo vsej polnote prisuščix emu priznakov (sm. gl. I)”, al cărui prim paragraf începe astfel: “§ 1. Čto takoe narod (ètnos)? Narod ili ètnos (čto po-grečeski i značit «narod»)...” (p. 7). Nu se înţelege de ce autorul înlocuieşte cuvântul îndeobşte cunoscut narod “popor”, prezent chiar în titlul cărţii, prin neologismul de origine greacă ethnos? Noi vom traduce, totuşi, “popor”, şi nu, de pildă, “etnie”.
18 Datele statistice provin, în esenţă, din Recensământul U.R.S.S. efectuat în 1989, precum şi dintr-o serie de lucrări citate la p. 168. Despre românii şi limba română din Ucraina a scris un articol judicios Liubov Lazarenko: Problemy vidrodŁennja ta rozvitku rumuns’koï movy v Ucraïni z pohljadu sučasnoï sociolingvističnoï sytuaciï, “Romanoslavica”, XXXII, 1994, p. 159-173.
19 Dacă este vorba despre subdialectul moldovenesc al limbii române, acesta este extins şi la vest de Prut, până în Transilvania de nord-est, iar dacă este vorba despre limba literară, aceasta este unică, aşa cum au recunoscut profesorii R.A. Budagov şi S.B. Bernštein, cum au argumentat lingviştii şi oamenii de cultură citaţi şi toţi romaniştii obiectivi, între alţii, în primul rând, Carlo Tagliavini (1956 ş.u.) şi Klaus Heitmann (1964 ş.u.); vezi indicaţii bibliografice în comunicarea conf. dr. Adrian Turculeţ, Limba română din Basarabia, în volumul Limba română şi varietăţile ei locale, p. 97-112.
20 Zonele etnoculturale (p. 51-165); mai exact paragrafele Apusul Câmpiei Europene în primul mileniu al erei noastre (p. 53-55) şi Apusul Câmpiei Europene în mileniul al doilea al erei noastre (p. 56-71), în care, alături de unele informaţii corecte, întâlnim numeroase inexactităţi şi confuzii, asupra cărora se cuvine să se pronunţe istoricii. Cât priveşte limba, autorul concede aici: “Mulţi savanţi-romanişti consideră şi astăzi româna şi moldoveneasca o singură limbă – româno-moldovenească (cu două variante)”, dar adaugă imediat: “Ambele [?!] cuprind numeroase elemente slave, precum şi multe cuvinte de origine turcică şi greacă” (p. 69).
21 Vezi, mai sus, citatul din comunicarea acad. Silviu Berejan, în care se menţionează anul 1938. Reamintim că în 1924 a fost constituită, în cadrul R.S.S. Ucrainene, Republica Autonomă Socialistă Sovietică Moldovenească “pe o fâşie de pământ de-a lungul Nistrului, cu o întindere de 210 km lungime şi cu o lăţime maximă până la 95 km, în total cu o suprafaţă de 7.516 km2” şi cu o populaţie de 545.000 locuitori, dintre care românii reprezentau 60 %, respectiv 327.000, la care se adăuga un număr oarecare dincolo de aceste graniţe (Ştefan Ciobanu, Republica Moldovenească de peste Nistru şi cultura română, “Graiul românesc”, I, 1927, nr. 8, p. 159-164, cu indicaţii bibliografice; vezi, de asemenea, articolul nostru, Românii din ţările vecine în viziunea revistei “Graiul românesc” (1927-1934), în Comunicările “Hyperion”, 2, Bucureşti, 1993, p. 90-91).
22 Din autointitulata Republică Nistreană (Pridnestrovskaja Respublika), separată ilegal de Republica Moldova, în 1992.
23 Gravă eroare: termenul volohi, resp. vlahi este un sinonim pentru români; ambele forme continuă cuvântul slav comun *volohú, împrumutat din limbile germanice (got. *Walhs, v. germ. sup. walh, walah, provenite de la numele tribului celtic de sud, romanizat de timpuriu, Volcae, pl.) pentru denumirea, în genere, a popoarelor romanice, mai ales a italienilor şi a românilor; tracii nordici (geto-dacii) se romanizaseră înaintea venirii slavilor pe teritoriul României şi la sud de Dunăre (vezi comunicarea noastră, Implicaţiile cultural-istorice ale dihotomiei “român – moldovenesc”, în vol. Limba română şi varietăţile ei locale, p. 74; de asemenea, studiul Les plus anciennes attestations des mots roumains autochtones (Xe siècle – 1520), “Thraco-Dacica”, t. XVII, 1996, 1-2, p. 48-50, cu indicaţii bibliografice).
24 “...Eu privesc ca patria mea toată acea întindere de loc unde se vorbeşte româneşte şi ca istoria naţională istoria Moldovei întregi, înainte de sfâşierea ei, a Valahiei şi a fraţilor din Transilvania (...); întinzându-mă, cum se înţelege de la sine, mai mult asupra întâmplărilor Moldovei, nu voi trece subt tăcere şi faptele vrednice de însemnat a celorlalte părţi a Daciei şi mai ales a românilor din Valahia, cu cari suntem fraţi şi de cruce, şi de sânge, şi de limbă, şi de legi” – proclamase moldoveanul Mihail Kogălniceanu, la 24 noiembrie 1843, în celebrul său Cuvânt pentru deschiderea cursului de istorie naţională în Academia Mihăileană (Opere, II, Scrieri istorice, text stabilit, studiu introductiv, note şi comentarii de Alexandru Zub, Bucureşti, Editura Academiei, 1976, p. 394; vezi critica falsei opoziţii român-moldovean, în comunicarea noastră, menţionată în nota precedentă, p. 63-82).
25 Încă în 1855, istoricul francez Elias Regnault scria în a sa Histoire politique et sociale des Principautés Danubiennes: “Prin tratatul de la 28 mai 1812, Poarta Otomană a renunţat în favoarea Rusiei la regiunile situate pe malul stâng al Prutului şi care alcătuiesc ceea ce se numeşte Basarabia, între Prut şi Nistru (...). Din punctul de vedere al dreptului şi al moralei, cedarea săvârşită prin tratatul de la Bucureşti rămâne cu totul nulă. Turcia nu putea ceda ceea ce nu-i aparţinea, căci ea nu a fost niciodată suverană asupra Ţărilor Române. Toate înţelegerile dovedesc acest lucru. Poarta însăşi recunoştea acest lucru când, la Carlovitz, presată de polonezi să le cedeze Principatele Moldo-Valahe, ea a răspuns că nu are dreptul de a face vreo cesiune teritorială, deoarece capitulaţiile nu-i confereau decât un drept de suzeranitate”. Iar peste câţiva ani, conspectând acest pasaj, K. Marx reţinea esenţa lui astfel: “Tratatul din 28 mai 1812. Poarta <renunţă> la Basarabia. Turcia nu putea ceda ceea ce nu-i aparţinea, pentru că Poarta otomană n-a fost niciodată suverană asupra Ţărilor Române (the Rouman countries). Poarta însăşi recunoscuse acest lucru când, la Carlovitz, presată de poloni să le cedeze Moldo-Valahia (the Moldo-Valahia), ea răspunsese că nu are dreptul de a face vreo cesiune teritorială, deoarece capitulaţiile nu-i confereau decât un drept de suzeranitate (any right of Suzeraineté)”; vezi: traducerea multigrafiată a scrierii lui E. Regnault, Istoria politică şi socială a Principatelor Dunărene, [Bucureşti], 1965, p. 91-92 (B.A.R., cota: III. 725075); K. Marx, Însemnări despre români (Manuscrise inedite), publicate de acad. A. Oţetea şi S. Schwann, Bucureşti, Editura Academiei, 1964, p. 30, 106 (manuscris din jurul anului 1860; la pregătirea ediţiei a participat acad. Cornelia Bodea). În sfârşit, iată ce scria în anii din urmă dr. Paul Cernovodeanu, membru de onoare al Academiei Române: “Rusia a reuşit, în sfârşit, în 1812, după mari sforţări, dar fără nici un drept istoric, bazat pe vreo urmă de legitimitate, să smulgă jumătate din trupul Moldovei, acaparând un teritoriu ce nu-i aparţine (...). În orişice caz, este bine de ştiut care era compoziţia etnică a provinciei căzute în stăpânirea ţariştilor. În recensământul alcătuit chiar de autorităţile ruse la 1817 s-a constatat că în Basarabia locuiau 96.526 de familii sau gospodării, dintre care 83.848 de români (86 %), circa 6.000 de ruteni ([ucraineni] 6,5 %), 3.826 de evrei (4,2 %), 1.200 de lipoveni (1,5 %), 640 de greci (0,7 %), 530 de armeni (0,6 %), 241 de bulgari (0,25 %) şi 241 de găgăuzi (0,25 %). Zdrobitoarea majoritate a populaţiei autohtone se constituie ca factorul acuzator fundamental împotriva anexării săvârşite şi perpetuate în timp prin forţă şi asuprire” (Basarabia. Drama unei provincii istorice româneşti în context politic internaţional (1806-1920), Bucureşti, 1993, p. 47, 53). Deşi teritoriul actual al Republicii Moldova nu cuprinde toate ţinuturile basarabene (vezi nota următoare), cititorii pot compara uşor aceste proporţii cu cele actuale, pe care le redăm mai jos, în nota 28.
26 Sudul Basarabiei, ţinutul Herţa, judeţul Hotin şi nordul Bucovinei au fost atribuite de Guvernul Sovietic Ucrainei.
27 Gravă incorectitudine, constând în separarea arbitrară a scriitorilor moldoveni de cei din celelalte provincii româneşti, incorectitudine pe care am criticat-o public la Chişinău, în 1988, în legătură cu Istoria literaturii moldoveneşti, vol. I, De la origini pînă la 1840, red. resp. E.D. Levit, Chişinău, Editura “Ştiinţa”, 1986 (vezi cartea noastră, Între Orient şi Occident. Studii de cultură şi literatură română în secolele al XV-lea – al XVII-lea, Bucureşti, Editura Roza Vânturilor, 1999, p. 51). Ce e drept, în capitolul istoric, citat mai sus, după ce evocă pe Nicolae Spătarul (Milescu), pe Dimitrie Cantemir şi pe fiul acestuia, Antioh, “cunoscut ca un renumit poet şi scriitor rus din epoca lui Petru I şi după aceea”, autorul scrie mai nuanţat: “Este greu să vorbim despre literatura moldovenească separat de cea română. Mulţi clasici ai literaturii române s-au născut în Basarabia, ca de exemplu poetul A. Hâjdeu (începutul secolului al XIX-lea), care a scris atât în moldoveneşte (în româneşte), cât şi în ruseşte, A. Russo, B.-P. Hasdeu, marele poet M. Eminescu [iată-l născut în Basarabia, nu l-a Botoşani!] şi mulţi alţii” (p. 70).
28 Merită să reproducem aici, spre informarea cititorilor, datele oferite de A.A. Leontiev, în capitolul III, despre minorităţile naţionale din Republica Moldova, pe care-l declară “stat multinaţional”, deşi cele nouă grupuri etnice pe care le menţionează reprezintă, toate împreună, abia cca 35 %: ucraineni – 600.000, ruşii – 562.000, găgăuzii – 153.000, bulgarii – 88.000, evreii – 66.000, bieloruşii – 20.000, ţiganii – 12.000, germanii – 7.300, polonezii – 4.700. Dar, notează el aproape cu satisfacţie: “Raporturile dintre moldoveni şi unele din aceste grupuri etnice [autorul utilizează aici termenul ètnos, deşi, după propria-i definiţie, ar fi trebuit să recurgă la ètničescaja gruppa] nu sunt simple; astfel, paşii întreprinşi de Sovietul Suprem al Moldovei [aşa numeşte autorul Parlamentul Republicii Moldova] pentru extinderea funcţiilor limbii moldoveneşti, declarată singura limbă oficială, pentru trecerea la alfabetul latin au provocat o reacţie violentă atât a populaţiei rusofone şi ucrainofone, cât şi a găgăuzilor, care tind spre autonomie politico-administrativă (în republică ei depăşesc 3 % din totalul populaţiei, iar ruşii şi ucrainenii reprezintă împreună 27 %). În 1990 s-a anunţat constituirea Republicii Nistrene şi a celei Găgăuze, nerecunoscute de Moldova; se fac încercări de compromis. Cu găgăuzii s-a ajuns la un astfel de compromis” (p. 70-71). Cine sunt aceşti colonişti, ce şi-au găsit adăpost pe pământul Basarabiei, după 1812 (vezi nota 25), aflăm din capitolul IV (p. 195): “Gagauzy (autodenumire gagauz) – popor ce vorbeşte o limbă turcică. Cei mai mulţi trăiesc în Moldova [corect: Republica Moldova] (153.500 pers.), şi anume în partea ei sudică (Bugeac) şi în regiunile învecinate ucrainene (32.000), precum şi în Rusia (10.000); grupuri restrânse se află în Kazahstan şi Uzbekistan; în total, în fostele republici ale U.R.S.S. sunt 198.000 găgăuzi, iar în Bulgaria, România, Grecia şi Turcia – circa 15.000. Vorbesc în limba găgăuză din grupa oguză (sud-vestică) a familiei de limbi turcice; 87,5 % dintre ei consideră găgăuza limbă maternă, 71 % vorbesc liber în limba rusă, 7 % – în alte limbi (moldovenească [= română], ucraineană, bulgară). Scrierea pe baza alfabetului rus a fost alcătuită în 1957; până atunci s-au editat (în alfabet rus, apoi românesc) doar cărţi bisericeşti, cronici etc. Găgăuzii sunt de religie ortodoxă. Ei sunt urmaşii unor colonişti din Bulgaria (secolele al XVIII-lea – al XIX-lea). Prin origine sunt legaţi, probabil, de oguzi, pecenegi, cumani şi de alte popoare migratoare turcice, veniţi în Balcani, trecuţi la ortodoxie şi deveniţi o populaţie stabilă (...). Dintre ei s-au ridicat unii savanţi şi oameni de cultură remarcabili, între care etnografii S. Kuroglu, M. Guboglu (...). Prin legea «Despre statutul special al Găgăuziei», adoptată în Moldova, în 1994, limba găgăuză este recunoscută ca limbă oficială (alături de limbile moldovenească şi rusă) pe teritoriul Găgăuziei” (p. 195).
29 Autorul acestui document şi obiectiv articol, care semnează şi articolul Rumynskij jazyk (p. 281-283), cu iniţialele Ir.P., este Ir.N. Polovinkin, pe atunci privat-docent.
30 Capitolul 3, Particularităţile concrete ale problemei naţionale din Rusia şi transformarea burghezo-democratică a acesteia, în V.I. Lenin, Opere alese, ed. 2, vol. I, Bucureşti, 1961, p. 624-625.
31 “Limba Română”, Chişinău, anul VII, 1997, nr. 6 (36), p. 142-143.
32 Iată pasajul la care face aluzie autorul: “Cât pentru stilul traducerii sale, el [traducătorul] s-a silit pre cât a putut a-l face înţeles şi corect, ca să poată exprima toată ideea autorului. Şi zicerile ce se vor socoti streine ce le-a întrebuinţat în traducerea sa sunt acelea de care limba românească pân’acum era lipsită, care s-au primit de clasice de o societate de bărbaţi literaţi ce au lucrat şi neîncetat se ostenesc pentru cultura limbei” (C. Negruzzi, Teatru, Bucureşti, 1873, p. 260; vezi: Opere, 3, ediţie critică de Liviu Leonte, Bucureşti, 1986, p. 515).
33 Referire la Condiţiunile unei bune traduceri româneşti din autorii eleni şi latini (1874), text reprodus de Gh. Bulgăr, în vol. Scriitorii români despre limbă şi stil, Bucureşti, 1957, p. 133 (după ediţia: A.I. Odobescu, Scrieri literare şi istorice, vol. II, Bucureşti, 1887, p. 359-383): “...Cu cât o limbă are cuvinte şi regule mai temeinic stabilite, cu cât ea a ajuns a fi mai de sine stătătoare, cu atât este mai puţin priincioasă, mai puţin înlesnitoare la translaţiuni dintr-o limbă rivală; şi, din contra, limbele nu încă de tot formate, limbele încă slabe şi sărace, dar care însă aspiră la înavuţie, au şi folos şi îndemânare de a se mlădia, prin mijlocul traducerilor după chipul şi asemănarea limbelor celor mai corecte”.
34 Detalii în cartea noastră, Studii de lingvistică şi filologie (citată în nota 1), p. 192-198.
35 Vezi reeditarea recentă, îngrijită, cu studiu introductiv şi indice, de Livia Vasiluţă, Timişoara, Editura de Vest, 1999.
36 Lucrarea, devenită clasică, Essai de sémantique (Paris, 1897; ed. 5, 1921), a fost precedată de trei studii, publicate în 1883 şi 1887.
37 La vie des mots étudiée dans leurs significations, Paris, 1887.
38 Semasiologhičeskie issledovanija v oblasti drevnix jazykov, Moscova, 1895.
39 Exemplu preluat de la A. Guillermou, Manuel de la langue roumaine, Paris, 1953, p. 51.
40 Indicaţii bibliografice detaliate în capitolul Iorgu Iordan din cartea noastră, Studii de lingvistică şi filologie, p. 231-233.
41 Cu câţiva ani înainte, R.A. Budagov recenzase ediţia românească în “Naučnye doklady vysšej školy. Filologičeskie nauki”, 1965, nr. 3, p. 158-163; mai târziu a revenit asupra ei, evidenţiind arta lingvistului român de a realiza portrete elocvente ale unor mari romanişti, între care W. Meyer-Lübke şi H. Schuchardt: Portrety učenyx v knige Romanskoe jazykoznanie Iorgu Iordan’a, “Studii şi cercetări lingvistice”, XXIX, 1978, nr. 5, p. 515-518, articolul inclus ulterior în cartea Filologhija i kulitura (Moscova, 1980), cu titlul Portrety učenyx v universitetskix kursax (p. 283-285). Din aprecierile elogioase La jubileul academicianului Iorgu Iordan, reţinem aici pe cea referitoare la o altă carte a savantului: “Încă din anii ’40, Iorgu Iordan a devenit cunoscut multor filologi străini prin lucrarea sa deosebit de interesantă, de o remarcabilă originalitate, Stilistica limbii române, lucrare care îmbină analiza pertinentă şi plină de subtilitate a limbii comune întregului popor cu analiza celor mai de seamă modele ale scriitorilor români” (“Secolul 20”, 1979, 4-5 (212-220), p. 143-144; cartea, tipărită la Bucureşti, în 1944, a fost reprodusă într-o “ediţie definitivă”, în 1975). Pe lângă articolele consacrate limbii şi lingvisticii româneşti, unele publicate în reviste din ţara noastră, între anii 1947-1978, şi menţionate de noi în Studii de lingvistică şi filologie, p. 181, amintim aici pe cele tipărite în ultimele două decenii: Vklad v filologhiju (O knigax akademika A.N. Moldavskoj S.S.R. N.G. Corlăteanu, “Sovetskaja Moldavija”, Chişinău, 26 iunie 1979 (în colaborare cu S.G. Berejan); Iskusstvo prosto izlagati sloŁnye problemy (K jubileju akademika A. Graur’a), “Revue roumaine de linguistique”, t. XXV, 1980, nr. 4, p. 317-318: “Lingviştii din multe ţări cunosc bine pe academicianul Al. Graur – citim aici – nu numai ca cercetător în domeniul lingvisticii generale şi romanice, dar şi ca pe un popularizator strălucit, care ştie să expună simplu şi clar bazele ştiinţei limbii. O astfel de îmbinare într-o singură personalitate a două talente diferite se întâlneşte foarte rar. Marii savanţi adesea, din păcate, nu se interesează de popularizarea ştiinţei lor, iar popularizatorii sunt rareori mari oameni de ştiinţă. Academicianul Al. Graur este o fericită excepţie”. La acestea adăugăm: Romanskaja filologhija kak edinaja naučnaja disciplina, în vol. Voprosy teorii i istorii romanskix jazykov, St.-Petersburg, 1985, p. 15-17; K jazykovoj situacii v Moldavii, “Narodnoe obrazovanie”, Chişinău, 15 februarie 1989 (şi în limba română). O serie de recenzii referitoare la lingvistica romanică, în particular românească – de exemplu, cea referitoare la cartea lui Alf Lombard, La langue roumaine. Une presentation (Paris, 1974), în “Voprosy jazykoznanija”, 1975, nr. 1, p. 127-132 – sunt enumerate de G.I. Jernovei, în broşura Filolog R.A. Budagov, citată în nota 1 (p. 40-47).
42 Din domeniul lingvisticii, “Steaua”, anul XII, Cluj, , 1961, nr. 5, p. 56-60 (citatul la p. 60); vezi, de asemenea, recenzia profesorului C. Poghirc, în “Studii şi cercetări lingvistice”, XIII, 1962, nr. 2, p. 292-298.
43 Recenzie în aceeaşi revistă, XXIX, 1978, nr. 3, p. 359-360. Cartea a fost precedată de broşura Problemy razvitija jazyka (Problemele evoluţiei limbii, Moscova – St.-Petersburg, 1965); vezi şi cartea profesoarei Lucia Wald, Progresul în limbă. Scurtă istorie a limbajului, Bucureşti, 1969.
44 În ceea ce priveşte literatura medievală şi umanistă, vezi: Gabriel Ţepelea, Pentru o nouă istorie a literaturii şi culturii române vechi, Bucureşti, 1994; G. Mihăilă, Între Orient şi Occident... (cap. O chestiune de principiu. Reflecţii privind literatura română veche, p. 9-62).
45 Vezi: Rezumatul expunerii Substrat i sistema, în Actes du Colloque international de civilisations, literatures et langues romanes, Bucureşti, 1959, p. 287-289, şi cronica Meždunarodnyj kollokvium po romanskim kulituram, literaturam i jazykam v Buxareste, “Izvestija Akademii Nauk S.S.S.R.”, Otd. lit. i jazyka, 1960, nr. 1, p. 90-93; rezumatul comunicării Romanskie literaturnye jazyki, în Tezisy dokladov Pervogo Vsesojuznogo soveščanija po romanskomu jazykoznaniju, Chişinău, 1960, p. 5-6; Kategorija značenija v obščej teorii jazyka, în vol. Problemy jazykoznanija. Doklady i soobščenija sovetskich rečevych k X Meždunarodnomu kongressu lingvistov [Bucureşti, 1967], Moscova, 1967, p. 10-15, şi rezumatul acestuia, în Résumés des communications. Xe Congrès International des linguistes, Bucureşti, 1967, p. 47-48; Notes sur la typologie de la parole, în Actele Celui de-al XII-lea Congres Internaţional de Lingvistică şi Filologie Romanică, I, Bucureşti, Editura Academiei, 1970, p. 185-188, rezumatul acesteia, în XIIe Congrčs International de linguistique et philologie romanes. Rapports et communications. Résumés, Bucureşti, 1968, p. 33-34, şi cronica Sovetskaja delegacija na 12-m Meždunarodnom kongresse specialistov v oblasti romanskoj lingvistiki i filologhii, “Naučnye doklady vysšei školy. Filologhičeskie nauki”, 1968, nr. 5, p. 125-127.
46 Linda I. Luht, Roli russkogo jazyka v razvitii slovarnogo sostava sovremennogo moldavskogo jazyka, rezumatul tezei, St.-Petersburg, 1952; G. Mihăilă, Slova drevneslavjanskogo proisxoždenija v rumynskom jazyke, rezumatul tezei, Moscova, 1957 (Împrumuturi vechi sud-slave în limba română. Studiu lexico-semantic, Bucureşti, 1960); Ludmila S. Farcaş, Sopostavlenie leksičeskix edinic russkogo i rumynskogo jazykov, rezumatul tezei, Moscova, 1962; A.I. Ciobanu, Sintaksis polusvjazočnyx glagolov v moldavskom [=rumynskom] jazyke, rezumatul tezei de doctor în ştiinţe filologice, Moscova, 1973; G.I. Jernovei, Sopostavitelinoe izučenie vremennyx i vidovyx form glagola vo francuzskom, vostočnoromanskix [=rumynskom] i russkom jazykax, rezumatul tezei, 1979, la care putem adăuga: E.G. Zaoneghin, Glagoly, vyražajuščie ponjatie «dumati» v romanskix jazykax (onomasiologičeskij analiz), rezumatul tezei, Moscova, 1972 – aşadar 6 teze, din cele 36 consacrate unor aspecte comparative şi contrastive romanice, precum şi diverselor limbi romanice (franceză, italiană, spaniolă, portugheză şi altora); vezi broşura Filolog R.A. Budagov, citată în nota 1) p. 49-52); tot acolo sunt menţionate volumele colective sau individuale, consacrate limbilor romanice, în particular, limbii române, la care R.A. Budagov a fost redactor responsabil, precum şi programele cursurilor de lingvistică şi filologie romanică alcătuite de profesor, în calitate de şef al catedrei şi de conducător recunoscut al romanisticii din Federaţia Rusă şi din C.S.I.